Capitolul 1

2 Corinteni 2. 9-11

Responsabilitatea. Sunt două puncte care ne arată însemnătatea sfântă a acestui subiect, şi ele necesită întreaga noastră atenţie. Responsabilitatea Adunării este deosebit de importantă; ea trebuie să păstreze intacte cinstea şi gloria Numelui Domnului Isus. Este Numele Aceluia care nu a fost primit de lume şi împotriva Căruia Satan a ridicat întreaga lume.

Ascultarea. Primul punct îl găsim în versetul 9: „ca să cunosc, punându-vă la încercare, dacă sunteţi ascultători în toate”. Problema ridicată aici este de a fi ascultători în toate privinţele. În lucrarea disciplinei nu putem vorbi de un drept, ci de o datorie; este o problemă de ascultare. Datoria Adunării este să împlinească voia lui Dumnezeu prin Duhul, aşa cum El ne-a descoperit-o în Cuvântul Său. Adunării nu-i este permis să aibă propria ei voie, sau propriile ei gânduri. Locul ei este în ascultare de Domnul, care are pe drept autoritate absolută şi conducerea deplină asupra noastră, aşa încât onoarea şi slava Numelui Său să fie menţinute printre noi.

Planurile lui Satan. Al doilea punct îl constituie planurile lui Satan (versetul 11). Pavel vorbeşte aici de planurile lui Satan, îndeosebi în legătură cu disciplina şi reabilitarea. Putem spune că acesta este punctul în care Satan are cel mai mult succes. Deşi, nu doar în probleme de disciplină şi reabilitare vrea el să aducă neînţelegeri în mărturiile creştine, ci de asemenea îşi găseşte satisfacţia să stârnească ceartă între fraţi prin introducerea unor învăţături greşite cu privire la Persoana lui Hristos. Satan este foarte activ în planurile lui când este vorba de slava Numelui Domnului şi a mărturiei Sale.

Conştiinţa. Conştiinţa este un lucru deosebit. Care este atribuţia ei? Trebuie ţinut cont de faptul că ea nu este o călăuză sigură, prin ea însăşi. Adunarea are sarcina să păstreze slava şi onoarea Domnului, şi ea are o conştiinţă care trebuie să fie activă în această direcţie. Onoarea datorată Domnului este o chestiune care ţine de conştiinţă. Dar poţi avea o conştiinţă bună numai dacă eşti pe deplin supus Duhului Sfânt şi voii lui Dumnezeu. Se cuvine deci ca Adunarea să aibă o conştiinţă, dar nu o conştiinţă condusă de gândurile, imaginaţiile şi înţelegerile noastre omeneşti, ci o conştiinţă care este supusă pe deplin Capului Adunării, ascultătoare şi devotată faţă de Cuvântul Său.

Disciplină şi unitate. În cazurile de disciplină, adunarea locală nu este independentă. Mai simplu spus, adunarea locală nu acţionează despărţită (în independenţă) de celelalte. Disciplina exercitată pe plan local trebuie să fie o manifestare a unităţii Adunării lui Dumnezeu. În umblarea sa, adunarea locală reprezintă Adunarea ca întreg. Dacă este strânsă în Numele Domnului Isus ea este împuternicită să acţioneze ca adunare, chiar dacă într-un loc sunt numai doi sau trei care se adună pentru a reprezenta Adunarea lui Dumnezeu. Disciplina nu este numai o problemă a adunării locale, ci a întregii Adunări a lui Dumnezeu, şi ca urmare toată Adunarea este inclusă. De aceea nu este de ajuns ca să se ţină cont numai de conştiinţa mărturiei locale, ci şi de conştiinţa întregii Adunări. Fiecare caz local de disciplină se cuvine să fie în aşa fel tratat încât să mulţumească conştiinţa întregii Adunări. Hotărârea luată trebuie să fie recunoscută de întreaga Adunare, sau mai exact de cei care se adună pe adevărata temelie a unităţii, ei fiind aceia care dau expresie adevăratului caracter al Adunării. Într-un timp de ruină, ca acesta în care trăim şi noi, cei care formează adunarea locală nu se strâng cu toţii pe principiul unităţii Trupului. De aceea, nu vorbim despre cei care nu sunt obişnuiţi să se strângă aşa cum cere Dumnezeu în Cuvântul Său.

