Calea lui Dumnezeu şi cum să o afli

„Este o cărare pe care nicio pasăre de pradă n-o cunoaşte şi ochiul vulturului n-a văzut-o.” Iov 28:7

Este o îndurare de nespus pentru cel care doreşte într-adevăr să umble cu Dumnezeu, să ştie că există într-adevăr o cale pe care poate să meargă! Dumnezeu a pregătit pentru răscumpăraţii Săi o cale pe care ei pot merge cu toata siguranţa, cu toată liniştea şi fermitatea. Este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu şi al fiecărui slujitor al lui Hristos să fie la fel de sigur de faptul că este pe calea lui Dumnezeu pe cât de sigur este de mântuirea lui. Poate că pare o afirmaţie deplasată; dar întrebarea care se pune este: este oare adevărată? Dacă este adevărată atunci nu poate fi exagerată.

Fără îndoială că, după părerea unora, s-ar putea să dai dovadă de încredere de sine şi dogmatism dacă afirmi în zile ca acestea în care trăim şi într-un mediu ca acela prin care trecem că eşti sigur că te afli pe calea Domnului. Dar ce spune Scriptura? Ea declară că ‚ „este o cale” şi, de asemenea, ne spune cum să o găsim şi cum să umblăm pe o ea. Da, aceeaşi voce care ne spune despre mântuirea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre ne spune şi despre calea lui Dumnezeu pentru picioarele noastre; aceeaşi autoritate care ne asigură că: „cine crede în Fiul are viaţa eternă”, ne asigură de asemenea că „cei care merg această cale, chiar nebuni, nu se vor rătăci”. Isaia 35:8-10.

Din nou spunem: acesta este un semn de îndurare, o îndurare valabilă în toate timpurile, dar mai ales într-o zi plină de confuzie şi de amestec ca aceea în care trăim. Suntem profund mişcaţi văzând starea de nesiguranţă în care se găsesc mulţi dintre copii scumpi ai lui Dumnezeu în momentul de faţă. Nu ne referim acum la problema mântuirii; despre aceasta am vorbit pe larg în altă parte; ceea ce avem acum înaintea noastră este calea creştinului – ce trebuie să facă, unde trebuie să fie, cum să se poarte în mijlocul Bisericii mărturisitoare. Oare nu este atât de adevărat că mulţi dintre copii Domnului rătăcesc în legătură cu aceste lucruri? Oare nu sunt atâţia care, dacă şi-ar mărturisi adevăratele sentimente din inimă, ar trebui să recunoască că nu au linişte – să mărturisească că nu ştiu ce să facă, nu ştiu unde să meargă, sau ce să creadă? Acum se pune întrebarea, oare Dumnezeu Şi-ar lăsa copii şi Hristos slujitorii într-un asemenea întuneric şi în atâta confuzie?

Nu, piciorul se mişcă ascultător,

Nu în întuneric şi nesiguranţă

Ci urmându-Te pe Tine, Domnul meu iubit.

Oare un copil nu poate afla voia tatălui său? Nici servitorul voia stăpânului său? Şi dacă aşa stau lucrurile în relaţiile noastre pământeşti, cu cât mai mult putem conta pe aceasta în legătură cu Tatăl şi Domnul nostru din ceruri. În trecut, Atunci când Israel a ieşit din Marea Roşie şi a stat la marginea acelui desert uriaş şi teribil care îi despărţea de ţara promisă, cum puteau ei să cunoască calea? Nisipul fără urme îi înconjura din toate părţile. Degeaba ar fi căutat vreo indicaţie acolo. Era o întindere mohorâtă în care ochiul vulturului nu putea vedea cărarea. Moise a simţit aceasta când i-a spus lui Hobab ‚ „Te rog nu ne părăsi pentru că tu ştii unde să aşezăm tabăra în pustiu şi tu vei fi ochi pentru noi” (Numeri 10:31). Cât de bine pot înţelege inimile noastre necredincioase această rugăminte mişcătoare! Cât de dorit este un ghid uman în mijlocul unei scene de confuzie! Cu câtă dorinţă se lipeşte inima de cel pe care-l considerăm competent în a ne călăuzi în momente de întuneric şi dificultate!

