Capitolul 6

Ajungem acum la deschiderea peceţilor. Capitolul 6 le prezintă pe toate în afară de a şaptea, care este introducerea la trîmbiţe şi se găseşte la începutul capitolului 8.

Cuvintele „si vezi" care, în versetele 1,3,5,7 se găsesc după cuvîntul „vino", nu există în cele mai bune manuscrise. Diferenţa, care nu este fără importanţă pentru înţeles, constă în aceea că expresia „vino şi vezi" s-ar adresa lui Ioan, în timpul ce cuvîntul „vino" este chemarea adresată de făpturile vii călăreţilor. Să căutăm acum care este semnificaţia diferitelor viziuni introduse prin deschiderea (ruperea) fiecăreia dintre peceţi.

„M-am uitat şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc si i s-a dat o cunună; şi a pornit biruitor şi ca să biruiască".

Acesta este răspunsul la chemare. Primul călăreţ înainează cu toate trăsăturile care indică prosperitate, biruinţă şi cuceriri pînă în depărtare. Iată ce menţionează Duhul lui Dumnezeu ca survenind mai întîi în lume, după imensa schimbare pe care am văzut-o că a avut loc în cer: un puternic cuceritor apare aici pe pămînt. S-a căutat să se aplice această viziune la un mare număr de persoane şi de lucruri; s-au văzut aici biruinţele Evangheliei, întoarcerea lui Hristos şi tot atît de adesea, succesele trecătoare ale lui Antihrist. Dar ceea ce putem să medităm cu siguranţă despre ce se spune aici este că Dumnezeu Se serveşte, ca instrument, de un biruitor care va mătura totul înaintea lui.

El va face aceasta nu neapărat vărsînd mult sînge. Deşi calul indică totdeauna o putere imperială care subjugă şi deşi calul alb îndeosebi este simbolul biruinţei, se pare că în acest caz, cucerirea va fi fără mare vărsare de sînge. Măsurile sînt atît de bine luate şi au un astfel de succes, numele însuşi al biruitorului are o astfel de greutate, încît existenţa sa nu este de fapt decît o succesiune de cuceriri, fără a implica neapărat masacrul luptelor.

Nu este tot aşa cu călăreţul pe care îl aduce ruperea celei de a doua peceţi. Acesta călăreşte pe un cal roşu, culoare care indică măcelul, sîngele vărsat în războaie. Călăreţul însuşi primeşte ca însărcinare să ia pacea de pe pămînt, o mare spadă îi este dată şi marele fapt care apare este că oamenii se omoară unii pe alţii, ceea ce ar părea să implice chiar războaiele civile.

La ruperea celei de a treia peceţi apare un cal negru, culoarea doliului. Atunci se aude un glas care zice: „O măsură de grîu pentru un dinar! trei măsuri de orz pentru un dinar!" Cu toate că este greu să precizăm care era valoarea alimentelor în epoca în care trăia Ioan şi cu toate că părerile cele mai diferite au fost emise asupra acestui subiect, mi se pare evident că preţul indicat înseamnă foamete. Ceea ce rezolvă de altfel în întregime problema este culoarea calului. Doliul s-ar părea ciudat într-o epocă de abundenţă sau chiar numai obişnuită; dimpotrivă, cît de potrivit este doliul cînd lucrurile cele mai absolut necesare vieţii lipsesc! (Alte amănunte vor putea fi bune de relevat în viziune. Cuvîntul tradus prin măsură indică raţia unui om. Dinarul era salariul pe o zi. Trebuia deci pentru hrana singură a unui om tot salariul de pe o zi de lucru. Mai mult, balanţa, în acest caz, este de asemenea un simbol de foamete (vezi Leviticul 26.26 si Ezechiel 4.16); şi în sfîrşit, faptul că este spus: „Nu vătăma untdelemnul si vinul", arătînd că celelalte produse ale pămîntului fuseseră vătămate).

Aceasta arată clar Cuvîntul lui Dumnezeu oricărui spirit simplu şi supus. Cei mai necultivaţi, care n-au cea mai mică idee despre ceea ce putea să fie preţul mărfurilor în vremea lui Ioan, văd imediat ce are semnificativ culoarea neagră a celui de al treilea cal, în contrast cu culorile primilor doi şi prin urmare leagă ideea pe care ea o exprimă cu tot ceea ce este spus relativ la acela care urcă pe acest cal.

Cînd cea de a patra pecete este ruptă, Ioan vede înaintînd un cal gălbui; aceasta este culoarea pe care moartea o imprimă pe aceia pe care i-a lovit. De aceea cel care stă pe el se numeşte „Moartea"; şi după el venea hadesul (Locuinţa Morţilor). Înţelesul simbolului este limpede; cuvintele care urmează nu fac decît să-1 înfăţişeze cu mai multă putere: „I s-a dat autoritate peste a patra parte a pămîntului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele pămîntului". Acestea sînt cele patru pedepse grozave ale Domnului.

