Capitolul 22

O altă descriere glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22.

„Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorînd din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului". Nu mai sînt fulgerele şi tunetele şi glasurile, caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple intervalul între răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hris-tos, ci figura întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un rîu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorînd din scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului. În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale rîului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dînd rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sînt pentru vindecarea neamurilor." Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea primul, ci acum, după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întîi pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se potriveşte de asemenea omului pe pămînt, o porţie pe care o dă bunătatea unui Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi nici un blestem. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji." Descrierea scenei acesteia se termină cu versetul după care vin avertismente pînă la sfîrşitul cărţii.

Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele, venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu vin curînd! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia." Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta." în timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi, cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii, dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci timpul este aproape." Vremea nu era aproape în epoca lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său propriu, ca si în lucrurile care sînt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul. Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pămîntului şi a lumii. Biserica este din cer; şi, în cer nu există nici timp, nici ceva care să-1 măsoare. Există în cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile pentru pămînt. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pămîntului si ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape. De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca fiind gata să judece viii şi morţii (l Petru 4.5) şi El rămîne astfel pînă în vremea de azi.

Biserica se continuă deci, potrivit voii Domnului. El poate, după planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de timp care este în întregime în mîinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea, deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămîne vădită. Pentru creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul Sfînt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adînci lucrări ale lui Dumnezeu."

Găsim deci, în legătură cu cartea, avertismentul cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai departe în dreptate. Şi cine este sfînt, să se sfinţească şi mai departe!" Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia care vor fi pe pămînt după ce noi vom fi departe.Totul este fixat atunci. Nu va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curînd şi răsplata Mea este cu Mine." Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte — nu numai la venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi pentru cei pe care îi va găsi aici pe pămînt, „pentru a da fiecăruia după cum este fapta lui." După aceasta Isus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp anunţă că a trimis pe îngerul Său.

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sînt Rădăcina şi Sămînţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă." „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!" Şi cine aude să zică „Vino!" Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!" Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămînţa lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţîşnească, sub acţiunea Duhului Sfînt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere, fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino repede"; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cît este de preţios pentru inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!" Şi Hristos singur, în Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cît despre noi, nu putem spune numai: „Vino!" Noi dorim fără îndoială ca El să vină curînd, dar îi lăsăm Lui să hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne încredem în El. Noi ştim că, dacă El întîrzie, nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mîntuirea tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mîntuire sau să-L împiedice pe Domnul de a o arăta?

„Şi Duhul si Mireasa zic: „Vino!" Lui Isus I se adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfînt dă putere acestei revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj pentru alţii, un cuvînt adresat acelora care aud.

„Cine aude să zică: „Vino!" Ei sînt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc, chiar dacă nu veţi avea decît puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere. Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută acelora care aud, de a spune: „Vino!" Mireasa reprezintă pe aceia care au în mod normal stăpînirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: „Vino!" A fi auzit numai glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări. Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce la tot, este luarea în stăpînire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude" să fie deci încurajat să zică: „Vino!" Nu este nimic în Isus care să poată sau să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pămînt deplina cunoştinţă a tot ce este El.

Dar în acelaşi timp cînd Biserica zice lui Hristos: „Vino!" şi cînd invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea nu-i uită pe aceia care sînt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea adîncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har — pentru chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi dispreţul harului duce neapărat la judecată.

Cartea se termină după un avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul ei.

„Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin repede." Amin! Vino, Doamne Isuse!"

„Da, Eu vin curînd"; cît de preţioase sînt aceste cuvinte după o atît de lungă aşteptare! După atîtea dureri, încercări, greutăţi, primejdii, cît este de plăcut să ai un astfel de cuvînt, rostit de Acela care este sfînt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curînd.

Să poată inimile noatre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestînjenit „Amin" la cuvîntul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!