Căminul creștin - Capitolul 6

Un fiu decăzut, reabilitat

Un tată avea un fiu încăpăţânat, foarte greu de cârmuit, care devenise chiar o primejdie pentru viaţa membrilor familiei. După ce toate încercările prin dragoste, prin răsplătire cu bine, prin asprime, prin forţă au eşuat şi n-au dus la schimbarea concepţiei sale, tatăl a hotărât să-l dea la o şcoală de corecţie. A luat legătura cu directorul şcolii care era un credincios adevărat şi i-a mărturisit necazul său.

Acest director a fost dispus să-l primească pe băiat. Înainte de a lua decizia finală, a întrebat: „Spuneţi că aţi încercat totul, dar fără rezultat. Aş dori acum să ştiu dacă aţi încercat să vă rugaţi împreună cu el.“ - „Nu“, a răspuns tatăl mirat, „la aceasta nu m-am gândit.“ - „Atunci, mai întâi trebuie să mergeţi acasă“, a spus directorul, „şi să vă rugaţi cu el. Eu consider că nu-l pot lua aici şi nu pot să fac nimic, dacă puterea rugăciunii nu a fost experimentată în casa părintească în prezenţa sa.“ Tatăl a spus că nu are îndrăzneala să se roage în faţa familiei şi nici să ridice un altar de familie. Atunci directorul l-a sfătuit să meargă acasă, să-şi strângă familia la ora 21, să citească un capitol din Biblie şi să se roage împreună cu toată familia. A promis că şi el împreună cu soţia se vor ruga la aceeaşi oră pentru toţi şi în mod deosebit pentru Augustin, fiul decăzut.

După ce tatăl s-a întors acasă, i-a istorisit soţiei sale discuţia avută cu directorul. Aceasta i-a spus că şi ea este de părere că nu şi-au îndeplinit datoria în acest sens. Ea şi-a îndemnat soţul să nu tărăgăneze nicio clipă cu această răspundere faţă de membri familiei sale, ci să înceapă chiar în acea seară cu altarul de familie.

Soţia s-a străduit să termine lucrul până la acea oră. După cină, mama a propus copiilor să pregătească porumb prăjit lăsând această lucrare în seama lui Augustin. El făcea cu plăcere această lucrare. Mama a procedat în felul acesta, ca el să rămână acasă şi să nu plece, cum făcea de obicei. Apoi mama le-a cerut copiilor să se spele şi la ora 21 să vină în sufragerie pentru o surpriză specială.

Biblia a fost adusă şi pusă pe masă. Tatăl nu putea să-şi ascundă emoţiile. El a mărturisit în faţa familiei întristarea sa că până acum a neglijat datoria sa pentru binele spiritual al copiilor săi. Din acea seară a spus că vrea să facă cu ajutorul lui Dumnezeu un început nou şi astfel să coboare în casa lor din nou bucuria şi dragostea divină. Apoi a citit un capitol din Biblie şi a îngenuncheat pentru rugăciune. Soţia şi copiii au îngenuncheat cu el, cu excepţia lui Augustin. El a rămas pe un scaun cu faţa întunecoasă şi foarte supărat. Din când în când privea spre uşă hotărând ca la un moment prielnic să fugă afară. Sărmanul tată nu-şi găsea cuvintele, ca să-şi exprime sentimentele sale agitate. În acel moment şi-a amintit că directorul credincios şi soţia sa îl susţineau în rugăciune în acele clipe, iar limba sa a fost dezlegată şi a rostit o rugăciune din toată inima.

La sfârşitul rugăciunii s-a rugat în mod deosebit şi mişcător pentru Augustin, fiul său rătăcit, precum şi ca voinţa sa împotrivitoare să fie supusă lui Hristos. Atunci Augustin a sărit de pe scaun, s-a aruncat la gâtul tatălui şi plângând a spus: „Roagă-te mai departe, tată, roagă-te pentru mine! Eu am încercat să mă rog lui Dumnezeu să mă schimbe, dar singur nu pot. Acum ştiu că mă va asculta, dacă tu te vei ruga mai departe cu mine.“

Toată familia s-a ridicat de pe genunchi zguduită şi cu obrajii plini de lacrimi. Cele două fete mai mari au mărturisit tatălui că ele s-au rugat adesea împreună, dar aceasta a fost cea mai fericită clipă din viaţa lor. Augustin a fost schimbat complet. A predat tatălui său puşca încărcată, cu care îngrozise în acea zi toată familia, mărturisind că a văzut că nu a procedat bine şi de acum înainte nu mai vrea să aducă supărare şi ruşine asupra familiei. Şi-a cerut iertare întregii familii în convingerea că, dacă ei îl vor ierta, va fi iertat şi de Domnul Isus.

Ce exemplu convingător este acesta pentru eficienţa şi puterea transformatoare a rugăciunii în familie! O, de-ar fi această întâmplare adevărată o binecuvântare pentru multe familii, copii şi părinţi!

