Capitolul 10

Relaţiile naturale restabilite

Ni se prezintă aici un principiu frapant – relaţiile naturale (aşa cum Dumnezeu le‐a format la început) sunt restabilite în autoritatea lor originală, în timp ce inima este judecată şi, mai mult, în timp ce crucea este arătată ca fiind singurul mijloc de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, Cel care era sursa creatoare a acestor relaţii. Pe pământ, Hristos nu putea să ofere decât crucea acelora care‐L urmau. Unii dintre ucenici au putut să vadă gloria care avea să urmeze crucii; dar în ce Îl privea, El lua locul de slujitor. Iar ucenicii aveau să fie formaţi pentru această glorie şi introduşi în ea prin cunoaşterea lui Dumnezeu prin Isus Hristos; de fapt aceasta era viaţa eternă. Toate celelalte mijloace intermediare, aflate acum în mâinile oamenilor, deveniseră ostile faţă de Dumnezeu care rânduise în vechime astfel de mijloace; şi prin urmare ostile faţă de manifestarea lui Dumnezeu în persoana lui Hristos.

Familia; legea şi inima omului; adevărata stare a omului

De aceea găsim (versetele 1‐12) originea relaţiilor dintre bărbat şi femeie, aşa cum erau ieşiţi ei din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu; în versetele 13‐16, interesul pe care Isus îl dădea copilaşilor, locul lor în faţa ochilor plini de bunătate ai lui Dumnezeu, şi valoarea morală a ceea ce reprezentau ei înaintea oamenilor.

În versetul 17 ajungem la chestiuni legate de lege, de lume şi la inima omului aşezată în prezenţa acestora două. Dar în acelaşi timp vedem că Isus găseşte plăcere în lucrurile care sunt vrednice de iubit în făptura pe care a creat‐o – principiu de un interes deosebit, care este dezvoltat în acest capitol – şi aşează în acelaşi timp din punct de vedere moral o piatră de încercare înaintea inimii omului. În ceea ce priveşte legea, privită din punctul de vedere al inimii fireşti (adică privită prin prisma faptelor exterioare pe care legea le cere), tânărul păzise toate acestea; păzise legea cu o sinceritate naturală, cu o dreptate pe care Isus ştia s‐o aprecieze ca o calitate a făpturii Sale şi pe care şi noi trebuie întotdeauna să o recunoaştem acolo unde ea există. Este important să ne amintim că Acela care, ca Om, era într‐un mod desăvârşit pus deoparte pentru Dumnezeu – şi aceasta pentru că avea gândurile lui Dumnezeu – ştia să recunoască în acelaşi timp obligaţiile imuabile care decurgeau din relaţiile stabilite de Dumnezeu Însuşi şi de asemenea recunoştea tot ceea ce era vrednic de iubit în făptura lui Dumnezeu ca atare. Având gândurile lui Dumnezeu – fiind Dumnezeu manifestat în trup – ar fi putut El oare să nu recunoască acele aspecte care erau din partea lui Dumnezeu aşezate în făptura Sa? Făcând aceasta El trebuia să stabilească clar obligaţiile relaţiilor în care aşezase făptura Sa şi Îşi manifestă tandreţea pe care o simţea faţă de cei mai nevârstnici reprezentanţi ai spiritului pe care El îl preţuia (versetul 16). El trebuie să iubească această integritate naturală care poate să se manifeste în făptura Sa. Dar în acelaşi timp El trebuie să judece adevărata stare a omului în plinătatea manifestărilor sale, să judece afecţiunile care se opreau asupra obiectelor propuse de Satan şi să judece voinţa care respingea pe Dumnezeu şi se depărtase de El. El chema pe om să părăsească aceste deşertăciuni şi să‐L urmeze pe Hristos; prin aceasta inima omului era din punct de vedere moral pusă la încercare.

