Bucuria

„O bucurie nespusă şi glorioasă" (1 Petru 1.8)

Ceea ce ne împiedică să ne bucuram nu sînt greutăţile drumului, ci o inimă împărţită. Cînd un creştin merge cu lumea, conştiinţa îi face reproşuri si, dacă întîlneşte creştini duhovniceşti, este nenorocit în tovărăşia lor; de fapt, el nu este fericit în nici o parte.

Creştinismul nostru nu ar trebui să fie o religie de regrete, ci o bucurie necurmată a inimii.

„Bucuraţi-vă totdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi Ivii Dumnezeu pentru toate lucrurile" (1 Tesaloniceni 5.16-17). Există o legătură mai intimă între aceste trei stări de suflet decît sîntem noi, în general, dispuşi să gîndim. Bucuria creşte totdea-una în proporţie cu rugăciunea şi cu mulţumirile.

Acolo unde este voia lui Dumnezeu, este fericire. Domnul Hristos este bucuria mea, însă în ascultare de voia Lui pot să găsesc bucuria dragostei Sale. Pe acest drum descopăr în El izvorul bucuriei adînci şi de nespus. El însuşi este comoara mea.

De curînd am fost nespus de bucuros, însă de o fericire care mă făcea să nu fiu nimic, la gîndul că eram obiectul dragostei Ivii Dumnezeu. As fi vrut să am sentimente sfinte pentru El, însă gîndul dragostei Lui pentru mine mă inunda de bucurie şi pace; iar pacea, asemenea unui fluviu, este un lucru foarte adînc.

Dau mai mare importanţă păcii decît bucuriei. Mi-ar place să vă văd în stăpînirea, zi de zi, a unei bucurii mai adînci decît care să se arate; dar dacă Domnul Hristos este în adîncul inimii voastre, bucuria va fi profundă.

Necazul este un lucru bun, căci el are ca efect să ne aducă să găsim în Dumnezeu un izvor de bucurie mai abundent.

Adevăratul efect al unei bucurii reale în lucrurile lui Dumnezeu este de a ne dezbrăca de „eu" şi de a ne conduce să gîndim foarte puţin la noi înşine.

Apostolul îi îndeamnă pe creştini să se bucure (Filipeni 4.4): ei dau astfel mărturie despre preţul pe care îl are Domnul Isus Hristos - Mîntuitorul.

„Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sînt eu, afară de lanţurile acestea!" (Faptele Apostolilor 26.29). Ce fericire şi ce dragoste (căci în Domnul Hristos aceste două lucruri merg împreună) sînt exprimate în aceste cîteva cuvinte! Pavel, acest sărman prizonier bătrîn, dispreţuit, uitat, ajuns la capătul slujbei sale, era un om bogat în Dumnezeu. Ani binecuvântaţi erau cei petrecuţi în închisoare! El putea să se dea ca model de om fericit, căci bucuria îi umplea inima.

Dacă Pavel plîngea gîndindu-se la mulţi care, numindu-se creştini, se purtau ca vrăjmaşi ai crucii, el se bucura totdeauna în Domnul (Filipeni 3.18 şi 4.4). În El se găseşte o fericire pe care nimeni nu o poate strica. Nu indiferenţa în faţa durerii este cea care ar putea să ne împiedice să plîngem, ci există în Domnul un izvor de bucurie care merge lărgindu-se în întristare, din pricina caracterului Său neschimbat. El este, în Sine însuşi, singurul izvor infinit de curat. Numai cînd bem din acest izvor putem să-i iubim pe alţii. Dacă dragostea noastră pentru ei nu-şi are izvorul în Dumnezeu, pierdem ceva din El însuşi. Cînd sîntem curăţiţi de toate celelalte bucurii, cea care vine de la El rămîne în toată prospeţimea ei.