Cântarea Cântărilor 4:1-5:1

În timp ce Domnul contemplă cu încântare frumuseţea Soţiei Sale, spre ce se îndreaptă privirile acesteia? Prea adesea ne lăsăm orbiţi de atracţiile strălucitoare şi exaltante ale lumii (Libanul)! În inconştienţa în care ne aflăm, nu distingem acolo „vizuinile leilor“, nici leoparzii vicleni (v. 8). Domnul însă vede pericolele la care suntem expuşi în acest mediu fascinant şi caută cu blândeţe să ne detaşeze de acesta: „Vino cu mine din Liban…“ (v. 8). Iar ceea ce ar trebui să ne îndepărteze este dragostea pentru El, mai degrabă decât teama de pericol. „Sora Mea, mireaso“: aceste nume reprezintă tandrul apel spre a relua legătura cu El. Domnul are asupra sufletului pe care-l iubeşte drepturi exclusive. Ea este o „fântână pecetluită“, din care numai El are dreptul să bea, „o grădină închisă“, unde nimic străin nu are voie să intre şi ale cărei flori, fructe şi parfumuri sunt rezervate doar pentru El. Dar, „ca să-i picure miresmele“, trebuie uneori să sufle vântul încercării sau briza din sud (v. 16). În felul acesta, sentimentele pentru El se vor redeştepta, prezenţa Lui va fi dorită şi El Însuşi, răspunzând acestei invitaţii („să vină Preaiubitul“), va avea plăcerea să culeagă, să guste şi să împartă ceea ce slaba noastră dragoste Îi va fi pregătit (cap. 5.1).