Legea folosită pentru îndreptăţirea de sine

Isus scoate în evidenţă şi într‐un alt fel perfecţiunea absolută a lui Dumnezeu. Tânărul vedea perfecţiunea lui Hristos din afară, şi avea încredere în puterea omului de a împlini ceea ce este bun. Văzând împlinirea practică a acestor lucruri în Isus, el I se adresează, omeneşte vorbind, cu sinceritate, pentru a învăţa regula vieţii eterne de la Acela în care vedea atâta perfecţiune, deşi nu vedea în Omul acesta decât un simplu Rabi. Acest gând este exprimat în salutarea sa sinceră şi cordială. El aleargă, îngenunchează în faţa acestui Învăţător care în aprecierea sa avea un loc atât de înalt şi îi spune: „Bunule Învăţător!“ Limitele omeneşti ale gândurilor sale cu privire la această bunătate şi de asemenea încrederea lui în puterea omului, se manifestă prin aceste cuvinte: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?“ Domnul, înţelegând tot sensul profund al cuvintelor lui, îi răspunde: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu“ (versetul 18). Acela care‐L cunoaşte pe Dumnezeu va respecta ceea ce Dumnezeu a creat atunci când acel lucru se prezintă la locul lui şi aşa cum se cuvine. Dar numai Dumnezeu este bun. Omul, dacă are pricepere, nu are pretenţia de a fi bun înaintea lui Dumnezeu, nici nu visează la vreo bunătate omenească. Acest tânăr spera să devină bun prin lege, şi credea că Isus era bun ca Om. Dar oricât de mari ar fi fost avantajele pe care carnea le‐ar putea avea, acestea nu făceau decât să închidă mai mult omului poarta spre viaţă şi spre cer. Omul nu era bun, ci păcătos, iar carnea profita de lege pentru a se autoîndreptăţi. Într‐adevăr, dacă trebuie să căutăm îndreptăţirea, este pentru că nu o avem (adică suntem păcătoşi şi nu putem ajunge la această dreptate prin noi înşine). De altfel, avantajele acestei lumi, care pare să‐l facă pe om în stare de a face binele, în realitate nu fac altceva decât să‐i lege inima de lucruri pieritoare, hrănind egoismul său şi făcându‐l să preţuiască prea puţin pe Dumnezeu.

Omul în prezenţa lui Dumnezeu

Dar învăţăturile acestui capitol merg şi mai departe în acest subiect al stării omului înaintea lui Dumnezeu. Gândurile cărnii însoţesc şi dau forma lor afecţiunilor inimii aceluia care este deja înviat prin Duhul harului, prin puterea de atracţie a lui Hristos, până când Duhul Sfânt dă acestor afecţiuni puterea prezenţei Sale, punând ca singur subiect în faţa inimii gloria lui Hristos în cer. Şi în acelaşi timp Duhul Sfânt face să strălucească (pentru inima celui credincios) pe cruce lumina acestei glorii, arătând crucea în toată valoarea ei de răscumpărare care a fost împlinită acolo şi în harul divin care îi este sursa; şi tot Duhul Sfânt produce asemănarea cu Hristos în acela care poartă crucea împreună cu El.

Petru nu înţelegea cum era cu putinţă ca cineva să fie mântuit, dacă avantaje atât de mari ca acelea pe care le aveau iudeii în relaţiile lor cu Dumnezeu (şi care erau evidente în mod deosebit în cazul acelui tânăr), nu făceau decât să închidă drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul îl întâmpină tocmai pe acest teren, pentru că discuţia acum era tocmai despre acest subiect: omul în faţa lui Dumnezeu. Din punct de vedere al omului lucrul acesta era imposibil – acesta este un al doilea adevăr de toată profunzimea – şi aceasta datorită stării sale. Nu numai că nu era nimeni bun, cu excepţia lui Dumnezeu, dar nici unul nu putea să fie mântuit dacă se ţinea cont de ceea ce era omul în el însuşi. Oricât de mari erau avantajele sale care‐i slujeau ca mijloace de a se prezenta înaintea lui Dumnezeu, acestea nu i‐ar sluji la nimic în starea sa de păcat. Dar Domnul introduce o altă sursă de speranţă – „toate sunt posibile la Dumnezeu“.

