Apocalipsa 2.18-29

Tiatira

　　　　Către Tiatira Domnul se prezintă ca ‟Fiul lui Dumnezeuˮ care are ochii ca o flacără de foc și picioarele ca arama strălucitoare. Este un fapt remarcabil deoarece în viziunea din capitolul 1, Ioan a văzut aceste trăsături caracterizând pe Cel care era ca ‟Fiu al Omuluiˮ. Dar dacă, așa cum credem, adunarea din Tiatira reprezintă profetic acea perioadă în care s-a înălțat la putere ierarhia Romei, cât de potrivită este schimbarea acestei denumiri! Roma admite că El este Fiul lui Dumnezeu, totuși pune atât de mult accentul pe faptul că El era Fiul Mariei, încât în final Maria devine cel mai însemnat fapt. De aceea Fiul lui Dumnezeu este Cel care are ochii care pătrund și discern toate, și picioarele care vor zdrobi orice rău. Și din nou avem cuvântul: ‟Știuˮ.El știa chiar și în Tiatira lucrurile care erau bune; nu numai faptele, dar și dragostea, credința, slujirea, răbdarea. Pe lângă acestea, faptele lor din urmă erau mai multe decât cele dintâi – ele au crescut cu timpul. Deși lucrurile erau foarte întunecate, după cum arată versetele următoare, ochii ca o flacără de foc deosebeau ce era bun, acolo unde poate noi nu am fi văzut ceva. Este un gând instructiv pentru noi astăzi, pentru că atunci când lucrurile sunt în adevăr rele, noi suntem prea repede gata să condamnăm totul fără excepție.Dar pe de altă parte, după ce a recunoscut ce era bun, Domnul condamnă fără cruțare ce era rău. Permiterea de către ei a activităților Izabelei era un lucru foarte grav. Nu ne îndoim că sfinții din Tiatira la sfârșitul celui dintâi secol aveau să înțeleagă îndată la ce sau la cine făcea Domnul aluzie. Văzând profetic, simbolismul se potrivește exact ierarhiei romane. Să notăm cele patru puncte care urmează.

- Izabela, o femeie, simbol al unui sistem (2.20-23)

　　　　Mai întâi, femeia Izabela. Orice cititor atent al Scripturii știe că Izabela nu era un bărbat. Atunci, de ce se subliniază că era o femeie? Pentru că în simbolismul Scripturii o femeie este deseori folosită ca să reprezinte un sistem, în timp ce un bărbat reprezintă energia care îl pune în mișcare. În Evul Mediu s-a văzut dezvoltarea sistemului roman în toată puterea lui de înrobire.În al doilea rând, numele Izabela ne duce gândurile înapoi la vremurile întunecate din istoria lui Israel, când Ahab domnea cu numele, dar se vânduse ca să facă nelegiuiri sub influența soției lui. Izabela era o persoană cu totul din afară care s-a introdus și s-a întărit în Israel și a devenit potrivnicul și persecutorul ferm al adevăraților sfinți ai lui Dumnezeu.În al treilea rând, ea însăși se numește profetesă. Pe timpul lui Ahab ea a făcut acest lucru, luând sub protecția ei sute de profeți falși. Roma a făcut acest lucru, având pretenția că este singura autorizată să expună Cuvântul lui Dumnezeu. Lozinca lor a fost și este încă: ‟Ascultați de bisericăˮ și pentru toate problemele practice aceasta însemna întotdeana să asculți de colegiul cardinalilor, cu papa în fruntea lor; adică ascultați de ierarhia Romei – ascultați de Izabela! Ei pretind că sunt singura autoritate în învățătură.În al patrulea rând, întregul sens al învățăturii lor este în direcția desfășurării spirituale și a idolatriei, care înseamnă o totală atitudine lumească. Ceea ce era un început în Pergam a devenit răspândit și recunoscut ca un lucru corect în Tiatira. În cele patru sau cinci secole dinaintea reformei, papii și întregul sistem papal au practicat și s-au slăvit în toate urâciunile de felul cel mai pronunțat și scandalos care sunt în lume. Istoria arată cât de multe au fost secolele în care s-au înmulțit urâciunile Romei. A fost dat desigur timp de pocăință.Dar judecata, deși zăbovea de mult timp, nu va rămâne inactivă pentru totdeauna. Nu chiar adunarea din Tiatira este amenințată, ci Izabela și copiii ei; aceștia, sisteme mai neînsemnate și totuși asemănătoare care s-au născut din ea. Izabela și iubiții ei vor fi aruncați într-un necaz mare; copiii ei vor fi loviți cu moartea spirituală. Nu se spune de necazul cel mare, deși trebuie să știm că ceea ce reprezintă Izabela se va dezvolta în Babilonul mistic din capitolul 17 și va fi distrus în timpul perioadei necazului celui mare. Când va veni judecata, va fi finală.Dar între timp Domnul lucrează în așa fel încât să se arate tuturor adunărilor că El cercetează rărunchii și inimile. Judecățile Sale în cârmuire se exercită înaintea acțiunii Sale finale și pentru totdeauna.Cuvintele din partea a doua a versetului 23 sunt în adevăr o încurajare. Dumnezeu Se va ocupa de sistemul cel rău, totuși fiecare suflet va fi judecat în mod individual. Fiecare va fi răsplătit după faptele lui. Persoana individuală nu este pierdută în mulțime. În cazul Tiatirei se vede o rămășiță care este a lui Dumnezeu, așa cum arată versetele următoare.

