Apocalipsa 2.12-17

Pergam

　　　　Către Pergam Domnul Se prezintă pe Sine ca Acela care are toată cunoștința, toată puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care pătrunde și împarte în bucăți tot ceea ce este încurcat și imposibil de clarificat în ochii oamenilor. Sfinții din acel timp al istoriei bisericii din Pergam aveau nevoie să-L cunoască în lumina aceasta, pentru că alianța cu lumea era o învățătură răspândită printre ei. Nu mai puțin ea este și în zilele noastre, când alianța cu lumea este acceptată ca un lucru corect de majoritatea creștinătății.Toate lucrurile din Pergam erau expuse deschis, încât sabia ascuțită le putea împărți și analiza, și de aceea avem cuvântul: ‟Știuˮ. Scaunul de domnie al lui Satan era poate o aluzie la o anumită formă satanică de idolatrie practicată în Pergamul de altădată, dar având în vedere biserica, indicând profetic cea de a treia etapă a istoriei bisericii; și vedem în ea o aluzie la sistemul lumii al cărei dumnezeu și stăpânitor este Satan. Biserica începuse să se stabilească în sistemul lumii, adică să-și găsească în lume locuința care s-o satisfacă. Aceasta a deschis ușa relelor menționate în versetele 14 și 15.Totuși numele și credința lui Hristos nu fuseseră părăsite, erau chiar ținute cu tărie și unii dintre ei erau atât de mult alipiți de ele încât au înfruntat împotrivirea violentă a lumii, chiar până la moartea de martir. Antipa este numit ‟credinciosˮ, o recomandare deosebit de însemnată. Numele lui intenționează în adevăr să ne vorbească, deoarece în limba noastră înseamnă ‟împotriva tuturorˮ. Acel sfânt, care datorită credincioșiei lui vede că toată lumea este împotriva lui, este cu adevărat un Antipa.Dar în timp ce ei aveau martori credincioși printre ei, aveau de asemenea, fără o respingere categorică, pe cei care țineau învățătura lui Balaam și a nicolaiților. Ni se dă aici un sumar al învățăturii lui Balaam, pentru că toate detaliile sunt în Numeri 25.1-9 și 31.16. Balaam l-a îndemnat pe Balaac să le pună înainte o piatră de poticnire, ademenindu-i la idolatrie și la desfrânare, două lucruri care întotdeauna merg împreună în lumea păgână. Cel dintâi este cel mai fundamental dintre păcatele împotriva lui Dumnezeu; cel din urmă este împotriva omului și a lui Dumnezeu. Amândouă aceste păcate sunt văzute printre păgâni în formele lor cele mai grosolane, dar într-un mod spiritualizat sunt active în creștinătate.În 2 Petru 2.15 citim despre ‟calea lui Balaam… care a iubit plata nedreptățiiˮ. În Iuda 11, despre ‟rătăcirea lui Balaamˮ și despre calea lui, se dă un exemplu care a fost urmat de mulți spre distrugerea lor. Aici însă avem doctrina lui, adică un sistem de învățătură care susține că alianța cu lumea este cu totul corectă pentru poporul lui Dumnezeu. Se pare să nu fie o cunoaștere sigură cu privire la nicolaiți sau la faptele lor, date pe față în Efes, sau doctrina lor arătată aici. Numele lor este compus din două cuvinte grecești care înseamnă ‟cuceritori ai poporuluiˮ; acesta pare să dea ideea despre acel fel de învățătură care înalță o castă preoțească, ducând la acea sclavie spirituală a poporului ‟de rândˮ și care s-a stabilit în sistemul Romei. Cât de rea a devenit stăpânirea preoțească ne este dată o mărturie în Ieremia 5.31, și aceasta când erau preoți pământești rânduiți de Dumnezeu. Cu cât mai rău și urâcios este astăzi înaintea lui Dumnezeu!În Pergam niciunul din aceste rele nu era pe deplin susținut în așa fel încât întreaga adunare să fie caracterizată de ele. Erau în mjlocul lor unii care ‟țineauˮ lucrurile acestea; nu se mergea atât de departe încât să se spună că le învățau. Cuvintele Domnului arată însă că adunarea nu trebuie să tolereze în mijlocul ei pe cei care susțin lucruri atât de fundamental rele, ca acestea. Este un gând solemn pentru noi. Din nou cuvântul este ‟Pocăiește-teˮ (v. 16) și dacă acest cuvânt nu este ascultat, Domnul va intra în acțiune și va folosi sabia ascuțită cu două tăișuri împotriva celor care învață aceste rele. El va avea a face cu ei, dacă adunarea nu se ocupă de ei. Să fim dintre cei care au urechi să audă glasul Duhului în privința aceasta.Se vor găsi unii care vor învinge în această stare de lucruri, și promisiunea făcută lor se referă întâi la Vechiul Testament și apoi la obiceiul comun din acele zile. Mana ascunsă era cea păstrată în chivot și în felul acesta ascunsă de ochii omului. Era un tip al harurilor lui Hristos în smerenia Lui, deosebit de frumoasă în prețuirea divină, dar ascunsă de ochii oamenilor. Învingătorul se va hrăni cu ea și în felul acesta va avea comuniune cu ea, fapt care este foarte plăcut înaintea lui Dumnezeu, în timp ce comuniunea cu lumea devenea caracteristică adunării din Pergam.Piatra albă era dată în acele zile ca o recunoaștere a achitării unei datorii. Învingătorul va avea nu numai acest lucru, dar pe ea este un nume nou, cunoscut numai lui însuși și Celui căruia i-a dat-o; un simbol deci că Domnul îi recunoștea ca fiind ai Săi, având în vedere comuniunea cu El Însuși. Putem spune că învingătorului îi este promisă comuniunea și cu Tatăl și cu Fiul.Să primim faptul solemn că această comuniune cu Dumnezeu și comuniunea cu lumea sunt cu totul opuse și se exclud una pe alta. Nu le putem avea pe amândouă. Trebuie să fie ori una, ori alta.