Cântarea Cântărilor 5:1

"Am venit în grădina mea, sora mea, mireaso! Am cules smirna mea cu mireasma mea; am mâncat fagurul meu cu mierea mea; am băut vinul meu cu laptele meu; mâncaţi, prieteni; beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor!"

Chemat de ai Săi să coboare în această grădină, Preaiubitul nu poate neglija să răspundă unei astfel de invitaţii. Inima Sa Îl împinge şi cei care-L doresc Îl atrag. Suntem pătrunşi de gândul că există aici, jos, un loc în care Domnul nostru Îşi găseşte plăcerea? Un loc unde suntem lângă El în mijlocul unei lumi care L-a respins? El este centrul binecuvântat, în jurul Căruia se adună totul. Acolo totul este al Său şi totul este pentru El; este locul unde credincioşii, separaţi de ceea ce este din această lume, se strâng în jurul Lui în pace pentru a-L asculta, pentru a-L ruga, pentru a-şi aminti de jertfa Lui.

El vine în grădina Sa, loc în care ne bucurăm de legăturile dulci în familia lui Dumnezeu. "Sora" este un cuvânt care echivalează cu "frate" în Noul Testament. Mireasa aşteaptă ziua în care va fi arătată în glorie Domnului Hristos.

El adună deci roadele preţioase din această grădină. Întâi găseşte smirnă: cei care suferă în timpul absenţei Sale sunt apăsaţi în tot timpul în care El este respins. Din pricina Sa sunt dispreţuiţi, persecutaţi, urâţi, întemniţaţi şi daţi morţii. Ei s-au dovedit demni de dragostea Lui şi aceasta întrece suferinţa. Dar, în grădina Sa, El culege şi aromele: cei care-L iubesc arată în această lume gloriile Persoanei Sale şi-L adoră.

Vinul bucuriei este din belşug; şi ceea ce este dulce, mierea; şi laptele, alimentul mieilor din turma Sa. Pentru El este un ospăţ de dragoste. Trebuie să ne amintim că în Adunare ne întâlnim în primul rând cu Domnul. El Însuşi îi invită pe ai Săi la un ospăţ.

"Mâncaţi, prieteni; beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor!".

Domnul le dă alor Săi, adunaţi în jurul Lui, hrană din belşug şi bucurie curată, să guste mai dinainte din fericirea cerului. În comuniune cu Tatăl, ei îşi găsesc plăcerea în Fiul, prin puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. Pare că aici este introdusă o altă categorie de persoane. Sunt "prietenii", distinşi de mireasă, invitaţi la banchetul nunţii. Ei apar la ospăţul nunţii Mielului: "Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului" (Apocalipsa 19:9). Cei invitaţi sunt prietenii Mielului. Dacă ei sunt fericiţi, ce trebuie să fie fericirea Mirelui şi a miresei!

Cântarea Cântărilor 5:2

"Dormeam, dar inima mea veghea ... Glasul preaiubitului meu! El bate: «Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea! Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele, de picurii nopţii»".

Cu acest verset intrăm într-o nouă scenă, diferită de ce am observat până acum. La începutul capitolului 3, ea lenevea pe patul ei, pierduse comuniunea, bucuria şi chiar discernământul. Aici este şi mai rău: doarme! Nu a ascultat avertismentele înţelepciunii divine, cele care pun în gardă contra leneviei: "Până când, leneşule, vei sta culcat?" (Proverbe 6:9). Consecinţele sunt mai grave, pentru că răul este mai mare decât în capitolul 3.

Când cineva a căzut într-o greşeală, dacă răul nu a fost judecat adânc, Dumnezeu va permite ca să cadă din nou, mai devreme sau mai târziu. Poate fi o restabilire parţială, dar nu va dura şi din nou se vor arăta greşelile. Este ceea ce s-a întâmplat aici. O dragoste mare pentru Domnul nu fereşte de căderi; Petru, în ciuda iubirii care l-a împins până în curtea marelui preot, s-a lepădat de Domnul său.

"Glasul preaiubitului meu! El bate: «Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea!»".

