Apocalipsa 22:4-6 (F. B. Hole)
de F. B. Hole - 07 Ianuarie 2017
-
Categorii:
- Apocalipsa - Comentarii F. B. Hole
Apocalipsa 22:4-6
Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4)
Vin apoi aceste cuvinte pline de slavă: ‟ei vor vedea fața Luiˮ. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: ‟Arată-mi, Te rog, gloria Taˮ (Exod 33.18). Răspunsul a fost: ‟Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.ˮ Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: ‟Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristosˮ (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: ‟Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Meaˮ (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El.În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: ‟Nunmele Lui va fi pe frunțile lor.ˮ În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi.Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta – să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului ‟Luiˮ, nu al ‟Lorˮ. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar; dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.
Niciodată noapte (22.5)
Fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului. și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.
A domni în vecii vecilor (22.5)
Cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: ‟ei vor domni în vecii vecilor.ˮ După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, ‟sfinții vor judeca lumeaˮ. Și iarăși, ‟noi vom judeca pe îngeriˮ. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire.Aici deci sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna.În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu – atât cât i-a fost dăruită – s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit ‟plinătatea harului și darul liber al dreptățiiˮ arătat în lumina veșnică și ei ‟vor domni în viață, prin Acel unul singur, Isus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.
Afirmarea adevărului revelat (22.6)
De aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca ‟vrednice de crezare și adevărateˮ.