Capitolul 3

„Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele." Este aici o aluzie evidentă la felul în care Domnul Se prezentase bisericii din Efes, care, am văzut, reprezenta prima stare (condiţie) generală a Bisericii. Sardes oferă începutul noii stări de lucruri, care nu este strict ecleziastic, Domnul acţionînd mai degrabă pe cale de mărturie. De aceea nu este zis aici că El umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ceea ce era într-o ordine cu totul ecleziastică, dar El are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. El este Dumnezeu; toată puterea, puterea guvernamentală în întregime, toate sînt în mîinile Sale, ca si cele şapte stele, adică toate instrumentele prin mijlocirea cărora El acţionează asupra Bisericii.

„Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort." Aşa este protestantismul. „Veghează şi întăreşte ce rămîne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvîrşite înaintea Dumnezeului Meu." Ceea ce caracterizează protestantismul este faptul că el posedă mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu într-un fel mult mai complet decît cei care erau cufundaţi în for-malismul ecleziastic al evului mediu. În această epocă, Cuvîntul lui Dumnezeu fusese suprimat, pentru că clerul şi acest Cuvînt nu pot niciodată să meargă în chip desăvîrşit împreună. Urmarea principiului clerical este şi trebuia totdeauna să fie de a pune mai mult sau mai puţin autoritatea omului în locul autorităţii Domnului şi de a slăbi şi de a stingheri acţiunea nemijlocită a Duhului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, lucrare pe care El o exercită prin mijlocirea Cuvîntului. N-am aici deloc în vedere persoanele; vorbesc de clericalism în general, oriunde s-ar găsi, la catolici sau în orice alte denumiri, naţionale sau dizidente. Dar principiul protestant este foarte diferit. Poţi să nu fii credincios principiilor sale, şi aceasta se întîmplă adesea; dar în definitiv, unul din marile puncte pentru care s-a luptat la Reformă şi care a fost cîştigat pentru protestantism, oricare pot să fie defectele acestuia, este că omul este aşezat complet, liber şi deschis în prezenţa Bibliei. Cuvîntul lui Dumnezeu poate acum să acţioneze direct asupra conştiinţei omului. Nu vorbesc de îndreptăţirea prin credinţă. Luther însuşi, după părerea mea, n-a fost niciodată perfect lămurit referitor la această învăţătură; şi dacă catolicii, asupra acestui punct sînt în mod mizerabil induşi în eroare, protestanţii, chiar astăzi, nu înţeleg îndreptăţirea prin credinţă. Ei posedă adevărul în oarecare măsură, dar nu în felul de a pune sufletele în afara robiei, adică a le aduce în mod clar în libertatea, pacea si puterea Duhului. Chiar Luther n-a avut niciodată pacea în sufletul său, ca o stare constantă în care umbla. Mulţi dintre noi ştim prin ce lupte a trecut el, nu numai la început, ci şi la sfîrşitul vieţii sale; şi nu vorbesc despre luptele privitoare la Biserică, ci la sufletul său. Ar fi inutil să cităm aici pasajele scrierilor lui Luther, care dovedesc cît de amar a fost el încercat de luptele sale lăuntrice împotriva necredinţei; ele arată că el era departe de bucuria plină de pace pe care o dă Evanghelia. Dar ar fi o greşeală de a le imputa altui lucru, decît lipsei unei clare cunoştinţe a harului. Într-o astfel de stare, tot felul de lucruri pot tulbura omul (oricare ar fi talentele sale, oricît de onorat ar fi), care nu se încrede în întregime în Domnul. Cu siguranţă, Luther este unul dintre aceia de la care noi avem toţi mult de învăţat; curajul său, credincioşia sa, lepădarea de sine, răbdarea sa în a îndura suferinţele sînt totodată instructive şi ziditoare. Pe de altă parte, este inutil să suprimăm faptele: el era plin de energie, el a fost instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a împlini o lucrare imensă; dar el a rămas foarte în urmă în ce priveşte înţelegerea a ceea ce este Biserica şi Evanghelia.

Totuşi în ciuda a tot ceea ce a lipsit, un lucru a fost cucerit pentru copiii lui Dumnezeu în special şi de asemenea pentru om: Biblia deschisă pentru toţi. Dar tocmai aceasta condamnă starea protestantismului, pentru că, avînd posibilitatea de a citi Biblia în mod liber, n-au avut aproape deloc gîndul de a se conforma în totul Bibliei şi de a rîndui totul după ea. Nimic mai obişnuit printre protestanţi decît să admită un lucru ca perfect adevărat pentru că este în Biblie, fără să aibă cea mai mică intenţie de a acţiona în consecinţă. Cît este de grav lucrul acesta! Catolicii romani cunosc în general prea puţin Biblia pentru a şti ce se găseşte sau nu în ea. Cu excepţia locurilor obişnuite de controversă, ei aproape ignoră Scriptura şi sînt foarte miraţi cînd li se spune că un lucru sau un altul este cuprins în ea. Mai ales ei nu o cunosc în totalitatea sa, deoarece n-au citit-o poate niciodată decît sub conducerea duhovnicului lor.