Preaiubitul n-o poate lăsa pe cea pe care o iubeşte într-o stare care o lipseşte de bucuria acestei iubiri. "Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine" (Efeseni 5:14; Isaia 60:1). Vechiul şi Noul Testament amintesc acelaşi adevăr al sfinţilor care au trăit înainte şi după Hristos. În toate timpurile, aceleaşi tendinţe se reînnoiesc şi aceleaşi îndemnuri sunt auzite.

În acest pasaj, Preaiubitul bate la uşă şi Îşi cheamă mireasa adormită. Ea este vinovată, dar nu-i face nici o mustrare, ci Se foloseşte de cuvintele cele mai potrivite pentru a-i atinge inima. Domnul ne vede după excelenţa poziţiei în care ne găsim prin puterea lucrării Sale. "Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi" (Evrei 10:14).

Ei fac parte din familia lui Dumnezeu, cum se intuieşte din această denumire: "sora mea". Cei pe care Dumnezeu i-a primit Îi aparţin pentru eternitate; relaţiile de fii nu pot fi întrerupte. Relaţia este eternă. Un fiu neascultător este fiu şi moştenitor, aşa cum este fiul cel mai supus al tatălui. Unul se bucură de relaţia sa, altul nu; dimpotrivă, este nefericit şi aruncă dezonoarea pe numele tatălui său.

"Iubita mea": ai Săi sunt iubiţi cu o dragoste tare ca moartea.

"Porumbiţa mea": Preaiubitul Îşi priveşte iubita, în ciuda poziţiei sale îndoielnice, ca străină aici, jos. Ea nu realizează deloc că este adormită, precum fecioarele din pildă (Matei 25). Totuşi ea este aşa cum Domnul Îşi vede Adunarea şi efectiv ea nu mai este a lumii, cum nici El nu este. De aceea El vine s-o trezească.

"Desăvârşita mea": în ochii Săi este îmbrăcată în perfecţiunea în care harul a pus-o în virtutea dragostei Sale de la cruce.

În ciuda somnului ei, ea a auzit glasul Lui. În adâncul inimii oricărui răscumpărat se găseşte dragostea turnată de Duhul Sfânt care le-a fost dat. Este inima care aude apelul şi care răspunde. Glasul Domnului este un glas foarte cunoscut; nu poate să lase indiferent pe nimeni care a gustat dragostea Sa.

"Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele, de picurii nopţii".

Roua, binecuvântarea care coboară din cer în timpul nopţii, reîmprospătează şi fertilizează solul. Ea este mărturia credincioşiei şi a bunătăţii lui Dumnezeu care nu doreşte altceva decât să-i copleşească pe ai Săi cu orice bine.

Îl avem aici pe Preaiubitul cu capul – din care provine orice gând de dragoste către ea – plin de rouă. El nu vrea altceva decât să răspândească binecuvântările Sale; vine la ea, dar ea nu este în condiţia să-I asculte glasul, să-I deschidă uşa inimii şi să profite de ceea ce El îi pune la dispoziţie; este ocupată de ea, nu de El. Nu este aceasta, adesea, experienţa noastră?

Cântarea Cântărilor 5:3

"Mi-am dezbrăcat haina, cum să mi-o pun? Mi-am spălat picioarele, cum să mi le murdăresc?"

Comoditatea spirituală poartă cu sine numeroase consecinţe neplăcute. Ochii plini de somn se depărtează de Persoana iubită şi îl lipsesc pe cel credincios de izvorul tuturor binecuvântărilor, pentru că în afară de El nu găsim nimic. Cuvântul nu mai are acelaşi efect asupra inimii şi a conştiinţei şi ne doborâm pe noi înşine, ne ocupăm cu noi, în care nu există nimic bun. Dacă suntem ocupaţi cu noi, nu putem fi fericiţi şi nici în stare să-L glorificăm pe Domnul nostru.

Aici iubita nu este în stare să răspundă la apelul Domnului şi Preaiubitului ei, nu este în condiţia de a-L primi, fiind dezbrăcată de ceea ce era ornamentul ei. Cum ar putea să se îmbrace? Pare că nu mai cunoaşte resursele harului care sunt în El. Numai Domnul poate înviora sufletele noastre; lângă El găsim ajutor atunci când ne lipseşte. La cine să mergem când ne rătăcim?

