Capitolul 20

Apoi este descris un alt fapt de o importanţă imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea tîrcoale încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi tîrînd-o la nimicire.

„Apoi am văzut un înger coborîndu-se din cer, avînd cheia Adîncului şi un lanţ mare în mînă. El a pus mîna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi 1-a legat pentru o mie de ani." Aceasta nu este încă judecata sa finală. „L-a aruncat în Adînc, 1-a închis şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp."

Atunci ochii noştri sînt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă, potrivită să mîngîie şi să bucure inima.

„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Isus şi din cauza Cuvîntului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei si icoanei ei si nu primiseră semnul pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani." Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu trebuie să luăm acest verset ca reprezentînd numai creştinismul şi urmările sale.

Majoritatea acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că este vorba de o înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci cînd este spus despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat... " sau cînd se vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o înviere dintre cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12) pentru restul lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le ocupă, apoi alte persoane care le sînt asociate; explicaţia pe care autorul insuflat o dă acestei scene arată că este vorba de „prima înviere", învierea dintre cei morţi a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care au parte de prima înviere.

În primul rînd citim: „Am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele li s-a dat judecata." Cînd Ioan îi vede, scaunele de domnie erau deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia care sînt aşezaţi pe ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine sînt aceste persoane pe care le vedem astfel învestite cu o autoritate de judecată atît de glorioasă şi care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem mai departe? Evident, sînt aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întîi reprezentaţi prin bătrîni, în cer, apoi prin bătrîni şi cele patru făpturi vii, în urmă prin mireasă si cei chemaţi la ospăţul nunţii, şi în sfîrşit prin armatele care ies din cer în suita Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în care viziunea ne-a condus, de a vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de a lupta împotriva fiarei şi a împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează alte figuri. Este vorba de o împărăţie si vedem scaune de domnie pe care sînt aşezaţi aceia care domnesc împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm în treacăt că limbajul simbolic este tot atît de hotărît ca oricare altul; departe de a fi lipsit de precizie, el nu lasă deloc să rămînă ceva vag si, ba mai mult, el posedă o energie care îi este specifică.

Al doilea lucru care se cuvine să-1 observăm aici este că Ioan vede suflete — sufletele acelora care fuseseră decapitate pentru mărturia lui Isus si pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă ne ducem cu gîndul la capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti martiri văzuţi sub altar, ca cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei strigaseră către Stăpînul lor suveran să răzbune sîngele lor asupra duşmanilor lor şi li se spusese să aştepte încă puţin timp, pînă ce alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, aveau să fie omorîţi. Aici aceştia din urmă apar de asemenea. Aceştia sînt martirii care au suferit cînd fiara s-a ridicat sub ultima sa formă, cu ambiţiile ei de blestem şi cînd a doua fiară a pus să fie omorîţi toţi aceia care nu voiau nici să adore fiara, nici să se închine icoanei ei, nici să primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a treia clasă menţionată în acest pasaj.

Cei dintîi sînt aceia care îl urmau pe Hristos cînd El a ieşit din cer. Ei erau deja înviaţi din morţi si slăviţi; de aceea ei sînt imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte două clase de persoane sînt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi sufletele", este spus despre ele; dar nu este nici un motiv pentru a nu lua acest cuvînt în sensul simplu şi literal. Sînt „sufletele", nu persoanele (trup si suflet) celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc mai întîi. Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două clase de pe urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ ... şi ale celor care nu se închinaseră fiarei si icoanei ei şi nu primiseră semnul pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani." Astfel, cei pe care i-am văzut mai întîi ca duhuri despărţite de trup, „sufletele", au fost înviate, reunite cu trupurile lor si ei au înviat şi au împărăţit cu aceia care erau deja aşezaţi pe scaune de domnie.

Nimic mai simplu şi mai frumos decît felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa. Viziunile acestei cărţi profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în cer, ci arătîndu-i, chiar de la început, deja slăviţi. Ei sînt adesea aşezaţi înaintea văzătorului si totdeauna într-o stare completă, care nu implică nici o adăugare la numărul lor. Răpirea Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi împreună ca să întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De aceea îi vedem însoţind pe Domnul cînd iese din cer şi apoi aşezaţi pe scaunul de domnie. Cînd Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei, prin har, iau locul pe scaunele lor.