Protestantul poate citi Biblia sa fără acest control; aceasta este o favoare adevărată, un privilegiu preţios, dar chiar din cauza aceasta, cît de mare este răspunderea sa! „N-am găsit faptele tale desăvîrşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi ai auzit! Păstrează şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ". Acesta este chiar felul în care Domnul ameninţă să vină asupra lumii. Dacă există în starea protestantismului o trăsătură care trebuie să izbească mai mult decît alta, este tendinţa de a căuta totdeauna sprijinul puterilor lumii pentru a fi scăpat de puterea preotului şi a bisericii. Aşa a fost totdeauna şi aşa este încă pericolul în care cade protestantismul. De îndată ce te atingi de ceea ce aparţine lumii, el se tulbură şi se agită. Nu spun aceasta din lipsă de simpatie sau pentru că as avea cea mai mică îndoială că nu ar fi un mare păcat, de a voi să ştergi orice recunoaştere publică a lui Dumnezeu în lume.

Este imposibil să crezi că felul lumesc neasemuit care apare în asocierea de dizidenţi cu catolici si necredincioşi provine din motive juste, curate, sfinte si dezinteresate. Trebuie mai degrabă să-1 atribuim unui duh de necredinţă crescîndă, dacă nu cumva şi unei josnice supuneri în faţa superstiţiei. Fără îndoială, necredinţa speră să aibă cîştig de cauză, după cum superstiţia aşteaptă ziua în care ea va birui, dar adevărul este că Diavolul va avea comanda pentru a duce la distrugere pe aceia care se alipesc de una (necredinţa) şi de cealaltă (superstiţia), cînd Domnul va apare în ziua Sa pentru judecata tuturor duşmanilor Săi. Domnul înştiinţează deci pe îngerul bisericii din Sardes că dacă nu veghează, El va veni asupra lui ca un hoţ „şi nu vei şti" adaugă El, „în care ceas voi veni asupra ta". Nu este deloc la fel cum se vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi. Aceştia îl aşteaptă neîncetat; venirea Sa este bucuria lor; cum i-ar surprinde El ca un hoţ? Ei suspină după prezenţa Sa mai mult decît sentinela după zorile zilei. Comparaţia unui hoţ care vine pe neaşteptate nu poate să se potrivească decît lumii şi acelora care şi-au legat de lume gîndurile. Acest avertisment solemn presupune deci că biserica din Sardes încetase de a-L aştepta de fapt pe Domnul, ca obiectul dragostei sale. Totul arată că ei se tem de El, şi pe bună dreptate, ca de un judecător. Ei au alunecat în lume şi împărtăşesc teama si îngrijorarea lumii. Ei au pierdut sentimentul păcii adînci pe care Hristos a lăsat-o alor Săi şi nu se mai bucură la gîndul că El vine, plin de iubire, să-i ia pe aceia care sînt ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El. Dacă ei s-ar bucura de sfînta şi dulcea nădejde pe care El însuşi o dă în Cuvîntul Său, cînd zice: „Iată, Eu vin curînd,", El n-ar putera fi pentru ei ca un hoţ, a cărui venire nepotrivită nu poate decît să tulbure.

„Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe", căci erau cîţiva în Sardes care nu-şi mînjiseră hainele şi care trebuiau să meargă cu El în haine albe, ca fiind vrednici. Se găsesc deci şi acolo, ca totdeauna, suflete scumpe. Trebuie să fim fericiţi să le ajutăm, dacă se poate, să cîştige o mai clară cunoaştere a harului Domnului; nu, fără îndoială, micşorînd faptul poziţiei lor cu dragostea cea mai adîncă faţă de ei, după exemplul Domnului: „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi" (versetul 5). Ajungem acum la biserica din Filadelfia. „îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfînt, Cel Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide si nimeni nu va deschide" (versetul 7). Fiecare din aceste cuvinte, prin care Hristos Se prezintă pe Sine însuşi, diferă de ceea ce este zis despre El în capitolul 1. Aceasta caracterizează capitolul 3 şi mai ales porţiunea de care ne ocupăm în acest moment. S-a văzut deja că începutul epistolei către Sardes, cu toate că are o mică asemănare cu aceea către Efes, oferă cu aceasta din urmă un contrast evident. Este ca un al doilea început şi în aceasta există oarecare asemănare cu Efesul; totuşi Domnul este înfăţişat sub un aspect cu totul nou. Hristos, care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, diferă în întregime de descrierea care ne este făcută despre El în epistola către Efes; şi în aspectul care urmează imediat, nu găsim nimic asemănător. Este o nouă stare de lucruri, dar care apare într-un chip încă mult mai evident cînd venim la Filadelfia. „Iată ce zice Cel care are cheia lui David", nimic asemănător nu fusese zis despre Domnul în primul capitol. În cel de-al doilea capitol, ceea ce este spus despre Domnul este o repetare a ceea ce Ioan tocmai privise în viziunea sa. Singura excepţie se găseşte în epistola către Tiatira, unde El este numit Fiul lui Dumnezeu; dar Tiatira oferă o stare de trecere, după cum am văzut. Este Biserica în responsabilitatea ei, dar fără putere adevărată; un corp ecleziastic care înfăţişează lucruri îngrozitoare în ochii Domnului, cuprinzînd totuşi o rămăşiţă care-I este scumpă. Această stare continuă pînă la sfîrşit si duce la venirea Domnului, ceea ce nu este cazul pentru nici una din primele trei biserici. Cuvintele care par că se referă la ele în ceea ce le este adresat au legătura numai cu judecăţi prezente, în timp ce în scrisorile către Tiatira, Sardes si Filadelfia găsim menţionarea venirii Domnului. Dar mai mult, Filadelfiei îi este manifestată în chipul cel mai remarcabil persoana Domnului şi slava Sa morală. Este Hristos însuşi, Hristos pe care credinţa îl descoperă îmbrăcat într-o nouă frumuseţe, care nu depinde numai de viziunile slăvite de mai înainte, ci de ceea ce El este cu adevărat în El Însuşi: „Cel Sfînt, Cel Adevărat". Mai mult decît aceasta, este Hristos văzut după toată întinderea slavei Sale. Credinţa descoperă că Cel Sfînt, Cel Adevărat este acelaşi care are cheia lui David, adică Acela la care se referă profeţiile vechiului Testament, astfel că aici sînt introduse adevărurile relative la diferite epoci. El este „Acela care deschide şi nimeni nu va închide". Există acum o perfectă libertate; libertate pentru slujba Domnului, libertate pentru fiecare din aceia care îi aparţin.

„Ti-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvîntul Meu". Lucrări puternice ca acelea pe care Sardes a putut să le săvîrşească, nu-i deosebesc pe sfinţii din Filadelfia. Nu există printre ei nimic care să atragă atenţia lumii, nimic care să stîrnească mirarea, admiraţia sau stima oamenilor. Sîntem noi mulţumiţi cu un loc atît de mic? Aşa este Filadelfia, care merge pe urmele unui Hristos lepădat. Ştim cît de puţin caz se făcea de El pe pămînt; aşa este şi cu această biserică; dar aceasta nu are preţ în ochii Domnului? „Ai păzit Cuvîntul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu". Isus arătase cît preţuia şi iubea Cuvîntul lui Dumnezeu, El care singur, vorbind de El însuşi, putuse să spună Satanei: „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu"; si aceeaşi viată de credinţă deosebeşte Filadelfia. Poate să li se pară unora că este puţin să nu tăgăduieşti Numele lui Hristos; nimic totuşi nu este mai preţios Domnului. La Pergam fusese vorba de a nu tăgădui credinţa Sa, dar aici este vorba despre El personal. Ceea ce El este, iată punctul capital: o simplă ortodoxie nu este de ajuns; trebuie să ţinem la persoana Sa, cu toate că El este absent, şi la slava datorată Numelui Său.