În zilele noastre vrăjmaşul vine cu un duh de independenţă. Cu acest duh atacă principiul unităţii Adunării, căutând să înlăture conştiinţa supusă Duhului şi voii Domnului. De exemplu, o mărturie locală care se ocupă numai de problemele proprii şi nu vrea să aibă legături cu problemele altor mărturii va da naştere mai multor grupări. Nu numai o persoană, ci şi adunarea are legătură, de la un anumit punct, cu problema conştiinţei. Profeţii vorbeau conştiinţei întregului Israel. Când este vorba de disciplină, principalul gând care trebuie să aibă prioritate este ca toţi să fie convinşi că trebuie să lucreze drept, ca în faţa lui Dumnezeu. În problemele de disciplină, adunarea locală trebuie să se dovedească curată în privinţa respectivă. Criteriul căruia trebuie să se supună conştiinţa este Cuvântul lui Dumnezeu. „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi desăvârşit uniţi în acelaşi gând şi în aceeaşi părere” (1 Corinteni 1.10).

Matei 17.24-27; 18.1-35

Versetele 17 şi 20 sunt singurele din capitolul 18 în care este vorba de Adunare. Dar este bine să luăm seama la legătura cu celelalte versete din capitol. Este important să vedem contextul în care se desfăşoară legarea şi dezlegarea exercitată de adunare, astfel încât tot ce se face cu privire la disciplină să fie manifestarea voii Domnului şi a umblării prin Duhul.

Smerenia. La sfârşitul capitolului 17, Îl vedem pe Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cunoaşte totul şi are toată puterea în cer şi pe pământ, smerindu-Se pe Sine Însuşi. Petru a micşorat demnitatea Fiului Dumnezeului Celui viu, socotind că era necesar ca El să plătească taxa pentru templu. Dar Domnul Isus nu-l mustră pentru această nedreptate, ci, în har, îl ridică la nivelul de libertate al fiilor (Matei 17.26). Domnul nu era obligat să plătească taxa pentru templu, dar El S-a smerit pentru ca nu cumva să fie o pricină de poticnire pentru cineva. La fel trebuie să facem şi noi dacă vrem să călcăm pe urmele Domnului nostru scump, care este Capul Adunării (Efeseni 1.23; Coloseni 1.18). Domnul a spus lui Petru: „ca să nu-i facem să se poticnească” (versetul 27). Vedem aici pe Domnul slavei, pe singurul care are putere peste toate, chiar şi peste peştii mării, plătind taxa pentru templu, pe care nu era dator s-o plătească. Acest adevăr trebuie să fie un exemplu şi pentru noi, să ne facă să renunţăm la drepturile noastre şi, în dragoste, să nu dăm altora nici un prilej de poticnire. Primul principiu pe care-l învăţăm aici este să renunţăm la drepturile noastre. Chemarea noastră este să ne smerim şi să ne supunem, ca să nu dăm prilej de poticnire.

La începutul capitolului 18, ucenicii întreabă cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Domnul răspunde că mai întâi trebuie să devenim mici. Cel mai mare este Domnul, care S-a smerit aşa de mult coborând în locurile cele mai de jos, după care a fost înălţat nespus de mult. Nu putem intra în Împărăţia cerurilor dacă nu ne smerim (versetul 3). În versetul 6 vedem cât de serios tratează Domnul pricinile de poticnire (supărările cauzate cuiva). Aici inima Sa (nu numai slava Sa) este legată de unul din aceşti micuţi care cred în El. Atât de mult i-a preţuit încât Şi-a dat viaţa pentru ei. Legându-Şi inima şi slava de aceşti micuţi, El spune: „Dar oricui va face să se poticnească unul din aceşti micuţi care cred în Mine, îi este de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie scufundat în adâncul mării”.

