Căminul creștin - Capitolul 10

Ospitalitatea

A fi ospitalier şi a practica ospitalitatea este o frumoasă trăsătură creştină, iar Scriptura ne îmbărbătează mereu la aceasta, dându-ne şi exemple. Primirea de oaspeţi, ospitalitatea, primirea semenilor sub protecţia şi grija casei proprii a fost numită slava casei şi podoaba vieţii de familie. Esenţa învăţăturii lui Dumnezeu este harul Său bogat, care se revarsă peste oamenii păcătoşi sub forma binecuvântărilor divine. Ospitalitatea creştinului faţă de semenii săi este o mică reprezentare a aceluiaşi har, care se revarsă în favoarea altora prin inima sa mântuită.

Epistolele Noului Testament, în care este prezentat atât de detaliat acest har divin minunat, îndeamnă la ospitalitate ca o parte componentă importantă a creştinismului practic. Se spune că ospitalitatea între primii creştini a fost atât de marcantă în viaţa lor, încât şi păgânii şi vecinii necredincioşi au rămas miraţi de acest lucru. Dacă cercetăm îndemnurile Scripturii, vom remarca în Romani 12.9- 21 că urmărirea ospitalităţii este în acelaşi timp o parte din îmbrăcămintea sfântă a creştinului. Pentru slujba de supraveghere era necesar ca persoana respectivă să fie primitoare de oaspeţi (1 Timotei 3.2; Tit 1.8).

Să nu fim însă ospitalieri numai cu cei care îi cunoaştem şi care îi iubim, ci să fim ospitalieri şi cu cei străini. În Evrei 13.2 suntem îndemnaţi în acest sens: „Nu uitaţi primirea de oaspeţi, pentru că, prin aceasta, unii, fără să ştie, au găzduit îngeri.“ Aici se face referire la exemplul frumos al lui Avraam şi al soţiei sale, Sara (Geneza 18). Ei s-au grăbit să pregătească celor trei străini care veniseră la intrarea cortului lor o masă îmbelşugată; acei străini s-au descoperit ulterior ca fiind Domnul Însuşi şi doi dintre slujitorii Săi. Aceasta ilustrează rezultatele binecuvântate ale ospitalităţii faţă de străini, aşa cum de atunci mulţi au avut parte de ele.

Valoarea ospitalităţii creştine faţă de străini este subliniată şi prin faptul că o văduvă în vârstă, care a fost primitoare de oaspeţi, putea fi propusă, ca să fie îngrijită şi sprijinită de adunare, când era în necaz (1 Timotei 5.10).

Lipsa de ospitalitate

Una din trăsăturile de caracter admirabile ale lui Iov era şi aceea a ospitalităţii: „străinul n-a rămas noaptea afară, am deschis călătorului uşile mele...“ (Iov 31.32). Zilele destrămării creştinismului şi ale împotrivirii faţă de voia lui Dumnezeu sunt caracterizate tocmai prin contrariul. Acest lucru îl vedem în timpul Judecătorilor (Judecători 19.15-18), când poporul se afla într-o stare spirituală foarte rea. În acele zile a venit un levit cu însoţitorul său în Ghibea din Beniamin şi „a stat jos în piaţa cetăţii; şi niciun om nu i-a primit în casa lui, ca să rămână noaptea“. El a trebuit să spună: „ ...merg acum la casa Domnului; şi nimeni nu mă primeşte în casă.“ Mai târziu a venit un bătrân din Efraim, care şi el locuia temporar acolo, dar care l-a primit în casa lui.

În aceste zile ale duhului căldicel din Laodiceea şi al mulţumirii de sine trebuie să fim foarte atenţi, ca nu cumva această lipsă de ospitalitate să caracterizeze şi casele noastre! În vremea noastră agitată, multora le este foarte greu să exercite ospitalitatea şi găsim uşor multe scuze de a nu exercita ospitalitatea. Dar oare au valabilitate aceste motive ca scuze şi în faţa lui Dumnezeu? Cum judecă El, Cel care cercetează inima şi rărunchii? Oare primii creştini beneficiau de privilegii mai mari pentru exercitarea ospitalităţii? Sau îndemnurile Scripturii sunt oare astăzi mai puţin valoroase ca atunci când primii creştini aveau mai multe încercări? Să ne gândim bine asupra acestor lucruri şi să-i dăm ospitalităţii un loc deosebit în casele noastre!