- cei care vor învinge (2.24-29)În versetul 24 se spune: ‟celorlalțiˮ care sunteți în Tiatira; deci este o ‟rămășițăˮ care se poate distinge din mulțime. Domnul Însuși Se adresează direct acestei rămășițe, care este caracterizată mai degrabă de virtuți negative decât pozitive, mai degrabă asemenea celor șapte mii din Israel care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Aceștia n-au fost de acord cu doctrina Izabelei și, fiind simpli, n-au cunoscut adâncimile Satanei care erau în ea.Deci în Izabela Noului Testament, asemănătoare femeii ‟cu ochii făcuți și cu capul împodobitˮ din 2 Împărați 9.30, care a amestecat păgânismul cu religia curată a lui Israel, aveau să se găsească adâncimile Satanei. Nu este cazul ca aceasta să ne surprindă, pentru că la sfârșit, când ea își schimbă oarecum caracterul, și în capitolele 17 și 18 se prezintă cu numele ‟Babilonˮ scris pe fruntea ei (17.5), relele nenumărate care sunt în ea vin la suprafață. În zilele Tiatirei, ele erau în ascuns. Deși se găseau sfinți temători de Dumnezeu care nu cunoscuseră aceste bucurii rele, ochii ca flacăra focului cercetau toate aceste adâncimi. Ce descoperire este dată aici!Este frumos să vezi pe Domnul tratând pe acești sfinți adevărați, care nu discerneau lucrurile, cu o înțelegere care trece dincolo de ceea ce frații lor mai cunoscători le-ar fi putut arăta. El pune asupra lor numai aceasta: ce aveau, ei să țină cu tărie până ce va veni El. Aceasta este cea dintâi menționare a venirii Lui în cuvintele adresate adunărilor, și ea este o indicație clară că, văzute din punct de vedere profetic, cele spuse Tiatirei merg până la sfârșit.Dacă vor ține cu tărie ce aveau până la venirea Lui, ei vor ține și ‟lucrărileˮ Lui până ‟la sfârșitˮ și vor fi în felul acesta unii învingători, cum spune versetul 26. Promisiunea față de aceștia este foarte semnificativă. O dorință nestăvilită de a avea putere asupra națiunilor a caracterizat sistemul roman chiar de când și-a început existența, și de-a lungul veacurilor au fost timpuri când au atins un succes parțial, deși niciodată nu l-au putut obține în întregime. Dar chiar lucrul acesta îl va avea învingătorul din Tiatira în ziua care va veni: ‟îi voi da autoritate peste națiuniˮ (v. 27). Domnul va primi autoritate de la Tatăl Său, și El o va delega sfinților Săi, care vor judeca lumea, după cum citim în 1 Corinteni 6.2. Ceea ce Roma încercase să apuce înainte de timp pentru propria ei glorie, va fi a lor ca dar al lui Dumnezeu.Mai departe, ‟steaua de dimineațăˮ le va fi dată, fapt pe care îl înțelegem ca o aluzie la cea dintâi mișcare pe care Domnul o va face în legătură cu cea de a doua venire a Lui – venirea Lui în văzduh pentru ai Săi. Aceasta va fi ca un vestitor al zilei care va veni.În această a patra adunare și în adunările care mai rămân, chemarea către cel care are urechi să audă vine la sfârșit, după cuvintele date învingătorului. Văzând profetic lucrurile, acesta este semnificativ. El arată că începând din acest loc, cei care au urechi de auzit se vor afla numai în cercul restrâns al învingătorilor. Enormitățile sistemului Isabelei sunt atât de pronunțate încât nu mai este nicio adresare către biserica de nume. Poziția pierdută nu mai este câștigată din nou; nici chiar atunci când este vorba de Filadelfia.