Capitolul 4

În cele dinainte am văzut ce reprezintă cele şapte biserici, cărora Domnului I-a plăcut să trimită epistolele cuprinse în capitolele 2 şi 3 ale cărţii care ne preocupă.

Două puncte reies din studiul pe care 1-am făcut (asupra acestor capitole). Este sigur că Domnul S-a adresat unor biserici care existau în acel timp şi care prezentau trăsăturile pe care le amintesc epistolele. Dar, analizînd chiar conţinutul acestor scrisori, întrebuinţarea numărului simbolic şapte care indică totdeauna un ciclu perfect si în sfîrşit ordinea în care aceste biserici ne sînt înfăţişate rînd pe rînd, pare evident că ele schiţează dinainte faze sau stări de lucruri succesive în biserică, privită pe pămînt din punctul de vedere al răspunderii sale.

În al doilea rînd, din aceste şapte stări, trei au trecut fără să lase pentru noi altceva decît o învăţătură cu o influenţă morală, în timp ce ultimele patru au în plus o semnificaţie profetică şi, din momentul apariţiei lor, continuă şi există împreună pînă la venirea Domnului Isus.

Ceea ce confirmă într-un chip izbitor cele amintite este faptul că, din capitolul 4, nu mai este făcută menţiune de nimic care se aseamănă cu starea de Biserică pe pămînt. Cum să explicăm această tăcere, dacă nu trebuie să luăm cele şapte biserici decît în înţelesul literal? Pe de altă parte, dacă dincolo de aplicarea istorică, ele au un înţeles profetic, se înţelege cu uşurinţă că Domnul S-a adresat bisericilor atunci existente, ca să dea prin ele o vedere a diferitelor stări care trebuiau să vină unele după altele în Biserică pînă la sfîrşit, cum am văzut.

Începînd de la al patrulea capitol, Duhul lui Dumnezeu arată deci prorocului, nu starea Bisericii, ci ceea ce va urma cînd bisericile nu vor mai fi înaintea gîndului Domnului şi cînd ceea ce îi poartă Numele va fi fost vărsată din gura Sa. Atunci este vorba despre lume, Dumnezeu neîncetind totuşi de a menţine o mărturie pentru El însuşi, în mijlocul tulburărilor care cresc treptat. Dar chiar de atunci martorii au fie un caracter iudaic, fie un caracter dintre neamuri si nicidecum acela al Bisericii pe pămînt. Vor fi credincioşi, evident; unii care aparţin poporului ales, alţii scoşi din mijlocul neamurilor; dar nimic asemănător cu ceea ce vedem în al doilea şi al treilea capitol.

Acest simplu fapt, atît de clar, atît de evident şi de o atît de mare importanţă, nu pare a fi fost pus în lumină decît destul de recent. După cîte ştiu, nu este făcută nici o aluzie la acest fapt, nu se găseşte nici o urmă despre aceasta, în sutele de lucrări scrise asupra Apocalipsei, începînd cu „părinţii" pînă în zilele noatre. Dovadă izbitoare despre neglijenţa cu care, ca urmare a unor idei preconcepute, se trece adesea peste faptele cele mai de necontestat pe care le prezintă Cuvîntul lui Dumnezeu, dovadă de asemenea despre necesitatea absolută în care noi sîntem de a fi învăţaţi de Duhul Sfînt pentru a profita cu adevărat chiar de ceea ce este chiar si la suprafaţa Scripturilor.

Acesta este de altfel unul din caracterele deosebite ale sfintei Cărţi, că nici talentul, nici limpezimea de spirit, nici vioiciunea imaginaţiei, nu fac un suflet capabil, fără puterea Duhului, de a pricepe comunicările lui Dumnezeu, de a se bucura de ele si de a se folosi bine de ele. Se poate, fără El, să observi cînd un fapt, cînd altul; dar pentru a aprecia bine totalitatea Cuvîntului şi căile lui Dumnezeu, trebuie ca privirile să fie în totul îndreptate spre Hristos. Dar numai Duhul lui Dumnezeu aşază astfel neîncetat pe Hristos înaintea ochilor sufletului. Acela care îl cunoaşte si îl are, simte curînd că există, pentru credincioşii din diferite epoci, relaţii foarte diferite, si rezultă lucruri diferite. Astfel, Hristos are faţă de Biserică anumite căi speciale, care nu se potrivesc decît ei. Aceste căi iau sîrşit cu cel de al treilea capitol; deci acum sînt prezentate cititorului lucruri noi.