Aceasta arată preţuirea Domnului faţă de aceşti micuţi, şi cât de sever judecă El o singură supărare făcută unuia dintre ei. Domnul spune că unui astfel de om ar fi mai de folos ca să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării, decât să rămână în viaţă şi să facă supărare acestor micuţi. Dacă am lua în serios gravitatea acestor pricini de poticnire, ne-am feri de a supăra pe vreunul din copiii lui Dumnezeu. În Matei 18.7 se spune: „Vai de lume, din pricina prilejurilor de poticnire”. Mai presus de toate, Domnul spune: „vai de omul prin care vine prilejul de poticnire” (vezi de asemenea 1 Ioan 2.10).

Eul (carnea). În versetele 8 şi 9, mâna ne vorbeşte despre slujbă; piciorul despre umblare, comportament; ochiul despre privire. Dacă în comportamentul sau gândirea mea este ceva ce nu sunt încredinţat că este bun, acel lucru trebuie tratat cu toată severitatea. Tot ce este din fire trebuie înlăturat; nu poate fi folositor nici pentru mine, nici pentru fratele meu. Nimeni nu poate, în cazuri de disciplină, când este în joc onoarea şi slava Domnului, să-şi aducă aportul, dacă nu s-a judecat pe sine însuşi şi dacă, potrivit contextului, nu şi-a tăiat mâna, piciorul, sau nu şi-a scos ochiul.

Duhul harului. În versetele 10 şi 14, Domnul ne prezintă duhul harului aşa cum este manifestat în Tatăl şi în Fiul. Ar putea oare Duhul Sfânt – care locuieşte în cel credincios, şi-l călăuzeşte – să manifeste în conduita acestuia, un alt fel de duh? Domnul ne atenţionează: „vegheaţi să nu dispreţuiţi pe cineva, chiar şi pe cel mai neînsemnat!” Tatăl poartă de grijă de aceşti micuţi şi îi preţuieşte foarte mult. El dă îngerilor acestor micuţi un loc în prezenţa Sa. Domnul Isus a venit să mântuiască ce era pierdut. El este gata să caute pe cei pierduţi. Dacă vreunul se rătăceşte, îl caută, şi când îl găseşte, Se bucură în inima Sa. Domnul arată cu claritate care este voia Tatălui. Nu este voia Tatălui să se piardă nici unul din aceşti micuţi.

Matei 18.15-18 ne aduce în sfera harului, aşa cum Domnul nostru S-a arătat în zilele acelea şi cum Se arată şi astăzi: dând totul pentru a salva. El nu vrea ca vreunul să se piardă. Astfel Dumnezeu vrea ca noi să devenim canale ale harului Său către alţii. Dar mai întâi trebuie să ne judecăm pe noi înşine, să judecăm propriile noastre căi şi gânduri, înainte de a fi capabili de judeca manifestările carnale din alţii. Inima nu are voie să dispreţuiască nici pe cel mai mic dintre cei răscumpăraţi. Trebuie să fim plini de duhul harului Tatălui şi Fiului, astfel încât eul să capituleze datorită dragostei care domină inima şi să fim conduşi spre a lucra neobosiţi în duhul harului şi al dragostei, pentru a câştiga pe fratele care a păcătuit împotriva noastră.

Abateri personale

Primul pas. În versetul 15 este vorba de un lucru personal şi nu de o problemă a adunării. Nu este numai o bănuială că fratele a păcătuit, ci este o realitate: „fratele tău păcătuieşte împotriva ta”. Nu eu sunt vinovat faţă de el, ci el faţă de mine. Dreptatea este de partea mea, dar nu trebuie să fac caz de acest lucru, ci dimpotrivă trebuie să fiu un canal al harului lui Dumnezeu care îl caută pe cel rătăcit. Părtăşia între el şi Domnul este afectată. Rezolvarea problemei nu începe nicidecum prin a face public păcatul fratelui, ci trebuie să merg la el, pentru ca prin har să-i câştig inima, să ajungă să-şi mărturisească păcatul, iar părtăşia să poată fi refăcută (după ce păcatul a fost mărturisit).