„Iată, îţi dau din cei care sînt în sinagoga Satanei, care zic că sînt iudei si nu sînt". Nu este deşteptarea acestui îngrozitor flagel care mîhnise Biserica din primele timpuri, adică în timpul bisericii din Smirna? N-am auzit noi vorbindu-se despre el şi nu 1-am văzut noi înşine? Protestantismul lepădase, cum ştim, o parte din ceea ce „părinţii" au căutat să introducă în duhurile oamenilor; totuşi, după atîtea secole, aceleaşi tendiţe se regăsesc, astfel încît acum cînd Dumnezeu a trezit noua mărturie, se ridică o mărturie contrară: Satan reînvie vechiul spirit iudaizant, chiar în momentul cînd Dumnezeu afirmă din nou adevăratul principiu al fraternităţii creştine şi, mai presus de toate, faptul că Hristos însuşi este totul pentru ai Săi. Să cercetăm faptele. La ce tinde în Anglia ceea ce se numeşte puseismul, dacă nu la a face să renască acest duh al acelora care se zic că sînt iudei si nu sînt? Şi acest sistem nu este mărginit la un ţinut. Îl regăsim în Germania si în alte părţi: de fapt el se arată pretutindeni unde există protestantismul, dar mai ales acolo unde această tendinţă este provocată fie de scepticism pe de o parte, fie de adevărul care le judecă si le condamnă pe amîndouă (protestantism şi scepticism) pe de altă parte, în strălucirea luminii cereşti. Voind să se menţină ei înşişi pe un teren religios, oamenii cad într-un sistem de orînduiri legale. Aceasta, cred eu, trebuie să înţelegem aici prin sinagoga Satanei.

Dar Domnul va obliga chiar şi pe aceia să recunoască mărturia pe care El a dat-o pentru Numele Său. Nu se spune cînd, nici unde, nici în ce fel; dar pe cît este de sigur că El trăieşte, El va îndreptăţi adevărul pe care El 1-a dat; Cuvîntul Său este sigur: „Iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit" (versetul 9).

Dar aceasta nu este tot. Ştim că o vreme groaznică trebuie să vină peste această lume; ceas, cum este spus aici, nu numai de necaz, ci de ispită sau încercare. Eu cred că ceasul de încercare cuprinde toată perioada apocaliptică; nu este numai epoca de temut în care Satan, alungat din cer, coboară plin de mînie, iar fiara, după ce a primit de la el autoritatea, ajunge la culmea puterii sale, ci este, în plus, perioada plină de tulburare, de amăgire şi de judecată care merge înaintea acesteia. Ceasul ispitirii este, după părerea mea, un termen care cuprinde mult mai mult decît necazul cel mare din Apocalipsa 7, şi încă mai mult decît necazul fără seamăn care trebuie să cadă peste ţara Israelului (Daniel 12, Matei 24, Marcu 13). Dacă este aşa, cît este de completă si de preţioasă făgăduinţa: „Fiindcă ai păzit cuvîntul răbdării Mele, te voi păzi si Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea ca să încerce pe cei care locuiesc pe pămînt" (versetul 10). în zadar oamenii încearcă să scape; ceasul încercării trebuie să vină peste toţi: el îi va ajunge, oriunde ar căuta ei să se ascundă. Aceia singuri vor scăpa, care la chemarea lui Hristos vor fi răpiţi la cer. Ei nu vor străbate acest ceas. Remarcaţi bine că aceasta nu vrea să zică numai că ei vor fi puşi la adăpost ca Lot în Ţoar, aşa cum pretind unii, ci ei vor fi aşezaţi în afara scenei încercării. Ce deplină şi desăvîrşită păzire! Totuşi aşa este întinderea făgăduinţei care le este făcută şi a binecuvântării care le este rezervată. Eu nu pot să înţeleg alt mijloc de a păzi pe cineva de ceasul încercării care trebuie să vină peste tot pămîntul locuit în întregime, decît de a-1 scoate mai întîi din locul încercării. Numai în felul acesta se poate să fii în afara perioadei pline de mare tulburare sau încercare viitoare. Rămăşiţa evlavioasă dintre iudei, trebuind să treacă printr-un necaz special, mai groaznic, dar localizat în ţinutul ei, va trebui numai să fugă la munţi pînă ce Isus Se va arăta în slavă pentru a reduce la tăcere pe duşmanii lor. Dar pentru creştini este cu totul altfel. „Eu vin repede." Aici El nu vine „ca un hoţ", ci pentru bucuria celor care îl aşteaptă. Domnul a făcut să reînnoiască în inimi adevărata nădejde a întoarcerii Sale; sînt unii care îl aşteaptă astfel şi lor îndeosebi pare să li se adreseze această epistolă. „Eu vin repede", în principiu, aceasta este adevărat pentru toţi cei care sînt cu adevărat credincioşi; dar pot să fie, şi noi ştim că sînt creştini încadraţi în una sau alta din diferitele stări care au fost descrise şi care evident vor dura pînă la sfîrşit. în zadar deci ar aştepta cineva să vadă şterse în mod categoric aceste condiţii care depind de o mulţime de situaţii; aceasta nu poate să aibă loc înainte de a veni Domnul.

