Capitolul 7

După aceasta, marea zi a mîniei lui Dumnezeu este atît de departe de a fi sosit, încît, în paranteza pe care o formează capitolul 7, îl vedem pe Dumnezeu împlinind lucrările măreţe ale îndurării Sale care mîntuieşte. Prima lucrare este de a pune pecetea Sa pe cei 144.000 dintre seminţiile lui Israel, prin mijlocirea unui înger care se suia dinspre răsăritul soarelui. Apoi îi este dat prorocului să vadă o mare mulţime de neamuri, pe care nimeni nu le putea număra, „din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi limbă, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mîini. Şi strigau cu glas tare, zicînd: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului".

Aici avem nu numai „mîntuirea" ci „mîntuirea Dumnezeului nostru" ca fiind aşezat, pe tronul Său, pe tronul Său de judecată aşa cum am văzut. Cu alte cuvinte, aceasta n-ar fi putut fi spus înainte de capitolul 4. Conţinutul acestor cuvinte presupune că o mare schimbare a avut loc. Ele nu sînt expresia unei mărturii date în toate vremurile sau la diferite epoci; a pretinde acest lucru nu este decît o închipuire omenească, fără cel mai mic temei în Scriptură. Nici vorbă ca acesta să fie un tablou care prezintă pe răscumpăraţii din toate vremurile; este spus lămurit că este o mulţime nenumărată de neamuri în contrast evident cu cei pecetluiţi din Israel şi în raport cu cîrmuirea judecătorească a lui Dumnezeu. Ce sînt aceste neamuri, unul din bătrîni o explică profetului, care altfel s-ar fi înşelat în mod evident. Dar, dacă bătrînii reprezintă pe sfinţii slăviţi, aceste neamuri nu fac parte dintre ei si, mai mult, nu pot evident să fie toţi sfinţii, deoarece cei 144.000 din Israel sînt clar deosebiţi de ei.

Cine sînt ei, deci? O mulţime de neamuri care, prin puterea harului, sînt cruţaţi în ultimele zile. Nu este spus că ei sînt slăviţi şi nimic nu poate să ne facă să presupunem că ei nu sînt încă în trupurile lor fireşti, ceea ce nu este în nici un fel nepotrivit cu prezenţa lor înaintea scaunului de domnie. Într-adevăr, acolo îi vede profetul, după cum în capitolul 12 el vede un mare semn, o femeie în cer; dar nu trebuie deloc să tragem concluzia de aici că ei sînt într-adevăr în cer. Aceasta este o chestiune care trebuie să fie hotărîtă de alte consideraţii. Trebuie să căutăm să depindem numai de învăţătura lui Dumnezeu si să ne debarasăm de idei preconcepute; apoi să cîntărim cu grijă împrejurările în care se găsesc aceia despre care este vorba. Astfel se vor evita greşelile serioase care s-au comis în privinţa aceasta.

Mi se pare perfect de clar că aceste neamuri nu sînt sfinţi slăviţi în cer. Mai întîi, îi vedem în mod lămurit deosebiţi de aceia din Israel care evident sînt pe pămînt. Există deci, aici, pe pămînt, două corpuri distincte: unul, compus din iudei; celălalt, din neamuri. În al doilea rînd, ei ies din necazul cel mare, ceea ce dovedeşte că departe de a fi o totalitate cuprinzînd pe cei mîntuiţi din toate timpurile, ei formează un grup special, cu toate că foarte numeros, compus numai din persoane care vor fi fost ocrotite şi binecuvîntate de Dumnezeu în timpul epocii necazului celui mare.

În timpul mileniului multe neamuri vor fi mîntuite; însă aceştia pe care îi avem aici nu sînt sfinţi din epoca milenială. Aceştia sînt sfinţi dintre neamuri care vor fi fost aduşi la cunoştinţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei veşnice (Apocalipsa 14.6) sau Evangheliei împărăţiei (Matei 24.14). Acesta este tocmai timpul despre care a vorbit Domnul Isus ucenicilor Săi (Matei 24.14). Aceste cuvinte ale Domnului nu dau evident o vedere generală despre ceea ce se face acum, dar ele spun ceea ce se va face încă, tocmai înainte de sfîrsit, cînd necazul cel mare va izbucni. Vedem în această mare mulţime de neamuri, roadă harului divin care se va exercita atunci; şi toate amănuntele descrierii care ni-i înfăţişează, se acordă cu ceea ce am arătat deja că trebuie remarcat şi o confirmă.

