Capitolul 2

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel care tine cele şapte stele în mîna Lui cea dreaptă şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur „(versetul 1). Aici ne găsim evident pe un teren larg, unde toate caracterele sînt generale. Această primă scrisoare priveşte starea mărturiei creştine pe pămînt sub forma sa cea mai întinsă şi, cum se presupune, chiar din zilele apostolului Ioan. în consecinţă Domnul Se prezintă El însuşi acestui larg punct de vedere. El tine cele şapte stele în mîna Lui cea dreaptă si merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este poziţia Sa care decurge din legătura Sa cu îngerii, adică cu cei care, în ochii Săi, reprezintă moralmente bisericile, şi legătura Sa chiar cu aceste biserici.

Steaua este ceea ce avea o acţiune asupra Bisericii, ceea ce în mod deschis era vasul destinat din partea Domnului să proiecteze lumina asupra sfinţilor lui Dum¬nezeu. Dacă această lumină era fără putere, dacă răul era amestecat aici, starea Bisericii trebuia să se resimtă de aceasta. Dacă ea era strălucitoare, nivelul moral al Bisericii se găsea ridicat prin aceasta. Iată ce gîndesc că înseamnă steaua. Astfel, Acela care le tine toate în dreapta Sa şi care merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este Hristos, nu numai tinînd sub autoritatea Sa pe aceşti reprezentanţi morali ai bisericilor, dar interesîndu-Se de asemenea de biserici; Hristos este văzut, după caracterul cărţii, în aspectul Său general de slujitor si de preot. Starea bisericii din Efes este descrisă cu aceeaşi generalitate.

„Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sînt apostoli şi nu sînt şi i-ai găsit mincinoşi" (versetul 2). Astfel exista în biserica din Efes credincioşia îndeosebi cu privire la felul de rău pe care Satan căuta arunci să-1 introducă în Biserică. Apostolii dispăruseră poate toţi, în afară de Ioan.

Pe măsură ce ei plecau pentru a fi cu Domnul, era natural ca Satan să încerce să ridice oameni, instrumen¬tele sale, care să pretindă succesiunea lor. Biserica din Efes şi în chip deosebit îngerul care o ajutase în aceasta prin harul Domnului, îi încercase pe aceşti pretinşi apostoli şi găsise că ei nu erau ceea ce se lăudau că sînt. Steaua deci lucrase pînă aici pentru binele Bisericii.

Erau încă şi mai multe lucruri la cei din Efes. Nu numai credincioşia, ci un devotament stăruitor îi carac¬teriza: „ai răbdare, ai suferit din pricina Numelui Meu si n-ai obosit". Totuşi Domnul are un motiv de plîngere contra lor. „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintîi". Este clar că aici, ca totdeauna, este primul pas, simptomul cel mai general al decăderii. Ceea ce dăunează şi pînă la urmă duce la ruină, vine tot¬deauna dinăuntru, niciodată din afară. În zadar Satan caută să răstoarne pe aceia care, sprijinindu-se pe dragostea lui Hristos, au în El obiectul iubit care umple gîndurile şi viaţa lor. Nu era aşa situaţia cînd Pavel scria efesenilor? Dar ei părăsiseră această dragoste dinţii. Ei dăduseră greş în această privinţă şi slăbiseră cu toate că ei continuau cu silinţă faptele lor, munca lor şi răbdarea lor. Dar era aceasta lucrarea de credinţă, munca de dragoste şi răbdarea plină de nădejde a Domnului nostru Isus? Ceea ce la început produsese atît de frumoase rezultate nu mai acţiona şi nu mai putea să acţioneze. Efectul exista încă, dar izvorul nu mai era acolo: ei părăsiseră prima lor dragoste. Se terminase cu ei, dacă nu se judecau ei înşişi şi, prin puterea Duhului Sfînt, Hristos nu relua locul Său în inima lor. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintîi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti".

Găsim din nou aici, ca si atunci cînd era vorba de Hristos, de starea Bisericii şi de plîngerea adusă împotriva ei, aceeaşi generalitate în remediul propus si în judecata cu care Efesul este ameninţat. Domnul Se leagă în această epistolă de subiectele de importanţa cea mai largă şi cea mai generală.

Se poate să observăm aceasta de asemenea în făgăduinţa prin care El termină: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care si Eu le urăsc; cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor; „Celui care va birui îi voi da să mănînce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu" (versetele 6,7). Ce poate fi mai mult decît această făgăduinţă?