Apoi sfinţii care au suferit pentru Hristos, în timp ce aceştia dintîi erau în cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu lasă pe nici unul lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în primele persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care au venit mai tîrziu (capitolul 13.15), pînă la nimicirea Babilonului, toţi sînt acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din Biserica însăşi. „Ei au înviat" este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat pînă nu s-au sfîrşit cei o mie de ani. Aceasta este întîia înviere". Nu trebuie totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim învierea celor răi la sfîrşit), două mari acte de înviere; unul cînd, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament si Biserica (morţii în Hristos) vor învia, si cînd sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi împreună vor fi răpiţi în cer; celălalt, cînd după ce Satan a fost legat, după judecata Babilonului, a fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor vremuri din urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce ar avea un caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi martori din capitolul 11, care, fiind omorîţi, au înviat după trei zile si jumătate şi s-au urcat la cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase de sfinţi sînt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă din plin loc la această interpretare; căci, cînd este spus: „Eu îl voi învia în ziua de la urmă", ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă de timp. Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, si ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu pot să-i desemnez astfel), cei dintîi înviază toti în aceeaşi clipă; şi ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în cuvîntul lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile înviază în acelaşi moment, dar Cuvîntul ne arată, din contră, că trebuie să existe mai multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se vadă lucrul acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să mulţumească pe deplin.

Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată asupra întregii cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului? Aceasta este „prima înviere"; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi înainte ca să înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci cînd Împărăţia lui Hristos soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos Însuşi, „pîrga" înviată cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de Biserică, apoi Biserica împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfîrşit sfinţii apocaliptici, cu cel puţin cîţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o vedere exactă şi adevărată a acelora care participă la învierea dintre cei morţi. „Aceasta este întîia înviere. Fericiţi şi sfinţi sînt cei care au parte de întîia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani."

S-a observat pe bună dreptate că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos" face zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă în acest pasaj o înviere figurată, aceea a principiilor creştinismului. Este limpede, într-adevăr, că dacă nişte principii pot să domnească, este absurd să ne gîndim că ele pot să fie preoţi. Acest titlu este deci o răsplată personală acordată acelora care au suferit. Cînd cei o mie de ani s-au împlinit, Satan reapare pe scenă, spre durerea şi ruina neamurilor care nu sînt născute din Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima oară în diferitele economii ale lui Dumnezeu.

„Cînd se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile, care sînt în cele patru colţuri ale pămîntului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război". Aceasta este de o mare importanţă morală. Slava chiar a Împărăţiei nu-1 ocroteşte pe omul firesc cînd el este expus atacurilor duşmanului. Naţiunile din mileniu, „al căror număr este ca nisipul mării", devin prada Satanei.

„Şi ei s-au suit pe faţa pămîntului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită." Cetatea cea iubită este Ierusalimul; tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc mai vast, care îmbrăţişează tot Israelul si neamurile care, fiind întorşi la Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de Satan. Este aici un contrast evident cu starea pe care o presupune ogorul amestecat cu grîu şi cu neghină, care reprezintă creştinătatea la sfîrşitul veacului. Grîul şi neghina cresc împreună pînă ce judecata le desparte. La sfîrşitul mileniului, cei drepţi şi cei răi formează două clase bine distincte şi despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o linie de demarcaţie care există între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea cea iubită pe pămînt, în care se găsesc iudeii.

Cei nenascuţi din nou dintre neamuri îi înconjoară acum cu armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori de lăcuste care merg să devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a coborît un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor."

Atunci urmează o scenă si mai solemnă; din toate acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca să inspire groaza; dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place să privească, ca trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să îndreptăţească binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare decît un singur scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-1 pe om — este judecata veşnică. Cînd Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale, alte scaune sînt în jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul viziunilor apocaliptice (Capitolul 4). Cînd Hristos în persoană vine să judece şi să cîrmuiască pe cei vii (versetul 20.4), sînt iarăşi scaune, căci sfinţii înviaţi împărătesc cu El. Dar, acum nu este decît un singur scaun de domnie: Hristos judecă pe cei morţi.