Şi, ne putem întreba, ce nevoie avea Moise de ochii lui Hobab? Oare nu se angajase Iahve în îndurarea Lui să le fie ghid? Da, cu siguranţă, pentru că ni se spune că „în ziua în care a fost ridicat cortul, norul a acoperit locaşul cortului mărturiei; şi era seara ca o înfăţişare de foc deasupra cortului până dimineaţa. Aşa a fost neîncetat: norul îl acoperea şi noaptea avea o înfăţişare de foc. Şi, când se ridica norul de pe cort, atunci porneau fii lui Israel; şi, în locul unde stătea norul, acolo aşezau fii lui Israel tabăra. După porunca Domnului porneau fii lui Israel şi după porunca Domnului rămâneau în tabără; în toate zilele cât stătea norul deasupra cortului, ei erau în tabără. Şi dacă norul rămânea multe zile deasupra cortului, atunci fii lui Israel păzeau cele de păzit ale Domnului şi nu porneau. Şi dacă se întâmpla că norul era puţine zile deasupra cortului, după porunca Domnului aşezau tabăra şi după porunca Domnului porneau. Şi era aşa dacă norul era de seara până dimineaţa şi dimineaţa norul se ridica atunci porneau; sau dacă după o zi şi o noapte norul se ridica, porneau; sau dacă norul rămânea deasupra cortului două zile sau o lună sau multe zile, locuind peste el, fii lui Israel rămâneau în tabără şi nu porneau; dar când se ridica porneau. După porunca Domnului aşezau tabăra şi după porunca Domnului porneau, păzeau cele de păzit ale Domnului după pporunca Domnului prin Moise” (Numeri 9:15-23).

Aici era călăuzirea divină, călăuzire despre care putem spune cu siguranţă că era capabilă să-i facă independeţi de proprii lor ochi, de ochii lui Hobab sau de ochii oricărui alt muritor. Este interesant să observăm că, la începutul cărţii Numeri, chivotul trebuia să-şi găsească locul chiar în mijlocul adunării, dar în capitolul 10:33 ni se spune că ‚ „au plecat din muntele Domnului cale de trei zile. Şi chivotul legământului Domnului a mers înaintea lor cale de trei zile ca să le caute un loc de odihnă”. În loc ca Iahve să-Şi găsească un loc de odihnă în mijlocul poporului Său răscumpărat, El devine Călăuza lor pentru călătorie şi caută un loc de odihnă pentru ei. Ce mişcător este harul arătat aici şi câtă credincioşie! Dacă Moise a cerut lui Hobab să le fie ghid în ciuda mijloacelor puse la dispoziţia lor de Dumnezeu – norul şi trâmbiţa, atunci Iehova Şi-a părăsit locul Său din mijlocul seminţiilor şi a mers înaintea lor pentru a le găsi un loc de odihnă. Nu cunoştea El bine pustiul? Nu era El mai bun decât zece mii de Hobabi? Nu se puteau ei încrede în totul în El? Cu siguranţă. El nu i-ar fi rătăcit. Dacă harul Său i-a eliberat din sclavia Egioptului şi I-a condus prin Marea Roşie cu siguranţă că se putea încrede în acelaşi har pentru a-i conduce prin imensul şi teribilul pustiu spre ţara în care curgea lapte şi miere. Dar trebuie să avem în vedere că, pentru ne putea folosi de de călăuzirea divină, trebuie să abandonăm voinţa proprie şi încrederea în propria înţelepciune precum şi în gândurile şi înţelepciunea altora. Dacă îl am pe Iahve ca şi Călăuză a mea nu vreau nici ochii mei, nici pe cei ai lui Hobab. Dumnezeu este de ajuns; pot avea încredere în El. El ştie tot drumul prin deşert; de aceea, dacă ochii mei vor fi asupra Lui, voi fi călăuzit pe drumul cel bun.