Tot ce am spus mai sus, de fapt toată această parte a Evangheliei, prezentând această sursă de speranţă cu totul nouă, pune deoparte sistemul iudaic; acesta se baza pe posibilitatea de a obţine dreptatea şi un loc înaintea unui Dumnezeu care până atunci nu Se descoperise deplin, iar obţinerea acestor lucruri se putea face prin nişte porunci rânduite în mod divin; dar această nouă sursă de speranţă Îl descoperea pe Dumnezeu, şi aducea inima omului faţă‐n faţă cu El, ca ceva real, în har, fără îndoială, totuşi faţă în faţă, în starea în care această inimă se găsea. Ucenicii, care nu primiseră încă Duhul Sfânt, sunt tot sub influenţa vechiului sistem şi nu văd pe oameni decât ca nişte copaci care umblă; sunt lucruri dezvoltate din plin în acest capitol. Ei puteau, într‐adevăr, să gândească la Împărăţie, dar făceau aceasta cu gânduri fireşti.

A‐L urma pe Domnul; răsplătirea

Dar carnea, gândurile fireşti, merg şi mai departe în aprecierea lor cu privire la viaţa care se capătă prin har. Petru aminteşte Domnului că ucenicii părăsiseră totul pentru a‐L urma. Domnul răspunde că oricine lăsase toate aceste lucruri din dragoste pentru El şi pentru Evanghelie, va avea toate acele lucruri care îl vor face fericit în afecţiunile din relaţiile sociale rânduite de Dumnezeu şi în toate acele aspecte pe care lumea le poate da pentru a produce o bucurie reală – lucruri pe care le putea avea de o sută de ori mai mult, împreună cu împotrivirea pe care El însuşi a întâlnit‐o în această lume. Iar în veacul viitor (Petru nu se gândea la acesta), va avea nu un avantaj individual, particular, ci viaţa eternă. Domnul ieşea astfel din sfera promisiunilor care se legau de Mesia pe pământ, pentru a intra şi a introduce şi pe alţii în ceea ce era etern. Iar în ceea ce priveşte răsplătirea individuală, lucrurile nu puteau fi judecate după aparenţe.

Crucea: locul slujirii, umilirii şi ascultării

Ucenicii de fapt Îl urmau pe Isus şi se gândeau la răsplătire, dar prea puţin se gândeau la cruce, care era drumul spre răsplătire; de aceea erau miraţi văzându‐L pe Isus care Se ducea de bunăvoie la Ierusalim, acolo unde oamenii voiau să‐L omoare; şi din cauza aceasta ucenicii se temeau (versetul 32). Urmându‐L, ei erau departe de a fi la înălţimea pe care o implica drumul acesta. Isus le explică foarte clar ce va urma, le vorbeşte despre respingerea Sa şi despre intrarea Sa în noua lume prin înviere. Ioan şi Iacov, prea puţin mişcaţi de aceste comunicări din partea Domnului, se folosesc de credinţa lor în faptul că Hristos este Împărat, pentru a‐I prezenta dorinţa firească a inimii lor, şi anume de a fi la dreapta şi la stânga Sa în glorie. Domnul îi asigură din nou că vor trebui să poarte crucea împreună cu El şi ia El Însuşi locul aceluia care trebuie să împlinească lucrarea care îi este încredinţată, chemându‐i şi pe alţii la comuniunea cu suferinţele Sale. În ceea ce priveşte gloria Împărăţiei, ea va fi a acelora pentru care Tatăl a pregătit‐o: El nu putea să dispună de aceste lucruri, decât pentru aceia care erau rânduiţi mai dinainte de către Tatăl. Aşa este locul de slujire, de smerenie şi de ascultare în care această evanghelie ni‐L prezintă întotdeauna pe Domnul Isus. Aşa trebuia să fie şi locul pe care să‐l ocupe ucenicii.

Am văzut mai înainte manifestările firii pământeşti într‐un tânăr integru pe care Isus îl iubea şi de asemenea în ucenicii care nu ştiau să îşi ocupe adevărata poziţie împreună cu Hristos. Contrastul dintre aceste lucruri şi triumful Duhului Sfânt este remarcabil dacă facem comparaţie cu ceea ce găsim în Filipeni 3.