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele". Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă, în ceea ce el dovedeşte într-un chip hotărîtor că nu există nici un temei în părerea în mod general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest moment. Acest eveniment ne este totdeauna prezentat ca petrecîndu-se pe pămîntul locuibil, pămîntul actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru pămînt, înainte de ceea ce ne este înfăţişat aici, nu există lume în care El să poată să vină, deoarece cerul şi pămîntul au fugit. Ideea obişnuită că venirea Domnului n-are loc decît în acest moment, este deci în contrazicere cu ceea ce descrie acest verset chiar, fără a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este destul, pentru a vedea lucrul acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvîntul lui Dumnezeu.

Este adevărat că noi vedem apoi cerul cel nou si pămîntul cel nou; dar cine ar vrea să pretindă că aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest pămînt El va veni, şi nu numai pe pămîntul cel nou, în starea veşnică. În această lume chiar, în care a suferit, după Scripturi, El va reveni. Dar, pentru judecata veşnică, pămîntul şi cerurile de acum au fugit; apoi vedem universul cel nou şi veşnic. Hristos trebuie deci să fi revenit mai înainte pe pămîntul actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19, care ni-L arată ieşind din cer pentru judecata pămîntului. El vine spre această lume, să răzbune pe poporul Său împotriva fiarei si prorocului mincinos, împotriva împăraţilor si armatelor lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu înseamnă că eu aş spune că ei locuiesc pe pămînt; El şi sfinţii slăviţi au locuinţa lor sus; totuşi asupra acestei lumi chiar, ei domnesc în timpul arătat.

Atunci, cum am văzut, vine ultima încercare a neamurilor, după ce Împărăţia şi-a împlinit durata sa. Diavolul dezlegat amăgeşte încă o dată carnea şi sîngele, ca şi în toate celelalte epoci. Slava care se desfăşoară într-un chip vizibil în timpul acestei perioade nu are nici o eficacitate pentru a schimba inima omului; cu toate că, în absenţa duşmanului şi înaintea prezenţei plină de autoritate a marelui împărat, ea îi dă, timp de multă vreme, o ascultare pregătită. Acest veac va putea fi acela al cîrmuirii lui Dumnezeu şi al binecuvîntării pentru om, dar nu este ceea ce îl poate schimba pe om. Chiar vestirea harului lui Dumnezeu rămîne fără putere, dacă nu pătrunde pînă la inimă prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfînt. Într-un cuvînt, nici o mărturie nu poate să aibă efect; nici o muncă, nici o putere, nici o slavă nu poate să producă nimic, dacă Cuvîntul lui Dumnezeu nu lucrează în suflet prin Duhul Său. Dar în aceasta ne este arătat — ceea ce are o mare importanţă — adevărată natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani. „Această zi" nu înseamnă o epocă în care toată lumea va fi convertită, ci în care Domnul Isus va cîrmui cu dreptate, în care răul săvîrşit pe faţă va fi imediat judecat si în care binele va fi menţinut într-un chip desăvîrşit timp de o mie de ani. În ce priveşte cîrmuirea, totul va fi din punct de vedere moral potrivit gîndului lui Dumnezeu; dar vor fi încă elemente de rău, care, adevărat, nu vor putea să se arate fără să fie reprimate, dar care nu vor fi nimicite. Că aceasta este adevărat şi că inima omului, chiar şi sub cîrmuire, nu este reînnoită, vedem clar în aceea că Satan, la sfîrşit, amăgeşte pe toţi aceia care nu sînt convertiţi; şi aceia, ni se spune, sînt nenumăraţi, „ca nisipul mării".

