Apocalipsa 20.10

　　　　Diavolul aruncat în iazul de foc

　　　　Ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, diavol, înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în ‟focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor luiˮ,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este numit ca un ‟iazˮ, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră aruncați fiara și profetul fals când începe timpul mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul nu i-a distrus.Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar, din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății lui Dumnezeu, care și pentru diavolul va însemna un chin ‟zi și noapte, în vecii vecilorˮ.