Capitolul 21

În primele opt versete ale capitolului 21 vedem cerul nou şi pămîntul nou; dar în plus, lucru groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am citit la sfîrşitul capitolului precedent, acolo sînt aruncaţi toţi aceia care nu sînt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi sîntem obligaţi să-1 vestim, că, chiar în această stare perfectă şi veşnică, iluminată de lumina cerului şi a pămîntului, în care nici un rău nu va putea să intre, se găseşte tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac, aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă sau dispensaţie) dispar. („Dumnezeul Atotputernic" al patriarhilor; „Iehova" pentru Israel; „Tatăl" pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pămîntului în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu si omul. Nu mai este vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre ea.

Dar este încă un punct interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei au de a face direct cu Dumnezeu — vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi — noi vedem totuşi „sfînta cetate, noul Ierusalim, despărţită de restul acelora care umplu noul cer şi noul pămînt. Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte există pentru veşnicie.

„Şi am auzit un glas tare, care venea din cer, zicînd: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!" Adică locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sînt consideraţi ca făcînt parte din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plîns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dinţii au trecut".

Toate lucrurile sînt deci făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate noi." El însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt sigure şi adevărate." Nu mai rămîne nimic de făcut. „Apoi mi-a zis: „S-a sfîrşit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu. Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, urîcioşi, ucigaşi, desfrînaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua."

Aici se face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie deci neapărat să ne întoarcem înapoi pentru a con¬templa un obiect important în profeţie si care nu putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui Dum¬nezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul valului profetic.

Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte nenorociri, a venit si a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino aici, să-ţi arăt mireasa, şotia Mielului!" Se vede că sînt aproape aceiaşi termeni ca cei care încep capitolul 17; gîndesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii noştri contrastul între două obiecte care ne sînt înfăţişate. Aici, în capitolul 21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii pămîntului. Aici vedem sfînta cetate, coborînd din cer de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea mare. în această cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii pămîntului aduc slava lor si cinstea lor, dar nu există atunci nici o stare de beţie a neamurilor, nici o întinare de desfrînare, de închinare la idoli, nici de sînge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pămîntească, favoarea împăraţilor pămîntului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă deci multă lumină asupra celeilalte.

Dar insist încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare dificul¬tatea pe care o întîmpinăm, luînd ultima viziune a acestei cărţi ca făcînd parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată, readucîndu-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem carac¬terul Babilonului şi să arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui Dumnezeu să se exercite asupra ei. în acest capitol 21 ne este dată descrierea miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a răspîndi bunuri nelimitate, binecuvîntarea si slava în timpul mileniului; tot aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice si ruşinoase cu fiara, la fel sfînta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu Mielul.

„Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis : „Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!" Şi m-a dus în Duh pe un munte mare si înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfînta, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu". Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un munte mare şi înalt" pentru a vedea, nu marea, ci sfînta cetate, Ieru¬salimul. Cetatea cea mare este sau Ierusalimul vinovat sau Babilonul (Capitolul 11.8 şi 17.18).

Cetatea sfînta este văzută acum ca vasul sfînt al puterii divine pentru a cîrmui pămîntul în timpul mileniului, „avînd slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul."

Apoi vine o descriere a zidurilor sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel." Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic pămîntesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul Său. Cît despre îngeri, ei nu sînt acolo decît în calitate de uşieri, dacă se poate spune astfel; si, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, numele lor singure sînt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din cetate: numele lor sînt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pămînt, după cum, fără nici o îndoială, ea va servi pentru binecuvîntarea acestui popor în timpul mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre cele patru părţi ale universului.

„Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi."

„Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului." Aceştia par să fie (în afară de Iuda Is-carioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai deosebit uniţi cu Hristos, cînd El mergea pe calea Sa de durere pe pămînt. Aceasta nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca nici unul dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul 1-a folosit pentru a arăta poziţia Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului au deci aici locul care li se cuvine şi, cu toate că putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui.

„Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cît lărgimea." Ea este completă si desăvîrşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită, temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Dom¬nul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sînt templul ei." Aceasta nu e o lipsă; dimpotrivă, este dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un intermediar; absenţa templului este deci un cîştig si nu o pierdere pentru cetate. Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pămîntesc şi cetatea cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai remarcabil decît altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se potriveşte pămîntului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este expresia completă a binecuvîntării sus, nu are templu, pentru că în întregime ea este un templu. Întrucît este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei, la fel şi Mielul.

„Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze". Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi ţara de pe pămînt, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există nici unul din aceşti luminători; luminile create nu mai sînt pentru cetatea de sus, „căci o luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul". Ce cîştig imens!

„Neamurile vor umbla în lumina ei". Reiese clar de aici că „neamurile" nu sînt în cetate. „Şi împăraţii pămîntului îi vor aduce slava şi cinstea lor", nu „în ea", ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urîciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului." Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran trebuie de asemenea să fie manifestat.