În ce stare de orbire este căzută această somnoroasă! Ne murdărim oare picioarele umblând pe calea ascultării înaintea Domnului? Nu este mai degrabă neascultare făcând propria voinţă? Dar mâinile Sale sfinte pot să ne spele de petele dobândite umblând în afara cărării pe care El ne-a trasat-o. Desăvârşitul Rob vrea să ne spele, ştergându-ne picioarele cu ştergarul cu care este încins, pentru a avea parte cu El (Ioan 13).

Cântarea Cântărilor 5:4

"Preaiubitul meu şi-a introdus mâna prin deschizătura zăvorului şi lăuntrul meu s-a aprins de dorul lui".

Am văzut condiţia în care se găseşte iubita, dar El vrea să-i mărturisească o dragoste în care nu este schimbare, nici umbră de mutare. De aceea o face să vadă mâna Sa prin deschizătura zăvorului; nu poate să-i arate faţa Lui, ci mâna Sa puternică, gata s-o ajute, s-o protejeze, s-o elibereze.

Mâna Domnului se arată în multe feluri în viaţa noastră de toate zilele; o piedică în faţa unui lucru care ne-ar plăcea, un avertisment, o boală, un incident ... El are totul la dispoziţia Sa, pentru a ne face să înţelegem că mâna Sa lucrează.

Aici uşa este închisă; totuşi El a găsit mijlocul de a ajunge la inima celei pe care o iubeşte. Dragostea adevărată care era în adâncul inimii ei este trezită şi este pe punctul de a fi trezită şi conştiinţa. Ea se va trezi, dar va trebui să constate rezultatele indiferenţei ei.

Cântarea Cântărilor 5:5

"M-am ridicat să deschid preaiubitului meu, şi mâinile mele picurau smirnă, şi de pe degetele mele curgea smirnă pe mânerul zăvorului".

Iubita este ca şi cum ar plânge. Din toată fiinţa ei picură lacrimi de smirnă pe mânerul zăvorului care este în interior şi pe care a refuzat să-l deschidă.

Trebuie să ne amintim că, în viaţa credinciosului, două lucruri sunt inseparabile: întâi harul infinit al lui Dumnezeu şi apoi intervenţia Sa pentru a disciplina, de la care nimeni nu poate să se abată şi a cărei experienţă o are această iubită. Nevrând să deschidă uşa Preaiubitului ei care bătea la uşă, acum nu-L mai găseşte.

Cântarea Cântărilor 5:6

"Am deschis preaiubitului meu, dar preaiubitul meu se retrăsese, plecase. Mi se topea sufletul când vorbea el. L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am chemat, dar nu mi-a dat nici un răspuns".

Insistăm asupra faptului că ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să fie imediat cunoscută, nu cu greu. Psalmistul spune: "M-am grăbit şi n-am întârziat să păzesc poruncile Tale" (Psalmul 119:60). De fapt este ceea ce îi învăţăm pe copiii noştri de la cea mai fragedă vârstă.

În acest caz, iubita a întârziat să răspundă la glasul Mirelui şi acum este prea târziu! El S-a retras, a plecat! Săraca Sulamita! Adună roadele comodităţii şi ale neascultării ei! Este mai uşor să pierzi comuniunea decât s-o regăseşti, după ce ai pierdut-o.

"L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am chemat, dar nu mi-a dat nici un răspuns".

Acum ea este cea care cheamă, dar El nu răspunde. Într-o oarecare măsură trebuie să realizeze ceea ce ne învaţă Proverbe 1:24, 28: "Deoarece eu am chemat şi voi aţi refuzat să auziţi, mi-am întins mâna şi nimeni n-a luat seama ... atunci mă vor chema, dar nu voi răspunde; mă vor căuta îndată, dar nu mă vor găsi".

Până când căile noastre nu sunt judecate înaintea lui Dumnezeu, până când nu am făcut o mărturisire a păcatelor noastre, este evident că Domnul nu va putea face să strălucească peste noi lumina feţei Sale. Procedând altfel decât cum vrea Dumnezeu, ar însemna să renegăm propria Sa glorie şi să ne asociem cu răul. Un tată nu poate mărturisi afecţiunea sa unui fiu neascultător. Disciplina la care este supusă iubita nu îi este cruţată, pentru că este iubită.