Dreptatea omenească fără valoare pentru Pavel; dreptatea lui Dumnezeu prin credinţă, strălucind cu lumina gloriei lui Hristos

Saul ni se arată ca un om ireproşabil în exterior din punct de vedere al legii, ca şi tânărul din Evanghelie, dar el a văzut pe Hristos în glorie şi prin învăţătura Duhului Sfânt a înţeles ce înseamnă acea dreptate prin care Hristos a luat un loc în glorie, poziţie din care i S‐a descoperit lui Saul. Din momentul acesta tot ceea ce‐i fusese un câştig era o pierdere pentru el. Mai dorea el o îndreptăţire firească, o dreptate a omului pe care o putea încă împlini, după ce văzuse dreptatea care strălucea în gloria lui Hristos? Avea dreptatea care venea de la Dumnezeu prin credinţă. Ce mai valora acea dreptate pentru care lucrase atât de mult, acum când avea dreptatea desăvârşită pe care Dumnezeu o dădea prin credinţă? Nu numai păcatele erau înlăturate, dar dreptatea omului devenea prin această altă dreptate un lucru fără valoare. Iar ochii acestui om fuseseră deschişi în felul acesta prin lucrarea Duhului, prin privirea către Hristos. Existau nişte lucruri care câştigaseră inima acelui tânăr şi care‐l reţineau în acea lume pe care Hristos urma s‐o părăsească, lume care, respingându‐L pe Hristos, Îl respingea pe Dumnezeu; puteau oare astfel de lucruri să‐l reţină pe acela care‐L privise pe Hristos într‐o altă lume? Toate nu erau pentru el decât gunoaie. El pierduse toate pentru a‐L câştiga pe Hristos. El consideră toate aceste lucruri ca fiind absolut fără valoare. Duhul îl eliberase în întregime de toate acestea, descoperindu‐i‐L pe Hristos.

Uimirea şi teama ucenicilor în contrast cu dorinţa lui Pavel

Iar această manifestare a lui Hristos glorificat în faţa inimii omului merge încă mai departe. Omul care astfel o rupe cu lumea, trebuie să‐L urmeze pe Acela la gloria Căruia vrea să ajungă; iar aceasta se face prin aşezarea sub cruce. Ucenicii părăsiseră totul pentru a‐L urma pe Isus. Harul îi alipise de Hristos pentru a‐L putea urma. Duhul Sfânt însă nu‐i legase încă de gloria Sa. El urcă la Ierusalim. Ei se miră şi se tem atunci când Îl urmează, deşi El merge înaintea lor şi ei pot să vadă comportarea şi prezenţa Sa. Pavel caută să cunoască puterea învierii Sale: el doreşte comuniunea cu suferinţele Sale şi să fie făcut asemenea cu moartea Sa. În locul mirării şi al temerii, erau o deplină inteligenţă spirituală şi dorinţa de a fi asemenea cu această moarte de care ucenicii se temeau; iar aceasta pentru că el găsise în moarte pe Hristos, din punct de vedere moral, şi aceasta era calea spre gloria pe care Pavel o văzuse.

Hristos Însuşi dorit, nu un loc bun aproape de El

De altfel, această privire spre Hristos purifică dorinţele inimii, chiar cu privire la glorie. Ioan şi Iacov voiau pentru ei înşişi cel mai bun loc în Împărăţie – dorinţă care se slujea (cu un scop carnal şi egoist) de inteligenţa credinţei – inteligenţă însă care nu vedea decât până la jumătate şi căuta mai întâi de toate Împărăţia, nu gloria şi lumea viitoare. Pavel însă văzuse pe Hristos; dorinţa sa unică referitoare la glorie era să‐L aibă pe Hristos – „ca să câştig pe Hristos“ – şi o nouă stare de lucruri potrivită cu această dorinţă; nu un loc bun alături de El în Împărăţie, ci Îl voia pe Hristos Însuşi. Aceasta este eliberarea – efect al prezenţei Duhului Sfânt care descoperă un Hristos glorificat.

Crucea ca singura cale a credinţei spre Dumnezeu

Putem să remarcăm faptul că în fiecare din aceste cazuri Domnul vorbeşte despre cruce. Aceasta era singura trecere din lumea căzută în lumea de glorie şi viaţă eternă. Tânărului, Domnul îi arată crucea; ucenicilor care‐L urmau El le arată de asemenea crucea; lui Ioan şi Iacov, care cereau un loc bun în Împărăţie, El le arată paharul pe care ei aveau să‐l bea, urmându‐L. Viaţa eternă, deşi era acum primită, se afla în plinătatea ei de bucurie potrivit scopului lui Dumnezeu de cealaltă parte a crucii.