Dar aceasta ne duce cu gândul la ceea de-a doua parte a subiectului nostru şi anume: Cum pot afla calea lui Dumnezeu? Este fără îndoială o întrebare de mare importanţă. La cine să merg pentru a afla calea lui Dumnezeu? Dacă ochii vulturului, care sunt atât de atenţi, atât de puternici, care pot vedea atât de departe – dacă leul cel tânăr, atât de viguros în mişcare, atât de maiestuos în umblare n-a trecut pe ea, dacă „omul nu-i cunoaşte preţul şi ea nu se află pe pământul celor vii”, dacă ‚ „adâncul zice ‚ „Nu este în mine” şi marea zice „Nu este la mine”, aur ales nu poate fi dat pentru ea, nici argint nu poate fi cântărit ca preţ al ei, dacă toată bogăţia universului n-o poate egala şi inteligenţa omului n-o poate descoperi atunci de unde vine înţelepciunea? Unde îi este locul?

Să mă întorc la marile standarde ale ortodoxiei care guvernează gândul şi sentimentul religos al milioanelor de-a lungul şi latul Bisericii mărturisitoare ? Oare calea aceasta minunată a înţelepciunii este la ei? Să fie ei o excepţie la regula măreaţă,completă şi cuprinzătoare din Iov 28? Cu siguranţă că nu.

Atunci, ce să fac­? Ştiu că este o cale. Dumnezeu, care nu poate să mintă, afirmă lucrul acesta, iar eu cred; dar unde s-o găsesc? „Dar înţelepciunea unde se va găsi? Şi unde este locul priceperii? Ea este ascunsă de ochii tuturor celor vii şi tăinuită de păsările cerului. Distrugerea şi moartea zic despre ea – am auzit despre ea cu urechile noastre”(Iov 28:20-22). Nu este oare zadarnică căutarea acestei căi minunate pentru orice fiinţă muritoare şi neştiutoare? Nu, binecuvântat fie Dumnezeu nu este nicidecum un caz pierdut, pentru că „Dumnezeu îi pricepe calea şi îi cunoaşte locul, pentru că El se uită până la marginile pământului vede sub cerul întreg, Când a făcut o greutate pentru vânt şi a împărţit apele cu măsură, când a rânduit o lege pentru ploaie şi o cale pentru fulgerul tunetului, atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, a statornicit-o,da, şi a cercetat-o. Şi către om a zis : „Iată temerea de Domnul, aceasta este înţelepciune ; şi depărtarea de rău este pricepere!” (Iov 28:23-28).

Acesta este deci secretul divin al înţelepciunii: teama de Domnul. Aceasta aduce conştiinţa în prezenţa directă a lui Dumnezeu, acolo unde îi este de fapt adevăratul loc. Ţinta Diavolului este să ţină conştiinţa în afara acestui loc, s-o aducă sub puterea şi autoritatea omului – s-o conducă în supunere faţă de poruncile şi învăţăturile omului – să forţeze ceva între conştiinţă şi autoritatea lui Hristos Domnul, nu contează despre ce este vorba; poate un crez sau o mărturisire conţinând o cantitate de adevăr – poate părerea unui om sau a unui grup de oameni – părerea unui învăţător favorit – pe scurt, orice care poate să intre şi să uzurpe în inimă locul care aparţine doar Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este o capcană înfiorătoare, şi o piatră de poticnire – o piedică serioasă în calea progresului nostru pe calea Domnului.Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să mă conducă – Cuvântul simplu şi curat, nu interpretarea omenească a acestuia. Fără îndoială că Dumnezeu poate folosi un om ca să deschidă Cuvântul sufletului meu; dar nu descoperirea Cuvântului este cea care mă conduce, ci Cuvântul lui Dumnezeu descoperit de om. Aceasta este foarte important.