Felurită hrană

Hrana pentru sufletele copiilor nu constă exclusiv din Cuvântul lui Dumnezeu, deşi acesta trebuie să ocupe locul întâi în toate. J.A. von Posek a spus: „Inima şi mintea copiilor au nevoie mereu de schimbări. Aceasta este în natura lor. Nu putem să venim mereu la ei numai cu lecţii şi prevederi din Biblie. Lor le trebuie: - diversitate în lectură,

- diversitate în prietenie şi mediu,- diversitate în preocupări,- diversitate în distracţie şi relaxare.

Unii părinţi sunt dezamăgiţi că nu se arată la copiii lor roadele sperate şi cerute în rugăciune ale educaţiei lor în credincioşie. Motivul poate consta într-o lipsă de înţelepciune la părinţi, că nu au ţinut seama de nevoile fireşti ale tinerilor după diversitate.

Părinţii trebuie să aibă în vedere întotdeauna că orice diversitate nu trebuie să treacă peste graniţele normale, creştine sau chiar să trezească în copii dragostea faţă de lume. Cărţi despre frumuseţea naturii, întâmplări adevărate, biografii ale diferiţilor credincioşi oferă hrană sănătoasă pentru mintea copiilor. Să ne ocrotim copiii de influenţa rea a cărţilor care tratează raţionalismul cu tendinţă de împotrivire faţă de Biblie.“

Pedepsirea neascultării

„Pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Răbdaţi disciplinarea, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de nişte fii; deoarece, care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?“ (Evrei 12.6-7). „Eu îi voi fi tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face nelegiuire, îl voi mustra cu nuiaua omenească şi cu loviturile fiilor oamenilor“ (2 Samuel 7.14).

Acesta este modul de lucru al Tatălui nostru ceresc cu noi, copiii Săi. El „bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte“. El ne duce pe căile Sale morale de conducere, iar ceea ce semănăm, aceea vom culege (Galateni 6.7-8).

Dacă suntem neascultători, atunci trebuie să suferim şi să învăţăm prin aceasta că neascultarea aduce roade amare. Dacă suntem ascultători, vom secera roadele binecuvântate ale ascultării şi vom afla că aceasta este întotdeauna calea cea mai bună. Când suntem neascultători, vom vedea căile Lui de conducere cu noi, dar şi modul Său de a acţiona în har, dragoste şi îndelungă răbdare faţă de noi, mai ales atunci când ne smerim. Dumnezeu ne arată dragostea la timpul potrivit, dar şi mustrarea Sa la timpul potrivit.

Din acţiunile Tatălui ceresc putem să învăţăm cum să procedăm cu copiii noştri. Pentru neascultare trebuie să-i mustrăm şi să le arătăm prin diferite pedepse că sunt copiii noştri, că îi iubim şi le vrem binele. „Dar, dacă sunteţi fără disciplinare, de care toţi au avut parte, atunci sunteţi nelegitimi, şi nu fii“ (Evrei 12.8). Ca părinţi, trebuie să ne mustrăm copiii, dar aceasta să se facă cu har şi cu dragoste. Numai aşa vor învăţa binecuvântările ascultării, iar pe de altă parte vor vedea suferinţele şi necazurile care se nasc din neascultare.

Mustrarea şi pedeapsa nu trebuie exercitate întotdeauna cu nuiaua, deşi această formă de pedeapsă este de multe ori necesară. Există multe alte posibilităţi de a pedepsi neascultarea. De exemplu li se interzic copiilor pentru o anumită perioadă de timp anumite privilegii sau pot fi implicaţi în lucrări care nu le plac etc. Părinţii vor observa curând în ce mod pot să promoveze cel mai bine ascultarea la copiii lor. Copiii reacţionează foarte diferit şi din această cauză nu pot fi trataţi după un şablon. Fiecare temperament necesită o tratare corespunzătoare. Unii copii se lasă educaţi cu blândeţe, la alţii este necesară o singură apostrofare serioasă, pe când alţii necesită din timp în timp câte o pedeapsă mai mare sau mai mică. Dacă cineva crede că folosirea nuielei este o „metodă învechită“, necreştină, care nu poate fi pusă de acord cu harul în care ne aflăm, atunci această persoană ar trebui să citească următoarele versete din cartea plină de înţelepciune a lui Solomon şi să cugete asupra lor: „Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine îl iubeşte stăruie în disciplinarea lui“ Proverbe 13.24); „Cercetează-l pe fiul tău cât timp este speranţă, şi nu ţine seama de plânsetul lui“ (Proverbe 19.18); „Nebunia este lipită de inima copilului; nuiaua disciplinei o va îndepărta de la el“ (Proverbe 22.15); „Nu cruţa copilul de corectare, pentru că, dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri. Îl vei bate cu nuiaua, dar îi vei elibera sufletul din Locuinţa morţilor“ (Proverbe 23.13-14); „Nuiaua şi mustrarea dau înţelepciune... Corectează-ţi fiul, şi el îţi va da odihnă şi va oferi desfătări sufletului tău“ (Proverbe 29.15, 17).