Este cunoscut că marele număr al acelora care poartă numele lui Hristos afirmă că Biserica a fost totdeauna, de cînd există copii ai lui Dumnezeu pe pămînt, şi că ea va exista atîta timp cît se va continua lucrarea de convertire a sufletelor. Dar această afirmaţie nu are nici o temelie în Scripturi, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, nici, prin urmare, în cartea care ne preocupă.

Cum deci să ne mirăm dacă cei care studiază Biblia, avînd în duhul lor o noţiune atît de opusă adevărului descoperit, nu reuşesc să-i înţeleagă învăţăturile? Ei ridică între ei si adevăr o barieră de netrecut. Cînd cartea se deschide, există biserici; dar nu mai este făcută menţiune despre ele cînd introducerea este încheiată şi cînd profeţia propriu-zisă începe să se desfăşoare. Se va înţelege cu uşurinţă cauza, dacă se recunoaşte că Biserica, vorbind în mod strict, nu este obiectul profeţiei. Aceasta se ocupă de lume şi vesteşte judecăţile divine gata să cadă peste răul pe care lumea îl cuprinde în sine, ca să-1 facă să dispară şi să introducă în locul lui binele după propriul gînd al lui Dumnezeu. Aceasta este marea temă a Apocalipsei.

Dar, deoarece erau biserici creştine cînd a fost scrisă Apocalipsa, I-a plăcut Duhului lui Dumnezeu să pună înaintea profeţiei o privire de ansamblu foarte vrednică de luat în seamă asupra stării Bisericii, atîta timp cît ea va fi recunoscută de Domnul pe pămînt. Noi am văzut cu ce admirabilă înţelepciune aceasta ne-a fost înfăţişată în aşa fel ca să se potrivească vremii cînd scria Ioan şi în acelaşi timp să găsească mereu o aplicare în timpul întregii durate a existenţei Bisericii. Nu înseamnă că totul ar fi putut să fie deosebit în acelaşi timp; lumina mergea crescînd, dar ea era totdeauna de ajuns pentru a da copiilor lui Dumnezeu cunoaşterea gîndului Domnului.

Este şi cu aceasta, ca de altfel cu fiecare parte a Scripturilor: nimeni nu poate cu adevărat să tragă profit din ea fără Duhul şi aceasta nu poate să fie decît spre slava lui Hristos.

Se poate acum pricepe imensa importanţă a schimbării care se observă trecînd la capitolul 4. Profetul vede o uşă deschisă în cer si este chemat să se suie acolo. Este o viziune, cum noi înţelegem fără greutate; nu este vorba de fapte sensibile, iar puterea Duhului Sfînt îl face pe Ioan în stare să intre şi să privească: „Numaidecît am fost în Duhul" zice el.

În cer, unde este introdus, Ioan vede un scaun de domnie al cărui aspect ne spune că este un scaun de judecată. El nu are nici unul din caracterele scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem acum: „scaunul harului", de care ne apropiem cu deplină încredere, „ca să căpătăm îndurare si să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit" (Evrei 4.16). Aici, nimic asemănător. Fulgerele, glasurile şi tunetele sînt simboluri perfect clare care ne învaţă ce este scaunul de domnie văzut de Ioan în cer, care se găseşte în total contrast cu acela pe care ni-1 înfăţişează Evrei 4. Orice cititor atent şi învăţat de Dumnezeu poate să vadă şi trebuie să tragă concluzia în acelaşi timp că două aspecte ale scaunului de domnie, atît de diferite, n-ar putea să caracterizeze o aceeaşi perioadă, o aceeaşi stare de lucruri. Aici, deci, departe de a avea locul de unde decurge îndurarea divină, avem pe Acela care este îmbrăcat cu însuşirile proprii muntelui Sinai. Din el iese lumina care arată răul care se află pe pămînt, glasurile care îl denunţă şi tunetele care îl lovesc. Este sediul autorităţii supreme, izvorul de unde decurge judecata celor nelegiuiţi.