Trebuie să fim învăţaţi şi conduşi exclusiv de Cuvântul Dumnezeului celui viu. Nimic altceva nu ne va ţine drepţi, şi nu va da consistenţă şi fermitate caracterului şi căii noastre ca şi creştini. Există o puternică tendinţă înăuntrul şi în afara noastră de a fi guvernaţi de gândurile şi părerile oamenilor –de acele standarde măreţe stabilite de oameni.

Aceste standarde şi opinii pot avea o mare cantitate de adevăr – s-ar putea să fie în totul adevărate; nu despre aceasta vorbim acum. Ceeea ce vrem să convingem pe cititorul creştin este că el nu trebuie să fie guvernat de părerile oamenilor, ci pur şi simplu de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu are nicio valoare să susţii un adevăr primit de la oameni. Adevărul trebuie suţinut doar dacă este primit de la Dumnezeu însuşi. Dumnezeu poate folosi un om pentru a-şi comunica adevărul; dar dacă nu-l ţin ca şi cum ar fi de la Dumnezeu, el nu va avea putere divină asupra inimii şi conştiinţei mele; nu mă aduce în legătură vie cu Dumnezeu, ci împiedică această legătură aducând ceva între sufletul meu şi autoritatea Lui sfântă.

Am dori mult să dezvoltăm acest subiect şi să consolidăm acest principiu măreţ; dar nu o putem face acum, ci vom încerca să descoperim cititorului unul sau chiar două puncte de o mare importanţă practică prezentate în capitolul 11 din Evanghelia după Luca, puncte care, care odată înţelese, ne vor permite să înţelegem mai bine cum să găsim calea lui Dumnezeu. Vom cita pasajul în întregime. „Lumina trupului este ochiul, când ochiul tău este curat, tot trupul tău este de asemenea plin de lumină. Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Deci dacă tot trupul tău este plin de lumină, neavând nicio parte întunecată, va fi plin de lumină în totul, ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei” Luca 11 :34-36.

Aici ni se oferă adevăratul secret al deosebirii căii Domnului. S-ar putea să pară foarte dificil să navighezi pe un curs drept în mijlocul mării agitate a creştinismului. În urechi ne răsună atât de multe voci controversate. Atenţia ne este solicitată de atât de multe păreri opuse; oameni ai lui Dumnezeu judecă diferit; există atâtea curente diferite de opinii, încât pare imposibil să ajungi la o concluzie sănătoasă. Ne ducem la un om care, în opinia noastră, are lumină şi el ne spune un lucru; ne ducem apoi la un alt om care şi el pare să aibă lumină iar el ne spune exact invers. Atunci ce să mai credem ?

Ei bine, un lucru este sigur, atunci când alergăm în nesiguranţă şi confuzie, de la un om la altul, şi anume, că ochiul nostru nu este simplu. Ochiul simplu este îndreptat doar spre Hristos şi astfel trupul este plin de lumină. Israelitul din vechime nu trebuia să alerge încoace şi încolo pentru a se consulta cu tovarăşii săi despre calea cea dreaptă. Fiecare avea acelaşi ghid divin, şi anume norul ziua şi stâlpul de foc noaptea. Într-un cuvânt Iahve Însuşi era ghidul infailibil al fiecărui membru al adunării. Ei n-au fost lăsaţi călăuzirii celui mai inteligent, înţelept, sau experimentat om din adunare; nici n-au fost lăsaţi să umble fiecare pe calea lui; fiecare trebuia să-L urmeze pe Domnul. Trompeta de argint anunţa pe toţi gândul lui Dumnezeu; şi niciunul dintre cei care aveau urechea deschisă şi atentă nu se rătăcea. Ochiul şi urechea trebuiau aţintite doar la Dumnezeu, şi nu la un muritor.

