Capitolul 9

Capitolul 9 descrie cu cele mai mari amănunte ceea ce aduce sunetul trîmbiţelor a cincea si a şasea, „primele două nenorociri", cum se exprimă cartea noastră. Va rămîne cea de a treia nenorocire, pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte trîmbiţe: o vom găsi la sfîrşitul capitolului al unsprezecelea.

Prima dintre trîmbiţele care vestesc nenorocirile aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu trebuie să le luăm în înţeles literal, reiese clar din acest singur fapt — chiar dacă n-ar exista alt motiv — că este spus clar că ele nu se hrănesc cu alimentul natural al lăcustelor. Aceste animale sînt deci aici numai o figură întrebuinţată pentru a descrie hoarde nenumărate de borfaşi şi de jefuitori.

Să observăm apoi că prima nenorocire corespunde, dar pe cale de contrast, celor o sută patruzeci si patru de mii care fuseseră pecetluiţi din Israel, după cum a doua, adică aceea a călăreţilor de la Eufrat (versetul 14,16) este, în acelaşi fel, în raport cu mulţimea nenumărată a neamurilor din capitolul 7. Deoarece s-ar putea presupune că acest contrast nu există decît într-un chip vag si puţin definit, voi încerca să explic mai clar gîndul meu.

Este spus, într-un chip categoric, că lăcustele nu trebuiau să facă rău decît celor care n-aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este aceasta o aluzie limpede la aceia dintre Israel pe care Dumnezeu îi pusese deoparte (Capitolul 7)?

De altă parte, dacă acei călăreţi de la fluviul Eufrat sînt instrumentele unui chin aplicat oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea unei puteri agresive. Chinul caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin lăcuste; călăreţii reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei puteri imperiale şi descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste oameni şi îi nimicesc. Dar aici reapare „a treia parte" (versetul 15). Potrivit explicaţiei date mai înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se năpustească într-adevăr peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste imperiul roman din apus.

Pare limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă ceea ce va avea loc cu ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima nenorocire, aceea a lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă, în fruntea lor vedem apărînd Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip deosebit ca fiind îngerul adîncului. Nu este încă fiara complet formată (a se vedea Apocalipsa capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi o primă manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă, începutul a ceea ce este bun.

Avem deci aici aceste două nenorociri care sînt ca preludiul a ceea ce va urma. Mai întîi un chin cumplit care cade peste ţara Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sînt pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat eliberaţi ca să vină asupra imperiului roman, zdrobind neamurile si îndeosebi acest imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al capitolului 9. A intra în amănunte, ar fi a ieşi din marginile acestui studiu; de altfel nu lipsesc ocaziile de a învăţa să le recunoaştem, ca şi aplicarea lor.