Capitolul 19

„După aceste lucruri am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă, zicînd: „Aleluia! Mîntuirea, slava şi puterea sînt ale Dumnezeului nostru. Pentru că judecăţile Lui sînt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pămîntul cu desfrîul ei şi a răzbunat sîngele robilor Săi, din mîna ei". Şi au zis a doua oară: „Aleluia!... Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!"

Duhul pune acum în contrast cu cădera Babilonului, nunta miresei, şotia Mielului. Babilonul a înfăţişat falsa biserică, atîta timp cît fusese vorba de Biserică; ea devine în sfîrşit corupătoarea finală si atunci de asemenea este ridicată ultima mărturie a lui Dumnezeu. Fără îndoială, a existat în timpurile trecute o formă de corupţie asemănătoare, în raport cu Israel, adică natural, Babilonul literal a existat mai întîi; dar aici el este simbolic. Cînd Roma este scoasă în evidenţă, o misterioasă nelegiuire moşteneşte numele bine cunoscut de Babilon şi ea nu-şi exercită acţiunea numai în timpul creştinismului, ci de asemenea la sfîrşitul veacului, după ce Biserica nu mai este recunoscută pe pămînt şi cînd vine perioada judecăţilor. Să ne amintim bine că a lăsa de o parte această ultimă parte a existenţei Babilonului mistic, împiedică în mod fatal de a avea o înţelegere completă şi exactă a Apocalipsei.

Pentru ultima dată, cei douăzeci şi patru de bătrîni si cele patru făpturi vii sînt aşezate înaintea noastră; adică sfinţii de sus sînt încă văzuţi ca fiind căpeteniile preoţiei glorificate si de asemenea ca puterea executivă în administrarea judecăţii lui Dumnezeu. Dar un glas iese din scaunul de domnie, spunînd: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!" Şi am auzit, ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicînd: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic a început să împărătească. Să ne bucurăm si să ne înveselim si să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit si şotia Lui s-a pregătit!" Acum ne este prezentat simbolul miresei; ea este în vedere, iar bătrînii ca şi făpturile vii dispar.

Să spunem oare că bătrînii şi făpturile vii luaţi împreună trebuie să fie acum consideraţi ca fiind mireasa? Că sfinţii reprezentaţi mai întîi sub prima din aceste figuri, sînt din acest moment sub numele şi figura de mireasă? Părerea mea nu este întocmai aşa. Bătrînii sînt căpeteniile cereşti ale preoţiei, cuprinzînd, cum cred, sfinţii Vechiului Testament şi pe aceia ai Noului; adică ei nu reprezintă numai Biserica, trupul lui Hristos. Cînd Mielul care a fost înjunghiat şi care a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sîngele Său, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice neam, este lăudat în cer, cele patru făpturi vii, pînă acum deosebite, se unesc cu bătrînii. Sfinţii glorificaţi trebuie din acel moment să administreze puterea într-un chip superior îngerilor. De aceea, începînd din capitolul 5, cele patru făpturi vii sînt intim asociate bătrînilor, cum le găsim la sfîrşitul capitolului 19.

Dar cînd aceste simboluri dispar, cînd nu se mai văd pe scenă nici bătrînii nici făpturile vii, pentru că o nouă acţiune a lui Dumnezeu, adică împlinirea bucuriei Bisericii ia loc, atunci nu numai mireasa ne este înfăţişată, ci cu ea o nouă clasă de sfinţi.

În adevăr, citim mai întîi: „Soţia Lui s-a pregătit si i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor si curat". Inul subţire, sînt faptele drepte ale sfinţilor". Nu este spus: „dreptatea", ci „faptele drepte ale sfinţilor". Nu este deci dreptatea cu care ei au fost îmbrăcaţi în Hristos, ci tot ceea ce Dumnezeu, chiar în acest moment, recunoaşte că a fost în ei după voia Lui, cu toate că a fost produs, fără nici o îndoială, prin lucrarea Duhului lui Hristos. În al doilea rînd, cu toate că este vorba de ceea ce aparţine fiecărui sfînt, gîndul exprimat nu este că Biserica îl are numai în acest sens, că fiecare individ care o compune, îl posedă ca propria sa parte, ci că mireasa, adică Biserica în slavă, o are în totalitate. Individul se va bucura de asemenea fiecare de roadă muncii sale; aceasta este adevărat la locul său, cum vom vedea si este punctul important cînd este vorba de răsplătire. Dar este vorba de mireasă în cer: ea, ca totalitate, este îmbrăcată cu faptele drepte (dreptăţile) ale sfinţilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu arată în acest verset 8, nu este îndreptăţirea care vine printr-un Altul, aceea care ne este socotită şi prin care noi sîntem socotiţi drepţi, ci o dreptate personală si practică. Fără îndoială noi avem de asemenea cealaltă dreptate, căci pentru a putea să stăm înaintea lui Dumnezeu ne trebuie ceea ce nu se găseşte decît prin Hristos şi în Hristos, ceea ce este de un caracter cu totul altul si mult mai înalt cînd o comparăm cu „faptele drepte" ale sfinţilor.