Cântarea Cântărilor 5:7

"Păzitorii care cutreieră cetatea m-au găsit, m-au bătut, m-au rănit; păzitorii zidurilor mi-au luat vălul".

În capitolul 3, comoditatea a avut diverse consecinţe. Aici le găsim mai grave. Nu doar că greşeala sa a lipsit-o de comuniunea cu Preaiubitul ei, dar va suporta şi o disciplină dureroasă: lovituri, răni, ruşine. Nu poate fi altfel; lumea este fără milă faţă de credincioşii căzuţi; iar ei nu pot să facă altceva decât să închidă gura şi să fie întristaţi. Lumea nu poate face altceva decât să-i acuze. Cum să se justifice? Iat-o din nou în oraş. De ce aleargă pe străzi în timpul nopţii, în loc să fie cu Preaiubitul ei, departe de lume, de agitaţia ei? Credinciosul îşi are partea sa cu Domnul; dacă nu se găseşte la locul său, este într-o poziţie greşită şi nu poate fi decât un nefericit şi nu adună decât ruşine.

Cântarea Cântărilor 5:8

"Vă jur, fiice ale Ierusalimului, dacă veţi găsi pe preaiubitul meu, ce-i veţi spune? Că sunt bolnavă de dragoste!"

Nu sunt lacrimi mai amare decât acelea care se varsă la gândul de a fi frânt inima celor care ne sunt dragi. Aceste lacrimi sunt dispreţuite de lume sau chiar ignorate, dar Domnul ştie să le aprecieze când este vorba de unul dintre răscumpăraţii Săi care nu I-a fost credincios. El a cules, cu siguranţă, lacrimile lui Petru în burduful Lui, le-a scris în Cartea Sa (Psalmul 56:8).

Cântarea Cântărilor 5:9

"Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit, tu, cea mai frumoasă dintre femei? Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit, că ne rogi astfel?"

Credinciosul, necăjit cum este, din cauza lipsurilor sale, posedă averi mai preţioase decât ceea ce poate lumea să-i ofere. În ciuda stării dificile în care se afla Sulamita, cuvintele sale călduroase atrag atenţia persoanelor care o înconjoară şi care o ascultă. Ele vor să ştie mai mult despre această Persoanăde care ea vorbeşte cu atâta ardoare.

"Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit?" De ce această dorinţă arzătoare de a-L vedea şi de a fi cu El?

Cum devin cuvintele noastre o impresionantă mărturie a Aceluia al cărui Nume este un parfum care se răspândeşte şi a cărui Persoană este întreagă de dorit! Amintirea păcatelor noastre nu ne face nici o clipă să ne îndoim de dragostea Sa.

Săraca Sulamita, este gata să-şi descrie din cap până-n picioare preaiubitul. Dragostea care umple inima ei pentru el îi dictează imaginile cele mai expresive pentru a face cunoscut altora frumuseţea lui. Domnul deschide ochii noştri pentru a-L contempla în toată frumuseţea Sa.

Cântarea Cântărilor 5:10

"Preaiubitul meu este alb şi rumen, cel dintâi între zece mii".

Primul lucru de care vorbeşte Sulamita este sfinţenia desăvârşităa preaiubitului ei: El este alb, simbol al purităţii. Pentru noi, Domnul Hristos este Cel care nu a cunoscut păcatul, unicul Om în care nu s-a găsit nici cea mai mică întinare. Venit în această lume, zămislit prin Duhul Sfânt în pântecele fecioarei, era Cel despre care citim în Evrei 7:26 că era: "sfânt, fără răutate, fără pată, despărţit de păcătoşi". Într-o lume necurată, El rămâne neîntinat. Deşi a fost în contact cu răul în orice moment, niciodată nu a rămas influenţat.

Dar El, care n-a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. În acel moment suprem, sângele Lui a curs pe cruce pentru iertarea păcatelor. Despre sângele Său, ca al unui miel fără cusur şi fără pată, prin care păcătoşii pot fi curăţiţi, ne vorbeşte rumenul (un roşu intens).

"Cel dintâi dintre zece mii".