„Cînd a rupt pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră". Ele strigau cu glas tare, cerînd răzbunare Stăpînului Suveran. Dreptul lor, dreptatea cauzei lor este recunoscută înaintea lui Dumnezeu, faptul acesta este arătat prin haina albă care le este dată; dar trebuie ca ele să aştepte: mai sînt alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, care trebuiau de asemenea să fie omorîţi înainte ca să vină ziua răsplătii.

Imensa frămîntare care zguduie lumea după deschiderea celei de a şasea peceţi este, după părerea mea, un răspuns parţial la strigătul sufletelor care erau sub altar. Unii gîndesc că este vorba aici de creştini, dar dacă privim mai de aproape acest pasaj, vom vedea că el confirmă, dimpotrivă, faptul că Biserica a fost ridicată la cer înaintea acestor evenimente. „Pînă cînd, Stăpîne, Tu care eşti sfînt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sîngele nostru asupra celor ce locuiesc pe pămînt?" Iată strigătul acestor suflete. Este aici o dorinţă, este aici o rugăciune în armonie cu harul care ne este descoperit de Evanghelie? Numai dacă nu este sub stăpînirea vreunei prejudecăţi, nici unuia dintre aceia care au priceput înţelesul general al Noului Testament şi au înţeles rugăciunile speciale care ne sînt date în Noul Testament de Duhul Sfînt pentru învăţătura noastră, nu-i va fi greu să răspundă. Să ne amintim numai rugăciunea lui Ştefan si aceea a Preaiubitului nostru Domn, modelul a tot ceea ce este desăvîrşit. Este adevărat că noi găsim în alte părţi ale Scripturii rugăciunea asemănătoare cu aceea a sufletelor sub altar, dar acestea sînt în Psalmi. Totul devine astfel perfect clar. Noul Testament ne arată că acestea nu pot fi rugăciunile unui creştin si, de altă parte, Vechiul Testament arată că acestea erau tocmai rugăciunile persoanelor ale căror sentimente, experienţe şi dorinţe se întemeiau pe nădejdi evreieşti.

Aceasta nu se armonizează exact cu ceea ce a fost deja dovedit şi anume că sfinţii cereşti, după ce vor fi fost slăviţi, vor fi trecut în afara scenei din această lume? Atunci Dumnezeu va lucra pentru a forma o nouă mărturie, care va avea natural caracterul său deosebit; nu în aceea că va anula faptele Noului Testament, ci în aceea că El va conduce sufletele sfinţilor îndeosebi în ceea ce a fost descoperit altădată, pentru că Dumnezeu va fi atunci pe punctul de a-1 împlini. Marea temă a Vechiului Testament privitor la vremurile viitoare este pămîntul binecuvîntat sub cîrmuirea cerurilor, Hristos fiind Căpetenia sau Capul, si al lucrurilor care sînt pe pămînt. Se apropie timpul cînd Dumnezeu va interveni în acest scop. Pămîntul si Israel, poporul pămîntesc, ca şi neamurile, se vor bucura atunci aici pe pămînt de bucuriile cerului. Iată ce aşteaptă aceste suflete şi rugăciunea lor ne arată totodată starea lor şi nădejdile lor. Ele cer, nu convertirea duşmanilor lor, ci ca judecăţile să vină peste pămînt şi ca răzbunarea să cadă peste aceia care au vărsat sîngele lor. Nimic mai simplu şi mai sigur decît concluzia pe care putem să o scoatem din cuvintele lor.

„Şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, pînă se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorîţi ca şi ei". Avem în aceste ultime cuvinte o indicaţie importantă despre ceea ce va avea loc în continuare, după cum vom vedea. Ei nu sînt singurii credincioşi care vor suferi un sfîrşit violent; alţii îi vor urma mai tîrziu, cînd va izbucni o persecuţie şi mai furioasă decît aceea în care ei înşişi au pierit. Pînă atunci Dumnezeu nu va executa judecata pe care strigătele lor o cheamă. Ei trebuie să aştepte şi sînt văzuţi sub altar ca o jertfă oferită, în acelaşi sens în care Pavel vorbeşte despre el însuşi ca fiind gata să fie turnat ca o jertfă de băutură (2 Timotei 4.6).

