Căderea zidurilor Ierihonului

„Şi să înconjuraţi cetatea, toţi oamenii de război, dând ocol cetăţii o dată. Aşa să faci şase zile. Şi şapte preoţi să poarte şapte trâmbiţe din corn de berbec înaintea chivotului; şi în ziua a şaptea să înconjuraţi cetatea de şapte ori şi preoţii să sune din trâmbiţe. Şi va fi aşa: când vor suna lung cu cornul de berbec şi vezi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să strige cu strigăt mare şi zidul cetăţii va cădea pe locul său şi poporul se va sui fiecare drept înainte" (Iosua 6.3-5).

Evreii călătoriseră prin pustiu patruzeci de ani şi pustiul descoperise din plin ce era în inima lor faţă de Dumnezeu, astfel că numai doi dintre cei ieşiţi din Egipt au ajuns până la sfârşitul călătoriei. Acum sosiseră în ţara promisiunii şi urma s-o ia în stăpânire, cum promisese Dumnezeu.

Prima cetate din Canaan pe care o iau în stăpânire este Ierihon, cetate cu ziduri mari şi puternice. Oricare conducător de oşti care avea de gând să o cucerească trebuia să înconjoare cetatea cu întărituri, să lovească zidurile şi să aştepte ca cei asediaţi să se predea din cauza înfometării.

Iosua nu procedează aşa. Credincios Domnului, el împlineşte numai ce îi spune Dumnezeu: „Şi Iosua a făcut aşa" (Iosua 5.15) - iată cheia faptei lui Iosua! N-a întrebuinţat mijloace fireşti pentru cucerirea Ierihonului, ci numai pe cele indicate de Dumnezeu.

În Iosua 4 şi 5 avem alte două fapte făcute de Iosua în ascultare de Dumnezeu: circumcizia şi sărbătorirea Paştelui.

Cei ieşiţi din robie muriseră, din pricina neascultării, iar noua generaţie de israeliti nu aveau semnul circumciziei. Iosua primeşte poruncă să fie circumcişi bărbaţii în faţa cetăţii Ierihon şi el o împlineşte, neţinând cont că circumcizia ar fi putut să scadă puterea de luptă a poporului.

Sărbătorirea Paştelui este al doilea lucru poruncit de Domnul lui Iosua. Câteva zile, cât dura sărbătoarea, iar ar fi putut slăbi puterea de luptă, dar Iosua face cum i-a poruncit Dumnezeu.

Dumnezeu porunceşte înconjurarea cetăţii Ierihon şapte zile, în tăcere desăvârşită, timp în care doar şapte preoţi aveau să sune din trâmbiţă. A şaptea zi trebuia să înconjoare cetatea de şapte ori în sunetul trâmbiţei şi cu strigăte de biruinţă ale poporului. Şi cetatea a căzut!

Necredinţa spune: cum să fie cucerită o cetate cu astfel de mijloace? Înconjurul cetăţii să „cucerească" cetatea? Sunetul de trâmbiţă poate face să cadă zidurile?

Locuitorii Ierihonului vor fi privit de pe zid ciudata procesiune din jurul cetăţii. La fel a doua zi şi aşa mai departe. După ce s-au obişnuit, poate i-au batjocorit pe israeliţi. Poporul Israel avea poruncă să înconjoare cetatea în tăcere, în primele şase zile, doar preoţii să sune din trâmbiţă. A şaptea zi preoţii sunau din trâmbiţe, iar poporul scotea strigăte de bucurie. Şi Dumnezeu Şi-a făcut partea Sa, a dat cetatea în mâinile poporului evreu.

Avem o cetate de cucerit, inima omului, pe care, din cauza neascultării de Dumnezeu, Satan o stăpâneşte şi o face invincibilă, după aprecierea oamenilor.

În Matei 15.19 citim: „Pentru că din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, curvii, furturi, mărturii false, hule".

Pavel vorbeşte şi el în Galateni 5.19-21 de întăritura inimii: „Şi sunt arătate faptele cărnii, care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora ".

În 1 Ioan 3.8 citim că Satan a făcut întărituri: „Cine practică păcatul este de la diavolul; pentru că diavolul păcătuieşte de la început". Oricât de puternică ar fi întăritura cetăţii inimii, cineva este mai tare: pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului".