Femeia sunamită

Ce diferenţă între situaţia amintită din Judecători şi această femeie bogată din Sunem (2 Împăraţi 4.8-17)! Pe când Elisei trecea prin acel ţinut, ea a stăruit să intre în casa ei şi să mănânce acolo. După această invitaţie sinceră, ori de câte ori Elisei trecea pe acolo, intra în această casă. Ea s-a sfătuit cu soţul ei, ca să facă o odaie pentru Elisei, pentru ca ori de câte ori va trece pe acolo, să aibă la dispoziţie această cameră. Acest plan s-a realizat, şi la vizita următoare prorocul a putut savura roadele ospitalităţii. Elisei a răspuns cu următoarele cuvinte: „Iată, tu ai arătat pentru noi toată această grijă; ce este de făcut pentru tine?“

Facem bine dacă cercetăm simplitatea camerei de oaspeţi amenajată de femeia sunamită şi de ospitalitatea oferită acolo. Ea era înzestrată numai cu lucruri strict necesare pentru odihnă şi pentru reculegerea duhovnicească şi pentru zidire. Un pat pentru dormit, o masă pentru citit sau scris, un scaun şi un sfeşnic erau singurele obiecte din această încăpere. Oare această simplitate nu este şi pentru noi o încurajare? De multe ori lăudăroşenia acestei vieţi este o piedică în calea ospitalităţii. Mulţi doresc să ofere oaspeţilor lor cele mai frumoase lucruri şi să se ia la întrecere cu alţii; iar fiindcă acest lucru nu este posibil, mai bine nu primesc oaspeţi.

De-am trage cu toţii învăţăturile necesare de la simplitatea acestei femei sunamite şi să o imităm, ca să fim găsiţi în „simplitatea faţă de Hristos“ (2 Corinteni 11.3). „Domnul nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfăţişare, dar Domnul Se uită la inimă“ (1 Samuel 16.7). Amabilitatea şi dragostea contează pentru ospitalitatea noastră şi nicidecum lucrurile materiale pe care unii şi le pot permite, iar alţii nu. Acest adevăr ni-l arată şi 1 Petru 4.9: „Fiţi primitori de oaspeţi unii faţă de alţii, fără murmur.“ Ceea ce avem, fie mult, fie puţin, să împărţim de bunăvoie cu alţii. Duhul în care acţionăm este mai important decât ceea ce oferim.

Ce frumoase sunt în acest context cuvintele Domnului Isus din Matei 10.42: „Oricine va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din micuţii aceştia, în numele unui ucenic, adevărat vă spun, nicidecum nu-şi va pierde răsplata“! Aceasta este ca o promisiune sigură, că orice lucrare de ospitalitate, realizată în slujba pentru Domnul, va fi răsplătită, chiar şi această neînsemnată oferire a unui pahar cu apă.

Cuvinte de încheiere

Am cercetat diferite versete şi exemple din Cuvântul lui Dumnezeu, în care am văzut oameni care şi-au deschis casele lor pentru Domnul şi interesele Lui. Oh, de-ar fi toate acestea spre îmbărbătarea noastră şi de ne-ar ajuta, ca să punem şi casele noastre la dispoziţia Domnului! De-am trăi în casele noastre în aşa fel, încât să fim lumini în jurul nostru, luminând pentru toţi cei care sunt în casă (Matei 5.15).

La încheierea acestei explicaţii despre viaţa de familie creştină Îl rugăm pe Domnul, ca toate gândurile noastre şi inimile noastre să fie îndreptate tot mai mult spre punctul central, Domnul Isus. El este piatra de temelie a fiecărei familii creştine. Să ne gândim mereu că El este Centrul binecuvântat, din care pleacă totul, care atrage totul la Sine şi în jurul Căruia totul trebuie să se învârtă. El este Capul Trupului glorificat, şi de aceea fiecare ochi îşi ridică privirea spre El, pentru a primi har peste har şi de a fi întăriţi în credinţă şi de a trece peste toate necazurile şi încercările.

Atunci, din casele noastre se vor revărsa într-adevăr râuri de binecuvântare şi vor lumina în lumea întunecoasă. Ele vor fi ca nişte oaze în pustiu, ca nişte locuri sfinte, ca nişte locaşuri plăcute Domnului.

Dumnezeu binecuvântează locuinţa celor drepţi (Proverbe 3.33). Să facă Domnul, ca această binecuvântare a Sa să devină realitate în fiecare casă a credincioşilor, spre onoarea Aceluia care ne-a pregătit o Casă veşnică în gloria şi bucuria Sa deplină!