Nu trebuie nici să confundăm acest scaun de domnie cu acela al Fiului Omului domnind pe pămînt. Cînd Ioan este introdus în cer, nu venise încă timpul pentru Biserică de a domni cu Hristos pe pămînt, căci faptul de a domni pe pămînt este prezentat în capitolul 5 ca un lucru viitor: „Ei vor domni pe pămînt" este spus aici. Este deci limpede că avem aici o perioadă de tranziţie, între momentul cînd starea de Biserică a luat sfîrşit şi acela în care începe domnia de o mie de ani. Acesta este adevărul pe care trebuie neapărat să-1 admitem, dacă vrem să înţelegem Apocalipsa în totalitatea ei.

Pe scaunul de domnie era aşezat Cineva a cărui asemănare este comparată cu o piatră de iaspis si de sardiu. Este clar că dacă prin aceasta trebuie să înţelegem slava lui Dumnezeu, ea nu este aceea care se referă la esenţa divină, de care nici o creatură nu poate să se apropie şi pe care nici una nu poate să o vadă; însă este slava Sa atît cît I-a plăcut Lui să o arate creaturii. De aceea ea este comparată cu aceste pietre scumpe pe care le regăsim mai departe în sfînta cetate, în raport evident cu slava lui Dumnezeu. Dar scaunul de domnie prezintă şi alte trăsături vrednice de a fi observate. „Şi scaunul de domnie era ca un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere". Dumnezeu arată prin aceasta că El îşi aminteşte de legămîntul Său cu creaţia. Curcubeul care era semnul legămîntului rînduit de El însuşi, este aşezat aici înaintea profetului într-un chip foarte izbitor. El nu-1 vede într-o răpăială de ploaie care cade pe pămînt, ci în jurul scaunului de domnie, pentru că este vorba numai de adevărul pe care curcubeul era destinat ca să-1 amintească. La fel este cu toate celelalte obiecte ale acestei viziuni: ele sînt prezentate ca văzute în gîndul lui Dumnezeu, şi nu cum ele apar ochilor omului.

„Şi în jurul scaunului de domnie erau douăzeci si patru de scaune de domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrîni, îmbrăcaţi în haine albe..."

Este evident făcută aluzie aici la cele douăzeci şi patru de cete ale preoţiei (l Cronici 24). Însă voi atrage luarea aminte că, după părerea mea, bătrînii nu reprezintă pe toţi preoţii din aceste diferite cete, ci numai pe căpeteniile lor. Este de o oarecare importanţă să ne amintim lucrul acesta pentru că noi vom găsi mai departe alte persoane care sînt recunoscute ca preoţi, care atunci nu erau încă în cer si care nu sînt arătate decît mai tîrziu pe pămînt. Este neîndoielnic că aceste persoane devin preoţi, dar, cît despre bătrîni, nu sînt recunoscuţi alţii ca atare. Numărul lor este fixat, nimeni nu este adăugat la ei.