Astfel de cuvinte sănătoase sunt cuvinte înţelepte pentru părinţii tuturor timpurilor. Dacă vor fi respectate, va fi ferice, dacă nu sunt respectate, sunt profeţite urmări grave.

Nuiaua mânuită în dragoste

Cineva a spus foarte bine: „Copilul trebuie să simtă dragostea sub loviturile nuielei. Copiii observă foarte repede şi simt în inima lor dacă nuiaua dirijată de mâna tatălui este condusă de dragoste, mânie sau supărare. Dacă exercităm pedeapsa cu supărare, nu o să avem izbândă şi nu o să vedem nicio îmbunătăţire a situaţiei. Mânia provoacă mânie. «Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi.» În astfel de cazuri, fiecare lovitură de nuia va îndepărta inima copilului, în loc să o apropie mai intim de părinţi.

Cât de necesar este deci pentru fiecare părinte înainte de a-şi bate copiii să ridice ochii spre Dumnezeu, pentru a-L ruga să-i dea o inimă plină de dragoste, har şi înţelepciune pentru mustrarea respectivă. El, care «dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează», poate să conducă mâna tatălui prin Duhul Său de dragoste şi chibzuinţă când aplică nuiaua amară a mustrării.“

Eşecul lui David

În scurta expunere a Duhului lui Dumnezeu despre eşecul lui David cu privire la educaţia fiului său Adonia găsim o avertizare pentru toţi părinţii. În 1 Împăraţi 1.6, citim: „Şi tatăl său (David) nu-l mustrase niciodată, zicând: «Pentru ce ai făcut aşa?»“ Acest eşec al lui David, de a nu-l mustra pe fiul său Adonia, este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu protestul lui Adonia împotriva planului şi voii lui Dumnezeu clar descoperite, când acesta a spus: „Eu voi fi împărat“, când s-a apropiat moartea tatălui său. Cu multă vreme înainte, Dumnezeu Şi-a destăinuit intenţia de a-l pune pe Solomon ca urmaş al lui David pe tron. Acţiunea lui Adonia de a se face pe sine împărat a fost un act serios de răzvrătire contra lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a arătat ambele laturi: îngâmfarea şi împotrivirea lui Adonia contra voii lui Dumnezeu şi eşecul lui David în educaţia lui Adonia de a-l mustra în copilărie şi tinereţe. Nu vrea oare Dumnezeu prin această întâmplare să avertizeze pe toţi părinţii unde duce delăsarea în domeniul educaţiei? Împotrivirea şi îngâmfarea lui Adonia au fost tocmai urmarea eşecului lui David ca tată.

Acest fiu se pare că a fost preferatul casei părinteşti – o primejdie atât pentru tată, cât şi pentru copil (a se vedea şi lipsa de binecuvântări din casa lui Isaac din acelaşi motiv: Geneza 25.28 şi capitolul 27). David s-a purtat prea moale şi prea fin faţă de copilul său şi l-a lăsat în voia sa personală. El nu l-a mustrat niciodată, iar acum trebuia să culeagă roadele amare ale neglijenţei şi să fie întristat din această cauză. Fiul va întrista continuu pe părinţi, dacă ei, la vremea potrivită, nu l-au întristat niciodată. David avea mare vină în dragostea sa egoistă faţă de fiul său. Dacă îl întrista pe fiul său, era spre binele propriu al acestuia şi i-ar fi arătat o mai mare dragoste părintească, decât prin faptul că a fost mereu gingaş şi blând cu el şi a suportat voinţa proprie a fiului său. Eşecul de ani de zile acasă apare acum la iveală. Toate aceste lucruri sunt scrise pentru învăţătura noastră şi spre binele nostru.

Cineva s-a exprimat remarcabil: „Părinţii care nu ştiu să-şi conducă bine copiii, în decursul anilor vor fi ei conduşi de copiii lor, căci cineva trebuie să aibă conducerea.“

Cineva a scris: „O delăsare sau chiar o renunţare la mustrare din partea părinţilor duce pe copil la neascultare. Având în vedere acest pericol foarte răspândit, toate celelalte mijloace de educaţie sunt doar o slabă încercare de a opri nenorocirea care se apropie.“

„Este de mult dovedit că părinţii care nu sunt întotdeauna numai buni faţă de copiii lor, ci îi educă şi în ascultare strictă şi în supunere sub autoritatea părintească, vor fi mai mult iubiţi şi apreciaţi de copiii lor. În schimb, părinţii care sunt prea indulgenţi, vor culege roade de la copiii lor cum ar fi: nemulţumire, dispreţ şi independenţă.“

Ar mai fi de amintit că expunerea noastră despre pedepsirea neascultării se adresează tatălui, pe umerii căruia stă răspunderea mare în casă, dar şi mamei, care acţionează în armonie cu tatăl şi trebuie să menţină mustrarea.