Acesta era secretul călăuzirii în deşertul fără niciun fel de urme din vechime, şi acesta este secretul călăuzirii în pustiul moral pe care îl străbat astăzi răscumpăraţii Domnului. Cineva poate spune: „ascultă-mă pe mine” ; altul spune şi el: „ascultă-mă pe mine”, iar cel de-al treilea spune şi el: „fiecare să meargă pe calea lui”. Inima ascultătoare spune, în contrast cu toţi: „eu trebuie să-L urmez pe Domnul meu”.

Aceasta face totul atât de simplu. Nu va creea tendinţa de a avea un duh de independenţă şi superioritate; ci dimpotrivă. Cu cât învăţ mai mult să mă sprijin pe Dumnezeu pentru călăuzire, cu atât nu voi mai avea încredere să apelez la mine; iar aceasta cu siguranţă nu este independenţă. Într-adevăr mă va elibera de a urma servil pe orice om şi mă va face să-mi simt reponsabilitatea doar faţă de Hristos; şi exact de aceasta este atâta nevoie în timpul prezent. Cu cât vom privi mai cu atenţie la elementele ce străbat Biserica mărturisitoare, cu atât vom fi mai convinşi de nevoia noastră personală de supunere totală faţă de autoritatea divină, care este doar un alt nume pentru „frica de Domnul” sau „un ochi simplu”.

Există o propoziţie scurtă în primele capitole ale cărţii Faptele Apostolilor, care ne dă un antidot perfect pentru voinţa proprie sau pentru teama şi supunerea faţă de om care sunt atât de des întâlnite printre noi, iar aceasta este „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”. Ce declaraţie! „Trebuie să ascultăm”. Aceasta este soluţia pentru voinţa proprie. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”. Aceasta este soluţia pentru supunerea orbească faţă de poruncile şi învăţăturile oamenilor. Trebuie să fie ascultare; ascultare faţă de ce ? Faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi numai faţă de ea. În felul acesta sufletul este păzit de influenţa necredincioşiei pe de-o parte şi de ceea a superstiţiei pe de altă parte. Necredincioşia spune „Fă ce îţi place”. Superstiţia spune „Fă ce îţi spune omul”. Credinţa spune „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”.

În aceasta constă echilibrul sfânt al sufletului în mijlocul influenţelor confuze şi contradictorii care sunt în jurul nostru în aceste zile. Ca şi slujitor trebuie să-L ascult pe Domnul meu; ca şi copil trebuie să mă alipesc de poruncile Tatălui meu. Iar dacă tovarăşii mei de slujbă şi fraţii mei nu mă înţeleg, nu înseamnă că trebuie s-o fac mai puţin. Trebuie să am în vedere sufletulu meu are în primul rând de a face cu Dumnezeu Însuşi. El, Cel în faţa căruia se închină bătrânii. Doar cu El am de a face de acum.

Este privilegiul meu să fiu tot atât de sigur de gândul Stăpânului meu în ceea ce priveşte calea mea, pe cât sunt de sigur de faptul că am Cuvântul Său pentru siguranţa mântuirii sufletului meu. Dacă nu aşa stau lucrurile, atunci unde sunt? Nu este privilegiul meu să am un ochi simplu? Cu siguranţă că da. Şi apoi ce urmează? „Tot trupul de asemenea plin de lumină”. Deci dacă tot trupul meu este plin de lumină, poate oare mintea mea să fie plină de confuzie? Imposibil. Cele doua lucruri sunt în totalitate incompatibile; şi ca urmare unul dintre ele este „plin de întuneric”. Este foarte clar că ochiul meu nu este simplu. Se poate să fiu sincer, se poate să doresc mult să fiu călăuzit drept. Dar trebuie să ştiu că ochiul nu este simplu – condiţia obligatorie a călăuzirii divine. Cuvântul este clar, „Când ochiul tău este curat(simplu) tot trupul tău este de asemenea plin de lumină”.