„Păstreză ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel care va birui îl voi face un stîlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou". Acela care va birui va fi îmbrăcat în ziua slavei cu o putere tot atît de remarcabilă pe cît este acum slăbiciunea în care el este fericit de a se găsi, pe scena prezentă unde harul se desfăşoară.

Ajungem acum la ultima epistolă adresată îngerului bisericii din Laodiceea. Despre aceasta nu voi spune decît puţine cuvinte. Starea care este descrisă aici rezultă, după părerea mea, din aceea că mărturia ridicată mai înainte de Domnul a fost urîtă şi dispreţuită. Dacă nu se recunoaşte şi se dispreţuieşte adevărul posedat de aceia care aşteaptă pe Domnul, eşti în primejdie să cazi în starea groaznică pe care Cuvîntul o pune aici sub ochii noştri. Hristos încetează de a fi unicul obiect de care inima se alipeşte; sentimentul binecuvîntării legate de venirea Sa şi care duce la aşteptare, nu mai există; şi mai puţin se laudă în slăbiciune, pentru ca puterea lui Hristos să rămînă şi să se arate în această slăbiciune chiar. Dimpotrivă, doresc să fie mari, preţuiţi de oameni, în aşa fel încît să spună: „Sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic". Se vede ce loc larg îşi face omul aici.

Pentru aceasta Domnul Se prezintă ca „Amin", sfîrşitul oricărei nădejdi în om, siguranţa nemaigăsindu-se decît în credincioşia lui Dumnezeu. El singur este „Martorul credincios şi adevărat". Tocmai aşa ar fi trebuit să fie Biserica si nu a fost; prin urmare, El însuşi trebuie să ia acest loc. Acesta este locul pe care-1 ocupa, cînd, plin de har, El era aici pe pămînt; şi acum El trebuie să-1 reia în putere, în slavă si în judecată. Se poate concepe un blam mai mare şi mai solemn dat stării acelora care ar fi trebuit să fie martorii Săi pe pămînt?

În plus, El este „începutul creaţiei lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă a pune pe om în întregime deoparte; si motivul acestui fapt este că Laodiceea este slăvirea omului şi a posibilităţilor sale în Biserică.

„Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea". Ei sînt nepăsători în principiu şi în practică; inima lor nu este decît pe jumătate de partea Domnului Hristos. Sînt încredinţat că nimic altceva nu este mai potrivit să dea naştere nepăsării, decît o înţelegere sănătoasă a adevărului, în timp ce judecata de sine şi o evlavie sinceră nu există. Cu cît cineva va fi găsit mai în frunte, ducînd responsabilitatea mărturiei lui Dumnezeu, cu cît va fi cunoscut şi mărturisit harul şi adevărul lui Dumnezeu, inima si conştiinţa nefiind conduse şi însufleţite de puterea Duhului Său, prin mijlocirea acestui adevăr şi acestui har care sînt în Hristos, cu atît mai adînc, mai curînd sau mai tîrziu va cădea într-o stare de nepăsare, dacă nu chiar de vrăjmăşie activă. Va deveni nepăsător faţă de tot ce este bine; şi dacă există încă oarecare rîvnă, aceasta va fi pentru ceea ce este rău.

Aceasta este întocmai starea Laodiceii. „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: „Sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic", şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plîns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ti se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi." Cei din Laodiceea duceau lipsă de tot cea ce este preţios: de „aur", adică de dreptatea divină în Hristos; şi de haine albe, ceea ce înseamnă dreptatea sfinţilor. Mai mult, ei aveau nevoie de doctorie pentru ochi, ca să-şi ungă ochii şi să vadă. Ei pierduseră adevărata înţelepciune a lucrurilor lui Dumnezeu. Totul era neclar în legătură cu adevărul şi nesigur cu privire la judecata morală. Sfinţenia despărţirii şi bucuria vieţii dispăruseră.

„Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de rîvnă şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine." Aici chiar, în această stare tristă, Domnul Se prezintă plin de har pentru a răspunde nevoilor sufletelor. Dar în cuvintele care termină epistola nu găsim nimic special; ele nu merg dincolo de făgăduinţa de a domni cu El. Dar lucrul acesta este rezervat fiecăruia dintre aceia care vor avea parte de prima înviere, chiar şi iudeilor care, într-o perioadă sau alta, vor suferi sub domnia lui Antihrist. Este deci o greşeală să vezi în această făgăduinţă o distincţie specială. Aceasta înseamnă că în definitiv Domnul Se va arăta credincios, în ciuda necredincioşiei. Poate să existe o credinţă individuală adevărată chiar si în condiţiile depărtate cel mai mult de credincioşie şi de devotament.