Să remarcăm de asemenea că Domnul era atât de perfect şi în mod atât de divin deasupra păcatului în care zăcea firea, încât putea să recunoască tot ceea ce era de la Dumnezeu în aceasta şi să arate în acelaşi timp că orice relaţie între om şi Dumnezeu era imposibilă dacă s‐ar fi bazat pe ceea ce este omul. Avantajele aparente nu erau decât piedici. Era necesară această trecere prin ceea ce înseamnă moartea firii; trebuie să avem o dreptate divină şi să intrăm în duh (iar mai târziu chiar şi în trup) într‐o altă lume, pentru a‐L urma, a fi cu El, „pentru a‐L câştiga pe Hristos“. Ce lecţie solemnă!

De fapt principiul este acesta: Dumnezeu singur este bun, iar – odată cu intrarea păcatului – dacă El Se manifestă, este imposibil ca omul să fie în relaţie cu El; dar la Dumnezeu totul este posibil. Crucea este singura cale către Dumnezeu; Hristos conduce pe om la cruce şi El trebuie să fie urmat pe calea aceasta, care este cea a vieţii eterne. Cel care are duhul unui copilaş intră pe ea prin har; duhul de slujire şi de renunţare la sine îl conduce pe calea aceasta. Hristos a umblat pe acest drum, dându‐Şi viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Aici se termină această parte din învăţătura Domnului. Smerenia în slujire este acel loc în care ne aşează Hristos; este drumul pe care El Însuşi a mers. Acest capitol este demn de toată atenţia pe care prin har creştinul i‐o poate acorda. El vorbeşte despre terenul pe care trebuie să stea omul; el arată până unde poate Dumnezeu să meargă în a recunoaşte ceea ce este natural şi de asemenea arată drumul pe care ucenicii trebuie să‐l urmeze aici pe pământ.

Ultimele relaţii ale Domnului cu Israel; credinţa orbului din Ierihon

În versetul 46 începe un alt subiect. Domnul intră pe calea ultimelor relaţii cu Israel, prezentându‐Se ca Împărat, Emanuel, mai degrabă decât Profetul care trebuia să fie trimis. Ca Profet, lucrarea Sa fusese împlinită. El fusese trimis „pentru a predica“, aşa spusese ucenicilor Săi. Această slujire Îl adusese până la cruce, aşa cum am văzut. Şi El a trebuit să vorbească despre cruce celor care‐L urmau, ea fiind rezultatul aşteptat. Acum El reia legăturile Sale cu Israel, dar ca Fiu al lui David. El Se apropie de Ierusalim de unde Se îndepărtase şi unde urma să fie respins; şi se manifestă în El puterea lui Dumnezeu. Cel care aduce binecuvântarea cu preţul propriei Sale vieţi, trece prin Ierihon, cetatea blestemului. Sărmanul orb (şi aşa era într‐adevăr poporul acesta) recunoaşte că Isus Nazarineanul este Fiul lui David. Harul lui Isus răspunde cu putere nevoilor poporului Său care se exprimă prin credinţă şi prin stăruinţă, cu toate piedicile pe care i le punea în cale mulţimea care nu simţea aceste nevoi şi care nu‐L urma pe Isus decât atrasă de manifestările puterii Sale, fără să aibă acea credinţă din inimă.

Această credinţă are sentimentul nevoilor ei. Isus Se opreşte, îl cheamă pe orb şi desfăşoară în faţa întregului popor puterea divină care în mijlocul lui Israel răspundea acestei credinţe ce recunoştea în Isus din Nazaret pe adevăratul Fiu al lui David, pe Mesia. Credinţa acestui sărman om îl vindecase. Şi el Îl urmează pe Isus, pe acest drum, cu sinceritate şi fără teamă. Credinţa care recunoştea atunci pe Isus ca fiind Hristosul era o credinţă dată de sus, deşi probabil nu cunoştea încă nimic despre crucea pe care El tocmai o vestise ucenicilor Săi ca o consecinţă a credincioşiei şi a slujirii Sale, lucruri în care credinţa trebuie să umble dacă este adevărată, reală.