Al doilea pas. Dacă primul pas nu reuşeşte, harul nu are odihnă, ci caută alte inimi care gândesc în acelaşi duh – inimi pline de har – pentru a câştiga pe fratele rătăcit şi pentru a-l recupera, prin judecată de sine şi pocăinţă, ca părtăşia lui să poată fi refăcută cu cel nedreptăţit, dar în mod deosebit cu Dumnezeu.

Al treilea pas. Dacă toate acestea nu au avut nici un rezultat, abia acum cazul este adus în faţa adunării. Dacă primul sau al doilea pas s-au încheiat cu bine, nu trebuie să mai ştie nimeni. Dar dacă problema nu s-a rezolvat prin nici unul din cele două mijloace, atunci trebuie ca lucrul acesta să fie adus la cunoştinţa adunării. Nu am voie să fiu indiferent faţă de păcatul fratelui meu.

În versetele 16 şi 17, martorii nu merg doar ca mai apoi să depună mărturie, ci ei sunt canale ale harului pentru a câştiga pe cel a cărui umblare nu este corectă. „Dacă nu vrea să asculte de ei …”. Dacă harul nu atinge inima celui în cauză pentru a-l conduce la mărturisirea păcatului, atunci trebuie spus adunării. Încă nu este un caz de disciplină, ci adunarea trebuie să caute să-l ajute, în har, pe cel rătăcit. „…şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare” (Matei 18.17) înseamnă că s-au epuizat toate resursele în încercarea de-al câştiga pe cel rătăcit. Acel frate a mers atât de departe pe cât era posibil, în starea lui de împietrire. Atunci „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”, dar nu încă şi pentru adunare.

Manifestarea disciplinei. Dacă nu ascultă nici de adunare, atunci găsim în versetul 18 autoritatea de a lega şi a dezlega cu care sunt învestiţi cei strânşi în Numele Domnului Isus, avându-L pe El în mijlocul lor.

Rugăciunea. Un lucru foarte important în legătură cu acest subiect este însemnătatea rugăciunii (versetul 19). Adunarea poate lega, dar ea mai are la dispoziţie şi puterea rugăciunii, care poate fi folosită şi în acel caz. Scopul disciplinei nu este de a scăpa de cineva, ci trebuie să urmărim reabilitarea respectivului (Proverbe 6.23). Vedem acest adevăr în 1Corinteni 5, unde cel vinovat este zdrobit de Dumnezeu Însuşi, şi apoi reabilitat de către El. Disciplina este o lucrare care aduce claritate în conştiinţă, restabileşte inima şi sufletul. În timpul disciplinei puterea rugăciunii poate urmări persoana în cauză.

Cazul din 1 Corinteni 5 se deosebeşte foarte mult de cel din Matei 18. Ultimul nu este un păcat de curvie sau ceva asemănător, ci un păcat care implică doar persoana care l-a comis şi cea împotriva căreia a fost comis. Acesta poate şi trebuie să fie rezolvat, în prezenţa celor implicaţi. Dacă cel vinovat se împotriveşte harului, se recurge la disciplină. Dacă îndemnurile adunării sunt respinse, încăpăţânarea va fi descoperită. „Pentru că răzvrătirea este ca şi păcatul ghicirii şi încăpăţânarea ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli” (1 Samuel 15.23).

În Matei 18 este vorba de un păcat înfăptuit împotriva unei persoane, dar mai târziu, dacă se stăruie în acea stare de încăpăţânare, cel vinovat poate fi pus sub disciplină din partea întregii adunări.