Dumnezeu va călăuzi întotdeauna sufletul smerit şi ascultător; dar, pe de altă parte, dacă nu mergem în lumina arătată, vom intra în întuneric. Atunci când nu umblăm în lumina care ne este dată, ea devine întuneric „şi ce mare este întunericul acela”! Nimic nu este mai periculos decât să respingi lumina pe care o dă Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta va conduce mai devreme sau mai târziu la consecinţe dezastruoase. „Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric”. „Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:15-16).

Lucrul acesta este extrem de solemn. Ce diferenţă între un om cu ochiul simplu şi unul care nu umblă în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o! Unul are trupul plin de lumină; celălalt are trupul plin de întuneric. Unul nu are nici o parte întunecată, celălalt este plin de întuneric.Unul este sfeşnic pentru alţii; celălat este o piatră de poticnire în cale. Nu cunoaştem nimic mai solemn decât judecata a lui Dumnezeu de a ne schimba lumina în întuneric, pentru că am refuzat să acţionăm în lumina pe care El a avut plăcerea să ne-o împărtăşească.

Cititorule creştin, acţionezi tu în lumina pe care o ai? Ţi-a trimis oare Dumnezeu vreo rază de lumină în suflet? Ţi-a arătat El ceva greşit în căile tale sau în asocierile tale? Continui tu pe vreo cale despre care conştiinţa îţi spune că nu este în deplină concordanţă cu voia Stăpânului? Caută şi vezi. „Dă glorie Domnului Dumnezeului tău”. Acţionează în lumină.Nu ezita. Nu te gândi la consecinţe. Ascultă, te implorăm, Cuvântul Domnului tău. Chiar în clipa aceasta, când ochii tăi citesc aceste rânduri, fă ca ţinta sufletului tău să fie depărtarea de rău indiferent unde o găseşti. Nu spune: Unde să mă duc? Ce voi face? Este rău pretutindeni. Vei fugi de un rău pentru a cădea în altul; nu spune aceste lucruri; nu te certa şi nu argumenta; nu te uita la consecinţe. Nu te gândi la ce va spune lumea sau lumea biserică despre tine; ridică-te deasupra acestor lucruri şi umblă pe calea luminii – acea lumină care luminează din ce in ce mai mult până în ziua perfectă a gloriei.

Adu-ţi aminte, Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Dacă El ţi-a dat lumină pentru un singur pas, atunci fă acel pas cu teamă şi dragoste faţă de Numele Său, şi, cu siguranţă, vei primi mai multă lumină – da, „din ce în ce mai multă”. Dar dacă există refuzul de a acţiona, lumina care este în tine va deveni un întuneric gros, paşii tăi se vor împiedica pe munţii întunecaţi ai greşelii care se găseşte de o parte şi de alta a căii drepte şi înguste a ascultării; iar tu vei deveni o piatră de poticnire pentru alţii.

Unele dintre cele mai deplorabile pietre de poticnire care stau în momentul acesta în calea căutătorilor neliniştiţi sunt persoane care odată păreau să aibă lumina, dar s-au abătut de la ea. Lumina care era în ei a devenit întuneric, şi oh ce mare şi ce îngrozitor este acel întuneric! Ce trist este să-i vezi pe cei care ar trebui să fie sfeşnice acţionînd ca piedici în calea creştinilor tineri şi serioşi! Fie însă ca tinerii creştini să nu fie împiedicaţi de ei. Calea este clară. „Teama de Domnul aceasta este înţelepciune; şi depărtarea de rău este pricepere!”. Fie ca fiecare să audă şi să asculte pentru el vocea Domnului. „Oile mele aud glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează”. Domnul să fie lăudat pentru Cuvântul Său preţios! El pune pe fiecare în responsabilitate directă faţă de Hristos Însuşi; ne spune clar care este calea lui Dumnezeu şi la fel de clar cum s-o găsim.