După ce am văzut mireasa astfel împodobită, citim: „Şi apoi mi-a zis: „Scrie: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nuntii Mielului!" Aceste cuvinte îmi dovedesc ceea ce am anticipat mai sus, că cei douăzeci şi patru de bătrîni si cele patru făpturi vii nu reprezintă numai Biserica. În adevăr, cînd aceste simboluri dispar pentru a face loc aceluia al miresei, vedem în acelaşi timp apărînd in-vitatii la ospăţul nuntii Mielului. Cine sînt ei? Nu putem să-i vedem în sfinţii perioadei apocaliptice, care, în acest moment, nu sunt încă înviaţi dintre cei morţi, cum o dovedeşte capitolul următor. După gîndul meu, invitaţii sînt sfinţii din Vechiul Testament, prietenii Mirelui (a se vedea Ioan 3.29). Astfel, bătrînii şi cele patru făpturi vii reunite, cum le vedem chiar din capitolul 5, cuprinzînd totodată pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, mireasa lui Hristos; şi de îndată ce aceasta este menţionată în mod distinct, ceilalţi sînt înfăţişaţi ca formînd un corp aparte.

Apoi profetul cade la picioarele îngerului pentru a i se închina si fapta aceasta dă loc unui serios avertisment. Nu numai că îngerul îl mustră pe Ioan, spunîndu-i că el nu este decît un rob împreună cu el si cu fraţii lui care au mărturia lui Isus şi că prin urmare nu se cuvine deloc să-i aducă o închinare care nu este datorată decît lui Dumnezeu care 1-a trimis pentru a sluji, ci, mai mult, el ne învaţă că Duhul de profeţie, acela care vorbeşte în această carte este mărturia lui Isus. Astfel, mărturia lui Dumnezeu nu este limitată la Evanghelie si la Biserica pe pămînt, ci după ce aceasta a fost luată în cer, Duhul profetic care caracterizează Apocalipsa este deopotrivă o mărturie a lui Isus. Este foarte important de a face să reiasă acest fapt, pentru că unii 1-au neglijat, socotind că Evanghelia şi ceea ce îi corespunde ei, adică prezenţa Duhului Sfînt, sînt aceleaşi în toate timpurile, în timp ce alţii au gîndit că Apocalipsa, chiar din capitolul 4, netratînd decît despre iudei şi despre neamuri, ca şi despre starea lumii sub judecăţile lui Dumnezeu, nu poate să fie în această perioadă, în nici un fel, o mărturie a lui Isus. Dar în realitate este una. Mărturia Lui este duhul prorociei şi acesta în toată Apocalipsa, după ce s-a terminat ceea ce are legătură cu cele şapte Biserici. Pentru noi, noi cunoaştem Duhul Sfînt mai degrabă ca un duh de părtăşie cu Hristos; dar în curînd, cînd vom fi fost răpiţi la cer pentru a fi totdeauna cu Domnul, Duhul va lucra cu tot atît putere de viaţă în aceia care se vor supune lui Dumnezeu pentru a primi mărturia profetică, care este aici arătată ca fiind aceea a lui Isus. Apoi cerul se deschide şi înaintea ochilor noştri se desfăşoră scena cea mai solemnă. Nu templul apare aici, deschis pentru a lăsa să se vadă chivotul legămîntului, garanţie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel, obiectul sfaturilor Sale; nu este numai, ca la începutul profeţiei, o uşă prin care văzătorul este primit în cer pentru a privi aici căile lui Dumnezeu faţă de lume în totalitatea sa, cu toate că în aceste două cazuri totul se grupa evident în jurul Domnului Isus. Cerul se deschide în vederea unor fapte de o gravitate mai mare si de o importanţă incalculabilă pentru om, pentru univers şi pentru duşman. Hristos însuşi vine să arate, în faţa lumii, drepturile Sale ca împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. „Apoi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb", simbol al unei puteri biruitoare care înaintează pentru a supune. „Cel care stătea pe el se numeşte „Cel credincios" şi „Cel Adevărat" şi El judecă şi Se luptă cu dreptate". Nu numai că este vorba să ajute pe sfinţii Săi prin harul Său, ci este vorba de puterea Sa suverană pentru a judeca pămîntul. „Ochii Lui sînt ca para focului; pe capul Lui sînt multe diademe". În acelaşi timp cu discernămîntul necesar pentru a judeca, el posedă în mod clar toate drepturile la domnie.

„Avînd un nume scris, pe care rumeni nu-L ştie, decît numai El singur". El pare îmbrăcat, ca om, de o slavă pe care nimeni nu I-o poate contesta, dar ne este reamintit cu cea mai mare grijă că El are ceea ce este mai presus de om — mai presus de orice creatură, căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl". A purta un nume pe care nimeni nu-1 cunoaşte decît El singur, mi se pare că ar corespunde cu această declaraţie. El este o persoană divină, oricare ar fi noul caracter sub care El Se prezintă pentru lume. „Este îmbrăcat cu o haină muiată în sînge". El vine pentru a face răzbunarea, iar culoarea veşmîntului său este pentru cei răzvrătiţi un semn al morţii. „Şi Numele Său este: „Cuvîntul lui Dumnezeu". El era Cuvîntul lui Dumnezeu cînd descoperea harul; în curînd El va apare ca atare cînd va veni să execute judecăţile lui Dumnezeu. În aceste două manifestări ale Lui însuşi, El este expresia a ceea ce este Dumnezeu; Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsa ni-L fac cunoscut perfect sub acest dublu caracter de har si de judecată.

