Apocalipsa 21.1-3

　　　　Starea eternă, după împărăția de o mie de ani (21.1-8)

　　　　De la aceste scene înfricoșătoare Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un cer nou și un pământ nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

　　　　Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3)

　　　　Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate ‟împodobită ca o mireasă pentru soțul eiˮ. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare – o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol adunarea lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară ‟de la Dumnezeuˮ, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine ‟din cerˮ, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Isus pentru toți sfinții Săi.În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita ‟în răcoarea zileiˮ. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină – locuința lui ‟Dumnezeu Însușiˮ.

　　　　Cortul lui Dumnezeu (21.3)

　　　　Cetatea sfântă este numită ‟cortul lui Dumnezeuˮ, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse ‟templuˮ. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem ‟templul cortului mărturieiˮ; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească ‟pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul eiˮ. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu.Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.