Regăsim steagul Împăratului gloriei, al Împăratului păcii, pe care se înscrie minunatul cuvânt: DRAGOSTE. El este centrul în jurul căruia se reunesc toţi cei care sunt subiectele dragostei Sale, dragoste care întrece orice cunoştinţă. Preaiubitul este Cel care-l poartă glorios ca învingător, trăgându-Şi după Sine poporul în cortegiul Lui, în marşul Lui triumfal. Toate privirile sunt îndreptate către Domnul Hristos. Fiind înălţat de pe pământ, atrage la El pe toţi oamenii. Victoria a fost obţinută în virtutea sacrificiului vieţii Sale.

La cruce, Cel care era manifestarea Dumnezeului dragostei a întâlnit puterea stăpânitorului întunericului: dragostea şi ura erau atunci faţă în faţă şi dragostea a triumfat. Tovarăşii Împăratului urmează acest steag glorios care devine astfel centrul unirii tuturor celor care au fost răscumpăraţi şi eliberaţi de El.

Cântarea Cântărilor 5:11

"Capul lui este ca aurul cel mai fin; buclele lui se revarsă, negre cum e corbul".

Capul face să acţioneze tot corpul; aici se află izvorul gândurilor. Aurul este în general în Scriptură expresia justiţiei, a dreptăţii divine, justiţie a cărei perfectă manifestare este Domnul Hristos. A fost găsit mijlocul de îndreptăţire al păcătoşilor: "Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ... spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus" (Romani 3:25, 26). În El se obţine această îndreptăţire; omul nu o poate da.

Contemplând un Hristos glorificat, păcătosul care crede în El spune: iată îndreptăţirea mea, această îndreptăţire mă conduce în glorie. Dacă iubiţii Săi n-ar fi cu El, ar fi cea mai rea dintre nedreptăţi, pentru că, pentru a-i avea cu El, Domnul Isus a trebuit să satisfacă prin moartea Sa toate cerinţele unui Dumnezeu care nu poate suporta răul.

Să-L contemplăm în frumuseţea şi gloria în care Se află acum! Toţi ai Săi vor fi curând cu El, acolo unde este El, Îl vor vedea şi vor fi ca El.

Părul lung al nazireului (Numeri 6) era semnul exterior al unuia care voia să fie în mijlocul poporului lui Dumnezeu în întregime consacrat Domnului. Domnul Isus, Preaiubitul, a fost singurul Nazireu adevărat. El era separat de păcătoşi; viaţa Sa în întregime a fost consacrată Dumnezeului Său.

Ce minunate sunt aceste bucle! Sunt negre cum este corbul; nu există nici un fir alb, nici un semn al bolii sau al îmbătrânirii. El are o eternă tinereţe. Durerile şi suferinţele nenumărate pe care le-a traversat nu au schimbat în niciun fel puterea vieţii Lui. El este "cel tare"(Luca 11:21-22).

Cântarea Cântărilor 5:12

"Ochii lui sunt ca porumbeii lângă pâraiele de apă, scăldaţi în lapte, frumos aşezaţi".

Ochii Domnului sunt în orice loc şi îi observă şi pe cei răi şi pe cei buni (Proverbe 15:3). Nimic n-ar putea scăpa privirii Lui. Tot ce se întâmplă în cer şi pe pământ este gol şi descoperit înaintea acestei priviri pătrunzătoare. Când El va reveni în măreţia Sa de Judecător al celor vii şi al celor morţi, ochii Săi vor fi ca o flacără de foc. Cine ar putea scăpa de judecata pe care toţi oamenii o merită? Dar, pentru mireasă, ochii Mirelui sunt plini de frumuseţe şi un izvor de eternă şi sfântă bucurie.

Cântarea Cântărilor 5:13

"Obrajii lui sunt ca un strat de miresme, rânduri de plante aromate; buzele lui, crini picurând smirnă curgătoare".