Am atras deja atenţia asupra faptului că marea mulţime care stă înaintea scaunului de domnie este deosebită de bătrîni, astfel că, dacă aceştia din urmă reprezintă Biserica, cei dintîi trebuie să fie deosebiţi de ei. Deoarece toţi admit că bătrînii sînt sfinţi slăviti, concluzia de tras mi se pare cu totul limpede şi sigură. Este adevărat că acelaşi lucru poate, în perioade deosebite, să fie reprezentat prin simboluri diferite, dar niciodată prin două simboluri în acelaşi moment. Astfel, de exemplu, creştinii sînt înfăţişaţi o dată sub figura unui cortegiu de fecioare şi altă dată sub imaginea unei logodnice; dar orice confuzie este cu grijă evitată în aceeaşi parabolă. Niciodată nu se întâlneşte în Scripturi acest amestec de lucruri nepotrivite pe care nu şi le-ar permite nişte oameni cu bun simţ.

Unul dintre bătrîni se adresează deci profetului si răspunde el însuşi la întrebarea pe care i-a pus-o. Aceştia care sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt şi de unde au venit?" Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu ştii". Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sîngele Mielului". Este evident că aceştia sînt credincioşi sau sfinţi. Apoi el adaugă: „De aceea ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu", ceea ce după părerea mea, nu descrie locul unde ei se găsesc efectiv, ei exprimă caracterul lor: ei sînt văzuţi în legătură cu scaunul de domnie. Si această legătură, cum am atras deja luarea aminte, ne arată că ei aparţin unei perioade deosebite, şi nu tuturor acelora care s-au scurs şi se vor scurge; scaunul de domnie înaintea căruia ei se găsesc, nefiind nici acela al harului, ca în prezent, nici acela al epocii mileniale, care se deosebeşte de amîndouă, el este scaunul de domnie văzut sub aspectul pe care putem să-1 numim apocaliptic, pentru a-1 deosebi de ceea ce a fost mai înainte si de ceea ce va fi după aceea.

Nu numai că ei se găsesc în această relaţie specială, dar, mai mult, este zis: „Cel care stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei". Aceasta este imaginea adăpostului pe care Domnul, în harul Său, îl întinde peste ei, acoperindu-i cu îngrijirile şi cu bunătatea Sa. Este important de notat aceasta. În perioada noastră, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfînt în Biserică, după cum este spus: „voi sînteţi zidiţi împreună ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul"; dar nu va fi aşa cînd aceste neamuri vor fi chemate să-L cunoască. El va întinde peste ei ocrotirea Sa, ceea ce se potriveşte perfect caracterului sub care ei sînt înfăţişaţi. Odinioară Dumnezeu, în stîlpul de nor, era apărarea si adăpostul taberei lui Israel, cu toate că El avea de asemenea locuinţa Sa în mijlocul lor; aici, El arată, în harul Său, că nu numai aceia care sînt pecetluiţi dintre Israel se bucură de îngrijirile Sale, ci si aceste sărmane neamuri. „Nu le va mai fi foame" este adăugat, „nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici soarele, nici vreo altă arşiţă". O asemenea făgăduinţă nu se potriveşte ea, mult mai exact unui popor care se găseşte pe pămînt, decît unor oameni slăviţi în cer? Ce ar însemna pentru aceştia asigurarea de a nu le mai fi nici foame nici sete?

Însă înţelegem toată mîngîierea pe care promisiunea aceasta o cuprinde, dacă este vorba despre persoane care sînt pe pămînt. Binecuvîntările decurg pentru ei de la Acela care este adevăratul lor izvor si orice urmă de suferinţă este ştearsă pentru totdeauna; „pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie, îi va păstori si îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor!"