Apocalipsa 19:19-21

　　　　Război împotriva lui Dumnezeu (19.19)

　　　　În viziune Ioan îi vede pe regii pământului și armatele lor strânse împreună sub fiară ca să-și exprime scopul de a face război împotriva lui Dumnezeu, reprezentat de Hristos și armele Sale cerești. Ca omul muritor, chiar împreună cu alții, să fie văzut chiar pentru scurt timp luptând împotriva lui Dumnezeu ne-ar fi părut altădată incredibile. Am ajuns totuși să vedem o zi când descoperirile și invențiile minunate ale oamenilor i-au făcut să se îngâmfe și nu puțini să fie stăpâniți de acest spirit. Un conducător revoluționar al Rusiei se mândrea că, înlăturând pe țar și autoritățile pământești, se vor lupta cu Domnul Dumnezeu la timpul potrivit. Atât de departe s-a dus în mintea lui încât Îl desconsidera pe Dumnezeu și-l slăvea pe om.Versetul 19 ne dă culmea acestui spirit. Versetele 20 și 21 arată înfrângerea lui. Cei doi oameni în care își găsise expresia deplină sunt scoși în relief pentru pedeapsa meritată de cel mai extraordinar fel. În ‟Babilonulˮ din capitolele 17 și 18 s-a văzut corupția maximă. În fiara descrisă în capitolul 13, violența a atins punctul culminant. ‟Timpurile națiunilorˮ se termină cu fiara, după cum a început cu tiranul Nebucadnețar. Pe profetul fals îl identificăm cu acela pe care Domnul l-a prezis, spunând: ‟Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primiˮ (Ioan 5.43). El este falsul Mesia, ‟idolulˮ sau păstorul ‟nebunˮ care se va ridica ‟în țarăˮ, despre care vorbește Zaharia 11.15-17. Iudeu apostat, va fi primit fără șovăire de iudeii apostați. Pe plan politic el își va găsi o afirmație profitabilă de a avea o parte secundară marelui monarh al națiunilor, urmând exemplul irodianilor despre care citim în evanghelii.

　　　　Fiara și profetul mincinos aruncați de vii în iazul de foc (19.20-21)

　　　　Amândoi acești oameni sunt prinși de puterea irezistibilă a Domnului. Pe ei nu-i așteaptă ziua viitoare de judecată. Luați ca prinși asupra faptului, ca fiind conducători ai acțiunilor cele mai violente și mai sfidătoare față de Dumnezeu cum n-au mai fost vreodată, ei nu trec întâi prin moarte – despărțirea dintre suflet și trup – ci sunt aruncați direct în iazul de foc. Aici limbajul, ca în toată cartea, este simbolic, fără îndoială, dar este o arătare teribilă a judecății lui Dumnezeu în puterea ei pătrunzătoare. Chiar cuvântul ‟pucioasăˮ are în el gândul la ‟focul divinˮ. În istoria Vechiului Testament doi oameni au fost luați în cer fără să treacă prin moarte. Aici doi oameni trec de vii în pedeapsa focului.Oștile fără număr care îi urmase pe cei doi sunt oameni care au primit semnul fiarei și au susținut relele lor enorme. Ei nu au parte de îndată de aceeași soartă. Ei mor, loviți de cuvântul cuceritor a toate a Celui care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să-și aștepte judecata în ziua cea mare despre care vorbește capitolul următor. Situația lor va fi adusă la lumină într-o sesiune solemnă. Păcatul celor doi conducători este atât de revoltător și deschis încât le poate fi dată acea judecată sumară. Principiul acesta se vede în 1 Timotei 5.24.