Aceste căpetenii ale preoţiei, nu mă îndoiesc, sînt sfinţii glorificaţi în cer; şi prin aceasta, eu înţeleg pe sfinţii Vechiului Testament ca si pe aceia ai Noului. Se vede deci că noi sîntem departe de a voi să apreciem harul lui Dumnezeu faţă de sfinţii de altădată. Mi se pare că există bune temeiuri pentru a trage concluzia chiar din profeţia însăşi, că cei douăzeci şi patru de bătrîni nu sînt numai Biserica, ci toţi sfinţii care învie atunci la venirea Domnului Isus, după cum este scris: „Cei care sînt ai lui Hristos, la venirea Sa" (l Corinteni 15.23). Învierea dintre cei morţi cuprinde pe toţi sfinţii care au existat pînă în acest moment şi, natural, trebuie să fie schimbaţi, după ceea ce este descris în ultima parte a capitolului 15 din l Corinteni. Toti sfinţii adormiţi sau atunci în viaţă mi se par menţionaţi aici. Expresia „morţi în Hristos", pe care o găsim în l Tesaloniceni 4.16, nu poate nici ea să fie limitată la aceia care fac parte din trupul lui Hristos; aceste cuvinte se aplică la toţi aceia care se găsesc aşezaţi în această legătură, indicaţi prin „în Hristos", în opoziţie cu a fi „în Adam". Ei nu sînt morţi în firea lor, ci în Hristos. Nu este vorba de primul Adam, ci de al doilea şi, după cum primul cuprinde toată familia lui Adam, expresia „în Hristos" trebuie să aibă o semnificaţie tot atît de largă.

Noi trebuie deci să vedem în cei douăzeci si patru de bătrîni, pe sfinţii glorificaţi ai Vechiului Testament ca si pe aceia din Noul. Aceasta nu dăunează în nici un fel caracterului special al Bisericii, care, cum o vom vedea, este cu grijă ocrotită şi arătată într-o altă parte a viziunilor. Pentru prezent, mă mărginesc să enunţ pe scurt ceea ce cred că este aici puterea simbolului.

Cei douăzeci si patru de bătrîni sînt îmbrăcaţi cu haine albe; pe capetele lor sînt cununi de aur şi ei sînt aşezaţi pe scaune de domnie. Aceste caractere nu s-ar putea aplica unor fiinţe îngereşti. Nicăieri Scriptura nu ne arată îngerii încununaţi, nici aşezaţi pe scaune de domnie; niciodată nu vedem un înger chemat la o astfel de demnitate. Fără îndoială, ei exercită puterea, dar ei sînt executorii voii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, dar niciodată ei nu le administrează ca împăraţi. Situaţia aceasta este destinată sfinţilor slăviţi — răscumpăraţilor, şi nu îngerilor — pentru că Hristos le-a dat dreptul de a domni prin har, prin sîngele Său. Aşa cum este spus în primul capitol: „El a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl." în Capitolul 4, în care bătrînii sînt încununaţi şi aşezaţi pe scaune de domnie, simbolurile corespund caracterului împărătesc; în capitolul 5, aceleaşi persoane apar împlinind funcţiile preoţeşti: ele au potire de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Nici lucrul acesta nu este niciodată în legătură cu îngerii. Singurul caz în care vedem un înger într-o acţiune preoţească este acela în care Domnul Isus însuşi ia caracterul de înger-preot (capitolul 8); nu înseamnă că El devine un înger în sensul literal al cuvîntului, dar Dumnezeu a voit să-L înfăţişeze astfel la altar, în momentul în care cei şapte îngeri aveau să sune din trîmbiţe.

Atenţia nostră este îndreptată apoi asupra a ceea ce caracterizează scaunul de domnie de judecată: fulgerele, glasurile şi tunetele; apoi asupra Duhului Sfînt înfăţişat simbolic, aşa cum se potriveşte scenei. „Înaintea scaunului de domnie erau şapte făclii de foc, care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu." Deci nu este Duhul Sfînt în această putere de har care caracterizează legătura Sa cu Biserica, ci în puterea de judecată, potrivit cîrmuirii lui Dumnezeu, pentru că este vorba de o lume păcătoasă şi vinovată — de creatură, şi nu de noua creaţie.

„Şi înaintea scaunului de domnie era un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul." în loc de ligheanul umplut cu apă care slujea să spele necurăţiile preoţilor, avem aici o mare, nu lichidă, ci de sticlă, simbol al unei curaţii devenită neschimbătoare. Străbătînd o lume rea, eşti expus să te întinezi de ceva şi trebuie să fii curăţit.

Nu este vorba despre aceasta aici. Aceia care sînt în legătură cu marea de sticlă au sfîrşit-o cu încălcările datoriei si cu nevoile: ei sînt în cer si sînt deja slăviţi.