Domnul Hristos este parfumul sanctuarului vărsat pe pământ, o mireasmă de viaţă pentru cei care sunt pe calea mântuirii. Straturile de flori parfumate ne vorbesc despre venirea Sa în glorie, în măreţia acelei dimineţi fără nori. Pentru credincioşi, această primăvară eternă se apropie cu rapiditate; atunci ei vor vedea obrajii Săi, altădată pălmuiţi, strălucind de glorie şi frumuseţe. Parfumul Numelui Său ne va bucura în întregime inimile; iarna lungă a absenţei Sale se va sfârşi pentru totdeauna. Toţi vor vedea gloria Sa şi se vor bucura contemplându-L pe Cel care este "mai frumos decât fiii oamenilor".

În momentul suferinţei S-a încrezut în Dumnezeul Său: "Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred" (Psalmul 16:1). Era în deplină dependenţă de Tatăl Său chiar şi în mijlocul celor mai grele suferinţe. Cuvintele Sale exprimau încrederea, dar lăsau să picure smirna. Chiar fără ca vreun plâns să coboare în fugă de pe buzele Sale, înţelegem cât de mare a fost durerea Sa şi ce simţea în adâncul sufletului Său. El, care ar fi rămas în deplină pace chiar şi dacă pământul s-ar fi mutat din locul său şi munţii ar fi fost mişcaţi şi aruncaţi în adâncul mării, a trebuit să spună: "Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? «Tată, salvează-Mă din ceasul acesta»?"(Ioan 12:27). Era, în adevăr, ceasul în care trebuia să fie luat de pe pământ. În aceste momente şi încă în altele, era chiar parfumul smirnei care curgea de pe buzele Sale curate şi fără vină.

Cântarea Cântărilor 5:14

"Mâinile lui, inele de aur, ferecate cu crisolit; pântecele lui este fildeş strălucitor, acoperit cu safire".

Un inel nu are nici început, nici sfârşit, exprimând infinitul. Aşa sunt lucrările Domnului: totul este infinit, cum este El Însuşi. În lucrările Lui, orice lucru este expresia dreptăţii Sale desăvârşite, al cărei simbol este aurul.

Când observăm mâinile Sale, găsim puterea care I-a condus toate lucrările. "Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale" (Psalmul 19:1). Aceştia sunt martori fără cuvânt, dar evidenţi, ai puterii Sale infinite. Când se vorbeşte despre mâinile Sale, se face aluzie la înţelepciunea şi frumuseţea lucrărilor Sale. "Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat..."(Psalmul 8:3). Degetele Sale au împodobit sau au ornat cerul. Ce înţelepciune şi ce frumuseţi divine! Despre acestea ne vorbeşte crisolitul ferecat în aceste inele de aur. Crisolitul este o piatră preţioasă, strălucitoare, care are aceeaşi culoare ca aurul. Lucrările lui Dumnezeu sunt minunate. "Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale. Gloria Domnului va fi pentru totdeauna: Domnul Se va bucura de lucrările Sale" (Psalmul 104:24, 31).

Acum Sulamita este gata să vorbească de îndurarea Celui pe care Îl admiră.

Fildeşul strălucitor (sau lustruit) este imaginea sfinţeniei (1. Împăraţi 10:18). Dragostea Domnului Hristos şi sfinţenia Sa sunt intim legate una de alta, pentru că în El totul este egal în perfecţiunea infinită a fiinţei Sale.

Safirul se poate spune că este o piatră preţioasă de culoarea cerului. Îndurarea şi compasiunea Sa sunt însăşi reflectarea a ceea ce este El în cer. Dacă am cunoaşte mai bine mila lui Dumnezeu, cât ar fi de mare încrederea noastră în El! Această milă ne-a salvat, ne însoţeşte în timpul călătoriei noastre, ne permite să-I slujim în această lume şi ne va introduce în locaşul vieţii. Şi tot mila Sa va acorda o recompensă slujitorilor Săi.

Cântarea Cântărilor 5:15

"Picioarele lui, stâlpi de marmură, aşezaţi pe postamente de aur fin; înfăţişarea lui, ca Libanul, măreaţă ca cedrii".

După ce a vorbit de puterea şi de compasiunea Sa, iubita face menţiunea drumului Lui, în întregime spre gloria lui Dumnezeu.

Ioan Botezătorul privea la paşii Domnului Isus. Ce privilegiu ne acordă Dumnezeu în harul Său, de a merge pe urmele Domnului Isus fără să cădem! Picioarele Lui sunt stâlpi de marmură. Stâlpii ilustrează puterea (şi această semnificaţie o aveau şi cei doi stâlpi aflaţi înaintea templului lui Solomon).