„Ostile din cer îl urmau pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat". Aflăm de aici cine sînt persoanele care formează suita sa. Acestea sînt sfinţi slăviţi, şi nu îngeri. Aceasta este confirmat prin ceea ce am citit în capitolul 17.14. Cînd fiara cutează să se lupte cu Mielul, Mielul o va birui şi cei cu El „cei chemaţi si aleşi si credincioşi", termeni care, în totalitatea lor, nu pot nicidecum să se aplice îngerilor. Îngerii nu sînt niciodată „chemaţi", cu toate că sînt „aleşi"; şi cu toate că epitetul de sfinţi le este dat în Scriptură, nu se spune nicăieri despre ei ca fiind „credincioşi". Într-adevăr, această expresie care presupune urmarea şi exerciţiul credinţei, se potriveşte mai presus de orice omului. Cît despre termenul „chemaţi", el nu poate evident să se aplice îngerilor, pentru că apelul adresat unei persoane presupune că ea este scoasă afară dintr-o anumită stare pentru a fi adusă într-una mai bună; dar acesta nu poate fi cazul unui înger. Îngerii căzuţi nu sînt chemaţi, iar sfinţii îngeri nu au nevoie să fie chemaţi — ei sînt păstraţi. Chemarea este roadă lucrării harului lui Dumnezeu şi nu are loc decît după cădere. Cînd omul era nevinovat, nu era nevoie de chemare pentru el, dar de îndată ce a păcătuit, cuvîntul lui Dumnezeu a venit la el, si el a fost chemat. Este deci evident, prin compararea acestor două versete 17.14 si 19.14, că aceia despre care este vorba în acesta din urmă sînt sfinţii slăviţi care îl urmează pe Domnul cînd El iese din cer. Ei nu sînt văzuţi aici ca mireasă; această figură nu s-ar potrivi nicidecum cu scena care este aşezată sub ochii noştri. Cînd împăratul înaintează pentru a obţine biruinţa, judecînd oamenii şi o lume răzvrătită, sfinţii Îl însoţesc nu în calitate de mireasă, ci ca oştirile care sînt în cer, cuprinzînd astfel, fără nici o îndoială, pe invitaţii la ospăţul nuntii. Astfel toţi sfinţii slăviţi iau locul lor în suita Domnului.

Remarcaţi în acelaşi timp că nu este spus despre ei că sînt executorii judecăţii, cum este Hristos. Dumnezeu I-a dat Lui toată judecata (Ioan 5.22,27) si nu neapărat nouă. Noi putem să avem aici o anumită parte, dar aceasta nu este lucrarea noastră, mi se pare. De aceea nu se vorbeşte deloc de sabia care iese din gura sfinţilor şi nu vedem oştirile îmbrăcate ca Domnul. Ele îl urmează cu simbolul puterii biruitoare si nimic mai mult; „îmbrăcaţi cu in subţire, alb si curat." Noi ştim, din alte scrieri, că îngerii vor fi prezenţi la această scenă, dar aici nu este vorba despre ei.

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier". Este de remarcat că s-a făgăduit sfinţilor că ei vor avea autoritate asupra neamurilor si „le vor păstori cu un toiag de fier" (Apocalipsa 2.26,27); dar nu este vorba de sabie pentru ei. Ei primesc puterea pentru a domni, dar nu pentru a executa judecata în acest chip teribil, atribuită Domnului însuşi. „Şi va călca în picioare teascul vinului mîniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic", caracter de judecată care nu este niciodată indicat ca aparţinînd sfinţilor. „Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor."

Citim apoi cuvintele îngerului şi chemarea sa către toate păsările care zboară prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mîncaţi carnea împăraţilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a celor care stau pe ei, si carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!"

Apoi vine strîngerea la un loc şi lupta. „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pămîntului şi armatele lor, adunate ca să facă război cu Cel care şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă" (prinsă vie); „şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei care primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei." Astfel, a doua fiară din capitolul 13 nu mai este văzută ca putere pămîntească, ci ca proroc mincinos. Toată energia pe care ea o desfăşura pentru a-i deruta pe oameni, pe care o exercita în prezenţa primei fiare, îi aparţin nu multă vreme; acum nu mai e vorba despre ea, ci ca proroc mincinos, puterea spirituală este în întregime în mîinile ei. Se înţelege că prin acest cuvînt de „putere spirituală" nu trebuie să înţelegem nimic altceva decît rău.

„Amîndoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă." Astfel judecata veşnică i-a lovit dintr-o dată. Prinşi asupra faptului unei trădări şi al unei răzvrătiri evidente, ce nevoie era de vreo altă formă de judecată? „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui care şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor." Groaznică este soarta lor, dar cu toate acestea, deloc asemănătoare cu aceea a căpeteniilor lor.