Voi repeta ce s-a spus adesea, că Scripturile vorbesc de trupuri slăvite, dar niciodată de duhuri slăvite. Cei douăzeci şi patru de bătrîni nu reprezintă deci pe aceia care, mădulare ale lui Hristos, au mers prin moarte în prezenţa Sa. Simbolul numeric chiar este incompatibil cu această idee. Într-adevăr, în orice fel se interpretează ce însemnează cei douăzeci si patru de bătrîni, ei formează un corp complet. Dar sfinţii nu pot să fie priviţi astfel, în nici un sens, pînă ce Hristos va veni pentru a duce la cer pe toţi creştinii, care vor fi în viaţă atunci pe pămînt, împreună cu toti sfinţii care mai înainte adormiseră în El, pentru ca să-i slăvească pe toţi împreună cu El.

In orice moment în care se consideră duhurile ca încă despărţite de trup, rămîn unele dintre ele pe pămînt, care trebuie să le fie adăugate pentru ca numărul să fie complet; Scriptura nu reprezintă niciodată starea sufletului despărţit de trup ca fiind o stare perfectă, ea mărturiseşte în mod limpede contrariul. Într-un anumit înţeles, Biserica este considerată completă la un moment oarecare pe pămînt; nu pentru că aceia care sînt pe pămînt ar avea o mai mare importanţă decît aceia care sînt în cer, ci pentru că Duhul Sfînt a fost trimis din cer şi pentru că El este pe pămînt. Pentru că El este singura legătură care formează Biserica să fie una, acolo unde este El, acolo trebuie să fie Biserica. Prin urmare, pînă ce va veni Isus, nu poate niciodată să existe o stare completă a Bisericii în cer; mai degrabă ea există pe pămînt. Dar din moment ce se vorbeşte de o stare completă absolută, este clar că aceasta nu poate să aibă loc înainte ca Domnul să fi venit şi să fi luat afară din lume pe toţi sfinţii cereşti, pentru a-i aşeza sus, în prezenţa Sa. Atunci există o stare perfect completă; este aceea reprezentată prin cei douăzeci si patru de bătrîni. Avem deci aici confirmarea unui fapt asupra căruia am insistat deja, că totul presupune că s-a sfîrşit cu starea de Biserică şi că o nouă stare de lucruri a început. Aceasta este semnificaţia naturală a viziunii slavei si a fericirii acelora care au fost pe pămînt, dar pe care îi vedem acum glorificaţi în cer. Ei sînt căpeteniile preoţiei cereşti şi formează un trup complet în sensul cel mai cuprinzător al cuvîntului. Ei se găsesc deci în afară de această stare în care ai nevoie de spălarea cu apă prin Cuvînt; de aceea vedem înaintea lor o mare, nu umplută cu apă, ci o mare de sticlă, si aceasta caracterizează starea lor în chipul cel mai evident.

Acum vine simbolul celor patru făpturi vii, asemănătoare heruvimilor. „În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte si pe dinapoi". Un discernămînt perfect le este dat de Dumnezeu; aceasta indică ochii lor. Cît despre făpturile vii, cred că ele închipuie în mod simbolic agenţii — oricare pot să fie — pe care Dum-nezeu îi întrebuinţează pentru executarea faptelor puterii Sale judiciare. In consecinţă, atributele lor sînt tocmai acelea care se potrivesc si care sînt necesare exercitării acestei puteri.

„Cea dintîi făptură vie semăna cu un leu; a doua făptură vie semăna cu un viţel; a treia făptură vie avea faţa ca a unui om; şi a patra făptură vie semăna cu un vultur care zboară". Astfel, vedem în ele puterea şi măreţia, răbdarea care suferă şi suportă, inteligenţa şi în fine repeziciunea; calităţi care, toate, sînt puse în acţiune în actele judecătoreşti care vor urma.