În epistola următoare, ne găsim în prezenţa unei stări de lucruri complet diferită. Este un caz prin esenţă special. După ce Biserica a decăzut din curăţia apos¬tolică si, mai presus de toate, după ce a părăsit dragostea dintîi, Domnul găseşte cu cale să trimită peste ea necazul. El dă frîu liber puterii Satanei care acţionează prin prigonitorii păgîni si îngăduie ca tot felul de încercări să cadă peste ai Săi. Acestea erau condiţiile scrisorii către îngerul bisericii din Smirna. „Iată ce zice Cel dintîi si Cel de pe urmă, Cel care a murit si a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi bat¬jocurile din partea celor care zic că sînt iudei si nu sînt, ci sînt o sinagogă a Satanei" (versetele 8,9). Observaţi că nu mai sînt apostolii mincinoşi aceia care încearcă pe sfinţi: un nou rău apare. Atîta timp cît adevăraţii apos¬toli erau pe pămînt, Satan nu a putut să facă să fie recunoscut iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Adunarea Bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) scutea lămurit pe neamuri de jugul legii. Apostolul Pavel arată că a introduce legea şi a o impune creştinului, fie pentru îndreptăţire, fie ca regulă de viaţă, este în realitate a-L face pe Hristos nefolositor şi a cădea din har. Acest adevăr, evident cînd este vorba de îndreptăţire, este mai puţin evident în al doilea caz, care totuşi este, tot atît cît primul, o tăgăduire a Evangheliei. În adevăr, dacă Hristos este pentru creştin regula de viaţă şi dacă legea este regula de moarte pentru iudeu, este clar că a părăsi una pentru alta înseamnă a tinde spre lepădarea de credinţă. Primii „părinţi" au practicat astfel iudaismul şi de atunci aluatul n-a încetat să acţioneze. A face la fel, a te aşeza din nou sub acest regim iudaic înseamnă a fi din numărul acelora care zic că sînt iudei şi nu sînt; si nu sînt, vai! decît sinagoga Satanei.

Domnul priveşte aici pe aceşti lucrători răi (şi aşa ajung cei care ridică în slăvi faptele) ca alcătuind o partidă. Nu este numai Satan care luptă pentru a intro¬duce iudaismul; există o „sinagogă a Satanei". Aceia care zic că sînt iudei si nu sînt, au un caracter unit şi pot fi priviţi ca o congregaţie. Astfel, nu este vorba de o simplă tendinţă individuală, cum avusese loc înainte; este mai mult aici. Este o partidă formată şi cunoscută şi care manifestă pretenţiile cele mai ridicate. Aceia care fac parte din această partidă pretind că sînt mai sfinţi şi mai drepţi decît ceilalţi, pe care îi socotesc ca fără lege, pentru că se sprijină pe harul curat al lui Dumnezeu. Dar tocmai ei, dimpotrivă, sînt aceia care strică şi nimicesc adevăratul creştinism. Înşelaţi de Satan, ei sînt zeloasele sale unelte, lucrînd cu atît mai activ ca să înşele pe alţii, cu cît sînt ei înşişi de serioşi si cinstiţi în firea lor păcătoasă. Cei care sînt numiţi de obicei „părinţii" par a fi fost şefii partidei la care este făcută o aluzie aici: Asupra lor stă ruşinea de a fi introdus iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Ei au exercitat această influenţă în toate epocile, iar aici, după părerea mea, sistemul lor este înfierat de Domnul Isus Hristos. Jignitor pentru El, acest sistem este în întregime opus principiului harului. Caracterul acestui sistem e clar; el îl smulge pe creştin din poziţia sa cerească, pentru a-1 coborî la nivelul unui iudaism corupt si pierde tot preţiosul adevăr al acestei vieţi reale care ne este dată în Hristos, adevăr care este punctul capital al scrierilor lui Ioan. Astfel, fie perver¬tind sufletele, fie formînd secte în felul oamenilor, fie scoţîndu-i din viaţa lui Hristos şi făcîndu-i să piardă din vedere că ei trebuie să trăiască aşa cum El însuşi a trăit, pentru a-i aşeza sub porunci asemănătoare acelora ale iudeilor, aşa numiţii „părinţi", în totalitatea lor, mă tem că au meritat din plin să fie arătaţi de Domnul ca vinovaţi aici.

Cînd omul se ia astfel după modelul iudeu, toată frumuseţea si telul Bisericii lui Dumnezeu sînt ruinate în principiu. Dar punctul important de remarcat aici este că chiar cam în această epocă, poruncile şi succesiunea ecleziastă au început să fie ridicate la rangul de sistem. Se găseşte acest fapt însemnat, în contrast cu epistola insuflată, chiar la „părinţii" care au trăit înainte de sinodul de la Niceea. Mi se pare că Domnul, în această acţiune, în acelaşi timp îl arată pe Dumnezeu întrebuinţînd lucrurile în oarecare măsură spre bine, pentru aceia care erau credincioşi în prigoanele stîrnite de păgîni. Astfel, în timp ce Satan desfăşura activitatea sa formînd sinagoga sa, Hristos spunea acelora care sufereau: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare — pe unii dintre voi, ca să fiţi încercăţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile."

Încercarea trebuia să aibă o durată limitată; Domnul îi fixează termenul.„Fii credincios pînă la moarte si-ti voi da cununa vieţii"... „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte." Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14.22).

Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care este de asemenea cu totul special. „Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele cînd Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan." Mai întii Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei". Cum s-a putut întîmpla lucrul acesta? Se înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea; dar să locuiască acolo! Le plăcea lor deci să fie lîngă un scaun de domnie, să locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea." Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari per¬secuţii, cînd creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi pînă la punctul de a accepta patronajul lumii, chiar atunci rămînea destulă adevărată credincioşie pentru a respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui Hristos. Sub acelaşi Constantin care întinsese asupra creştinismului scutul puterii pămînteşti, s-a dat bătălia în care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea si din ordinul acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit si a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfînta Treime, nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul" în mod obişnuit zis „de la Niceea", al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl a Domnului Hristos Isus. Nu pot să nu mă opresc de a gîndi că la această stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele cînd Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan". Ciudată şi gravă asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară — şi înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos!