În această viziune plină pentru noi de învăţături clare si importante, vedem deci cea din urmă ca şi cea dinţii dintre persecuţiile perioadei apocaliptice. Aceia care vor suferi în această persecuţie ne sînt arătaţi ca fiind copii ai lui Dumnezeu care au priceperea despre ce i se cuvine Israelului, dar care nu se găsesc evident pe tărîmul priceperii şi credinţei creştine. Ei au duhul profeţiei care dă mărturie despre Isus. Judecata pe care ei o cer întîrzie încă să vină, dar numai pînă ce, după ce ultima manifestare a furiei omului apostat a avut loc, Domnul va apărea si va nimici pe toţi duşmanii Săi.

În acelaşi timp, după cum m spus în treacăt, ceea ce se întîmplă cînd a şasea pecete este ruptă, arată că Dumnezeu nu rămîne nepăsător. Ceea ce profetul vede atunci este ca un răspuns imediat la strigătul sufletelor acelora care suferiseră. O vastă zguduitură are loc, o zdruncinare completă a tot ceea ce este aici pe pămînt şi deasupra; dar, ca şi cu peceţile precedente, trebuie să o înţelegem simbolic: „Soarele a devenit negru, ca un sac de păr, luna a devenit toată ca sîngele şi stelele cerului au căzut pe pămînt, cum cad smochinele întirziate din pom, cînd este scuturat de un vînt puternic. Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor". Avem aici numai ceea ce apare înaintea văzătorului în viziune, dar n-avem de presupus că atunci, cu ocazia împlinirii prezicerii, cerul şi pămîntul vor fi în mod fizic aruncate în această stare de dezordine.

Acestea sînt imagini şi noi avem de examinat, prin întrebuinţarea simbolică făcută în altă parte, ce trebuie să înţelegem aici prin aceste schimbări care, în viziune, au loc în soare, în lună, în stele si pe pămînt. Rezultatul la care vom ajunge va depinde de aplicarea exactă pe care o vom face a Sfintelor Scripturi, sub învăţătura Duhului Sfînt.

Să remarcăm mai întîi cuvintele care urmează. Ne este spus aici limpede si nu în figuri că „împăraţii pămîntului, cei mari, comandanţii, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri si în stîncile munţilor". Este evident că, dacă literalmente cerul a dispărut si s-a strîns ca o carte pe care o faci sul, dacă toţi munţii si toate insulele s-au mutat de la locurile lor, diversele grupe de oameni îngroziţi nu pot să caute adăpost în peşteri şi în stînci şi să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!" Astfel, a lua aceşti termeni astfel decît simbolic, ar fi a contrazice sfîrşitul pasajului prin început. Profetul, este adevărat, vede astrele întunecate şi zdruncinate în cer, el vede pe pămînt nerînduielile şi dezordinea; dar înţelesul a ceea ce vede trebuie să fie căutat după principiile obişnuite ale interpretării. După părerea mea, este aici reprezentarea unei complete răsturnări a oricărei autorităţi, superioare sau subordonate; o frămîntare fără seamăn în toate clasele omenirii, frămîntare care are ca urmare de a răsturna toate temeliile puterii şi ale autorităţii în lume şi de a umple spiritul oamenilor cu teama că ziua judecăţii a sosit.

Ce-i drept, nu va fi prima dată cînd această teamă va fi cuprins lumea; dar, de data aceasta, ea va fi mai tare ca niciodată. După ucigătoarea persecuţie exercitată împotriva sfinţilor care vor veni după noi pe pămînt, puterile persecutoare şi aceia care le sînt supuşi vor fi cercetaţi din punct de vedere judecătoresc şi va urma o ruptură completă a autorităţii în toate sferele în care ea se exercită pe pămînt. Deoarecare guvernatorii au întrebuinţat rău autoritatea dată în mîinile lor, se va vedea izbucnind o revoluţie pe o scară întinsă şi oamenii, cuprinşi de groază, văzînd răsturnarea totală a tot ceea ce este stabilit pentru a menţine ordinea aici pe pămînt vor crede că ziua Domnului a venit. Ei vor spune munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi as-cundeţi-ne de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mîniei Lui şi cine poate să stea în picioare?" Dar nimic nu poate justifica greşeala care constă în a lua ca o declaraţie a lui Dumnezeu, ceea ce nu este altceva decît expresia groazei oamenilor. Ei strigă că marea zi a mîniei a venit; este exclamaţia pe care o scot aceste mulţimi alarmate; dar fapt este că marea zi a mîniei lui Dumnezeu nu soseşte decît după foarte multă vreme, cum o dovedeşte Apocalipsa însăşi, cînd ea o descrie în capitolele 14,17 si mai ales în capitolul 19. Atunci, dimpotrivă, în loc de a fi plini de groază, oamenii acestei lumi vor fi atît de orbiţi şi de plini de un atît de groaznic orgoliu, încît ei se vor război fătiş contra Mielului; dar Mielul îi va birui. Satan va fi reuşit să nimicească temerile lor, atunci cînd ei vor avea cel mai mult motiv să se teamă de judecată.