Aici se ridică o chestiune interesantă: Cine sînt aceste făpturi vii? Am văzut în ele calităţile necesare acţiunilor, dar cine sînt agenţii? Oricît de delicat este studiul acestui punct, cred că Scriptura dă totdeauna, acelora care se încred în Dumnezeu, o lumină completă asupra a tot ce ne interesează să cunoaştem. Un fapt important de remarcat în capitolul 4 este că aici nu se menţionează deloc despre îngeri. Făpturile vii laudă pe Dumnezeu, nu totuşi ca „Cel Prea înalt", ci „zi şi noapte fără încetare: „Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!" Cînd aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumire Celui care stă pe scaunul de domnie si care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrîni se aruncau cu faţa în jos înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, zicînd: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create". O trăsătură deosebit de izbitoare la bătrîni este că ei au totdeauna înţelegerea lucrurilor pe care le văd sau în mijlocul cărora se găsesc. Aceasta va fi adevărat în oarecare măsură chiar privitor la rămăşiţa evreiască, care va apărea după răpirea sfinţilor şi care îi cuprinde pe aceia pe care Daniel şi alţii îi numesc „înţelepţii" care „vor înţelege". Dar bătrînii au un caracter mai înalt încă prin aceea că ei pricep totdeauna rostul lucrurilor; trăsătură de o frumuseţe delicată, de care se leagă, presupun, titlul lor de bătrîni, care marchează înţelepciunea. Ei sînt aceia care au gîndul lui Hristos şi care înţeleg sfaturile şi căile lui Dumnezeu.

Lucrul acesta stabilit, în capitolul 4, vedem pe cele patru făpturi vii şi pe bătrîni într-o strînsă legătură, fără îndoială, dar nu mai mult; în capitolul 5, însă, nu numai că sînt în această legătură, dar îi vedem chiar împreună. Aceasta reiese din faptul că atunci cînd Mielul ia cartea, „cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat jos înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o harpă şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cîntau o cîntare nouă. Şi iată, faptul important pe care trebuie să-1 obsevăm aici este că în capitolul 4, în care am văzut desfăşurîndu-se slava judecătorească a lui Dumnezeu în diferitele sale caractere, în legătură cu pămîntul şi cu diferitele lui perioade, cu excepţia caracterului milenial si a descoperirii Sale ca Tată, care ne este specială în prezent. Dar noi ştim că în Sine, Domnul Dumnezeu cuprinde deopotrivă pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, care este văzut într-un chip clar, cu toate că simbolic, sub figura celor şapte duhuri ale lui Dumnezeu; nu este la felul cu Domnul Isus, El nu este prezentat ca persoană distinctă. Fără îndoială, viziunea glorioasă a Aceluia care este aşezat pe scaunul de domnie poate să cuprindă pe Tatăl si pe Fiul; totuşi ea ne arată pe Dumnezeu ca atare, mai degrabă decît este descoperirea unor persoane; este ideea generală, nu deosebirea formală a persoanelor.

Dar în capitolul 5 găsim altceva. Este mai întîi ca o provocare aruncată la tot ce există, de a deschide cartea si de a-i rupe peceţile; si rezultatul acestei provocări este de a-L arăta pe Mielul, de a scoate în relief vrednicia şi biruinţa Sfîntului care a suferit si care a fost lepădat pe pămînt; a Aceluia al cărui sînge a cumpărat pentru Dumnezeu pe aceia care zăceau în ruina si în ticăloşia păcatului. Atunci de asemenea trebuie să vină, din partea lui Dumnezeu, deplina binecuvîntare a omului şi a creaturii. Nu numai că omul este eliberat dar, chiar înainte ca eliberarea să fie arătată, el este condus în priceperea gîndului şi voinţei lui Dumnezeu, căci Hristos este tot atît de neapărat înţelepciunea lui Dumnezeu ca şi puterea lui Dumnezeu.

Fără El, nici o creatură nu poate să conceapă, nici un păcătos nu poate să cunoască mîntuirea. Pentru orice lucru noi avem nevoie de Hristos. Ce binecuvîntare pentru noi de a-L avea! Astfel, oricît de slăvită este scena desfăşurată înaintea prorocului în capitolul 4, aceea care urmează ne arată persoana minunată si mijlocul prin care omul este adus să aibă conştiinţa binecuvîntării si să poată preţui căile si slava lui Dumnezeu.