Remarcăm că aceşti stâlpi sunt aşezaţi pe postamente de aur fin. Puterea şi sfinţenia împreună au caracterizat drumul glorios al Domnului când Se afla în lume. Picioarele Sale au comun cu capul acest aur curat care vorbeşte despre drumul Său în perfectă armonie cu gândurile Sale de dragoste. Totuşi, în mersul nostru, cât de puţin realizăm şi cât de puţin cunoaştem din gândurile lui Dumnezeu!

Acum Duhul Sfânt, prin Sulamita, după o descriere detaliată a Persoanei, ne prezintă ansamblul. Înfăţişarea Lui este mare ca Libanul, ales ca cedrii.

Cedrul este podoaba, iar gloria Libanului este imaginea a ceea ce este cel mai mare în lume: Cel drept! În liniştea solemnă a eternităţii s-a făcut auzit glasul Său: "Să fie lumină" şi din nou acest glas pe ultima pagină a Cuvântului declară: "Eu vin curând".Am auzit noi acest glas? Din adâncul inimii noastre să-I răspundem: "Amin! Vino, Doamne Isuse!"

Cântarea Cântărilor 5:16

"Cerul gurii lui este plin de dulceaţă; fiinţa lui este plină de farmec. Acesta este preaiubitul meu, da, acesta este prietenul meu, fiice ale Ierusalimului!"

Aici avem răspunsul la întrebarea pusă în versetul 9: "Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit, că ne rogi astfel?" Dragostea ei arzătoare i-a dictat cuvinte ca să-L descrie; i-a găsit imagini minunate pentru a povesti perfecţiunile Sale. Ea vrea să-I pătrundă fiinţa, de aceea Îl caută cu atâta ardoare, pentru că a suferit mult din pricina Lui. "Fiinţa lui este plină de farmec". Pe o astfel de Persoană o iubeşte ea: El este "Preaiubitul ei".

Domnul era mare pentru cei care, urmându-L, au lăsat bărcile şi plasele. Pentru El, mulţi dintre ucenicii Lui au suferit martirajul.

Ce frumoasă mărturisire este dată fiicelor Ierusalimului! Ierusalimul este oraşul Marelui Împărat. Acolo Domnul Îşi va stabili Împărăţia. Dar, când a venit smerit şi blând, a fost respins de ai Săi şi a trebuit să le spună fiicelor Ierusalimului: "plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri" (Luca 23:28). Aceasta s-a împlinit cuvânt cu cuvânt. Aici este adusă o mărturie pentru măreţia Aceluia pe care ele Îl tăgăduiseră şi care va captiva dragostea lor. Aceste cuvinte pleacă din inimă şi ating inima, pentru că fiicele Ierusalimului, găsindu-L, doresc să ştie mai mult despre El:

"Cel drept va înverzi ca palmierul, va creşte ca cedrul din Liban" (Psalmul 92:12).

"Rodul lui se va legăna ca Libanul" (Psalmul 72:16).

"Gloria Libanului va veni la tine" (Isaia 60:13).

"Totuşi Eu am nimicit dinaintea lor pe amoriţi, a căror înălţime era ca înălţimea cedrilor ..."(Amos 2:9).

Faraon, vorbind de Iosif, întreba: "Vom găsi noi un om asemenea acestuia … ?"(Geneza 41:38). Dar măreţia lui Iosif dispare înaintea măreţiei Domnului, a Cărei Persoană este demnă de toată admiraţia noastră. Ferice de cei care au ochi pentru a vedea gloria Sa şi urechi pentru a asculta glasul Său!

Mulţimile erau uimite de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui: "harul este turnat pe buzele Tale"(Psalmul 45:2). El are o limbă iscusită, ca să ştie să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare (Isaia 50:4).

Maria găsise partea cea bună care nu i s-a luat, partea cea mai preţioasă, de a fi la picioarele Domnului Isus şi de a asculta Cuvântul Său. Ce minunate lucruri sunt cuprinse în această fericită intimitate! Trebuie să ne amintim în orice moment că de El ni se vorbeşte în Scripturi.