Pentru a cuceri cetatea inimii, să întrebuinţăm arme spirituale, ca şi Iosua, nu pe cele fireşti! În 2 Corinteni 10.3-5 se spune: ,Pentru că, deşi umblăm în carne, nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raponamente şi orice înălţme care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos".

În Efeseni 6.11-18 suntem îndemnaţi: „îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului ... Staţi deci în picioare, după ce v-ati încins mijlocul cu adevărul şi v-ati îmbrăcat cu platoşa dreptăti şi v-ati încălţat picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii, peste toate luând scutul credinţei, cu care veti putea stinge toate săgetilor arzătoare ale celui rău. Luati şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere, pentru top sflnti, şi pentru mine". Iată armele spirituale cu care avem să cucerim cetatea inimii!

Acelaşi lucru este întărit în Corinteni 2.4-5: „Cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu ".

Iar în 2 Corinteni 6.3-10 se completează: „nedând nici un prilej de poticnire în nimic, pentru ca slujba să nu fie defăimată; ci, în totul, recomandându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări".

În Galateni 5.22 sunt prezentate aceste arme: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare".

Soţia poate fi o cetate întărită. Cuvântul ne arată că trebuie înconjurată în tăcere. În Efeseni 5.25 se spune: „Soţilor, iubiti-vă sotiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârci tură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Astfel sunt datori şi soti să-şi iubească sotiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte sotia se iubeşte pe sine însuşi".

Soţul poate fi cetatea întărită ce trebuie cucerită cu arme spirituale, aşa cum citim în 1 Petru 3.1-2: „Tot aşa, sotiilor, fiti supuse sotilor voştri, încât, chiar dacă unii sunt neascultători de Cuvânt, să fie câştigat fără cuvânt, prin purtarea sotilor, fiind martori la purtarea voastră curată, în temere ".

Copiii noştri pot fi cetatea întărită pe care avem s-o cucerim cu armele spirituale arătate în Efeseni 6.4: „Şi voi, tatilor, nu-i provocati la mânie pe copiii voştri, ci creşteti-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului".

Orice semen, fie proprietar, fie chiriaş, fie coleg de serviciu, poate fi o cetate întărită. În privinţa lor trebuie procedat cum ne învaţă Coloseni 3.12-17: „îmbrăcati-vă deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinti şi preaiubiti, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare...".

De ce să folosim armele spirituale? Pentru a străluci lumina aprinsă de Dumnezeu, prin Domnul Hristos, prin iertarea păcatelor, prin eliberarea de păcat şi turnarea Duhului Sfânt.

Cei din cetate ne pot certa sau dojeni: sunt arme fireşti. Noi nu avem voie să întrebuinţăm decât armele spirituale. Să strălucească în noi chipul Domnului Hristos când înconjurăm tăcuţi cetăţile fortificate de vrăjmaş. Cu cât creşte batjocura, cu tot atât să sporească tăcerea noastră.

Au sunat doar şapte trâmbiţe, adică au vorbit puţini. Trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne înţelegem rostul în luptă. Nu cumva partea noastră este să tăcem?

Israeliţii au cucerit Ierihonul prin siguranţa în cuvântul lui Dumnezeu adus de Iosua, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Au înconjurat cetatea în tăcere şi, după şapte zile, mare a fost bucuria victoriei lor.

Cine a cucerit cetatea? Dumnezeu! Nu înconjurarea cetăţii! Nici sunetul de trâmbiţă! Nici rugăciunile! Nici luminile! Cucerirea cetăţii întărite a inimii produce în cer bucurie mare pentru un suflet care se pocăieşte (Luca 15.7, 10). „Noi am ascultat de Stăpânul nostru". Dumnezeu a lucrat pentru noi; El L-a dat la moarte pe Domnul Hristos, Cel care a purtat în trup păcatele noastre, sfărâmând în trup întăritura cetăţii inimii noastre.

Să ne sprijinim pe Cuvânt, aşteptând în răbdare şi în tăcere mântuirea lui Dumnezeu.