Să nu fim miraţi mai mult de numărul lor, decît de defecţiunea lor. Cei o mie de ani de pace şi de belşug vor fi favorizat creşterea unei populaţii mereu în dezvoltare, cu toate judecăţile divine care deschid această eră şi care vor fi diminuat în chip deosebit numărul locuitorilor lumii. Ceea ce va avea loc atunci va depăşi tot ceea ce a fost văzut vreodată pe suprafaţa pămîntului. Înainte de începutul acestei perioade, cum ştim, vor avea loc printre neamurile din Apus şi din Răsărit războaie însoţite de măceluri îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi de un fel sau de altul vor pustii popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de o mie de ani de tot felul de binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai minunat dintre guverne, administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o mulţime nenumărată de oameni de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va prezenta o stare de rodire fără seamăn; ea va răspîndi cu dărnicie fructele sale si produsele sale asupra omului care se va bucura din plin de tot ceea ce Dumnezeu a făcut aici pe pămînt. Urmarea acestei stări va fi o creştere de populaţie în aşa fel cum niciodată n-a existat ceva asemănător de cînd lumea a fost făcută. Totuşi, cu toate aceste binecuvîntări, Satan va reuşi să tîrască mulţimea naţiunilor într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe pămînt obiectele favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei se vor găsi si contra cetăţii preaiubite a lui Israel.

Atunci vine nu numai nimicirea acestor răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia cerurilor si a pămîntului, iar Isus Se aşază pe marele scaun de domnie alb. Aceasta este judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau socoteală despre faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere sînt aici. Felul acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii mileniului de a trebui să se afle înaintea scaunului de domnie mare si alb, prin simplul motiv că nu este spus nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în Scriptură, nimic care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfînt moare în timpul domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat. Capitolul 65 din Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade, moartea nu va interveni decît ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va fi urmarea directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vîrstă de o sută de ani va fi încă tînăr cînd va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu numai că va atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani, dar el va depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să înceapă, el va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu va muri niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmînd un principiu general, sfinţii de pe pămîntul milenial nu sînt schimbaţi chiar în momentul în care cerurile şi pămîntul vor dispărea.

Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat, înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El va şti să o împlinească într- un chip desăvîrşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără cîteva indicaţii pentru a conduce gîndurile noastre. „Carnea şi sîngele", noi o ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii, putem deci să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei distrugeri universale a cerului atmosferic şi a pămîntului, vor fi transformaţi sub ceruri noi şi pe pămîntul cel nou în care „locuieşte dreptatea" (2 Petru 3.13), şi aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor fi introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă priveşte, eu sînt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decît numai punînd principii ca acela care am căutat să-1 aplic.

„Şi morţii au fost judecaţi", dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu judecata. „Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor." Pentru ce deci cartea vieţii este menţionată? Nu pentru că numele vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun alb este scris aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a confirma astfel ceea ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac cunoscut faptele rele ale morţilor care sînt înaintea scaunului de domnie, cartea vieţii nu prezintă nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii, nici un nume al acelora care sînt judecaţi nu este scris în această carte.

De o parte se vede întunecatul registru al păcatelor de netăgăduit; de cealaltă nu se găseşte nici un nume. Astfel, fie cărţile în care sînt scrise lucrurile după care sînt judecaţi morţii, fie cartea vieţii, totul lucrează împreună să vestească dreptatea solemnă şi îngrozitoare a sentinţei finale şi irevocabile a lui Dumnezeu. „Fiecare a fost judecat după faptele lui." „Si dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc." Cartea vieţii nu pare deci deschisă aici, cum am spus, decît pentru a arăta că cei care sînt judecaţi, sînt excluşi din ea. Aceasta este numai o înviere pentru judecată; nimeni din cei care se găsesc înaintea scaunului de domnie nu are numele în cartea vieţii.

Mai mult, moartea si locuinţa Morţilor, personificate ca duşmani, iau sfîrşit. „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua". Orice lucrare a Domnului, relativ la suflet si la trup se găseşte astfel încheiată; tot neamul omenesc este acum în stare de înviere pentru fericire sau pentru nenorocire, si aceasta pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care, timp de atîta vreme au executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume unde domnea păcatul (şi îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde dreptatea va domni), dispar complet, atunci cînd toate urmele păcatului sînt şterse pentru totdeauna.