„Dar am cîteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam". Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii pămînteşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici despre Balaam: „care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănînce din lucrurile jertfite idolilor si să comită adulter". Nici o îndoială că toate acestea nu sînt simbolice, dar înţelesul lor este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată, logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! lucrul este acoperit mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost iz¬vorul răului, îi păstrează puterea şi acţiunea si acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vîrful săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea, ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai cîţiva care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor." Epistola către îngerul bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în ches¬tiune, care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la tine curînd şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele." Astfel Domnul nu Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-1 înăbuşi în germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai! starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încît Domnul Se vede silit să acţioneze cu asprime faţă de ei.

„Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi voi da să mănînce din mana ascunsă". Atunci cînd biserica căuta o poziţie publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia individuală faţă de Domnul Isus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai întîlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise timpul cînd ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea destulă energie pentru aceas¬ta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvîntul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănînce din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-1 cunoaşte nimeni, decît acela care-1 primeşte". Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce decît o biruinţă înaintea universului.

Apoi vine ultima din aceste patru biserici. „Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i". Nu pot să mă îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atît de completă cît putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în vremea evului mediu.

„Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sînt ca arama strălucitoare".

Hristos este înfăţişat acum nu numai cu această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sînt ca arama strălucitoare".

„Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta si faptele tale de pe urmă, că sînt mai multe decît cele dintîi". Cu tot întunericul şi ignoranţa care existau în evul mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decît printr-o renunţare la ei înşişi, obişnuită şi totală.

Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă întoarsă cu simplitate la Hristos, oricît de slabă era de altfel cunoştinţa.

„Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrînare şi să mănîce din lucrurile jertfite idolilor". Acesta era un fel de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta, cercetînd Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai ruşinoase tranzacţii şi care vînduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint, pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea produsă şi tolerată în timpul evului mediu printre cei care purtau Numele lui Hristos.

„Tu nu te împotriveşti Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă". Iată tocmai pretenţia aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă, de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face biserica de la Roma?

„Să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrînare şi să mănînce din lucrurile jertfite idolilor". Toate acestea erau roadă, fără nici o îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrînarea ei! Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii ei". Izabela era o mamă, în adevăr, o sfîntă mamă, cum o numeau si înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gîndea despre ea Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă decît să săvîrşească desfrînarea cu ea? Aceasta biserică — lume, în corupţia sa bătătoare la ochi, — era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorocită, stabilită acum într-un chip permanent în creştinătate si care dă naştere la o sămînţă de nelegiuire deosebită, care este numită „copiii ei". Dar, zice Acela ai cărui ochi sînt ca para focului, „voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sînt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui."

„Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta..." Aici apare clar rămăşiţa, si lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sînt cuprinşi în condi¬ţia publică a adunării (Bisericii), fără totuşi să fie tot atît de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi vom găsi mai tîrziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfîntă biserică catolică".

„Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut „adîncimile Satanei", cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi pînă voi veni!"

Domnul, fără să aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sînt încredinţat că este făcută aluzie aici la cei care sînt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină si de cunoştinţe, dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o mai tîrziu, cum ne-o arată capitolul următor.

La sfîrşitul epistolei, Domnul face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi pînă la sfîrşit lucrările Mele, îi voi da stăpînire peste neamuri". Această rea Izabela nu se mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Dom¬nului; ea căutase supremaţia universală şi stăpînirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate cînd El însuşi va lua-o în mînă. Aşteptînd, ei să rămînă răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos.

„Celui care va birui şi celui care va păzi pînă la sfîrşit lucrările Mele, îi voi da stăpînire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu de la Tatăl Meu" (versetele 26,27). Credinciosul va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă". Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos cînd El va domni public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat credinciosului, ca şi o parte în împărăţie.

Aici, cum s-a observat pe bună dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a Bisericii; şi Domnul adresează mai întîi făgăduinţa celui care va birui, pentru că nu mai sînt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de a asculta vine în primul rînd, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură e biruitoare, făgăduinţa este pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea.

Despărţirea între al doilea si al treilea capitol este deci bine plasată, căci este foarte mare schimbare cînd se trece la ultimele trei biserici. În adevăr, introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul reîncepînd o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară, că este sfîrşitul stării publice a Bisericii si începutul acestei condiţii care durează pînă la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a românismului (biserica din Roma), căci ar fi greu să tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce „ceilalţi", rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format aparte si în afara papalităţii, un corp de martori, înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea capitol îl plasează înaintea noastră.

Am văzut condiţia generală a Bisericii în prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stîrnite de păgînism (Smirna); în urma Biserica aşezîndu-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfîrşit românismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului Hristos, trebuie să meargă pînă la sfîrşit (Tiatira).