Capitolul 18

Acest capitol nu ne va opri mult timp. Găsim aici, nu legătura Babilonului cu fiara, ci descrierea căderii oraşului, cu cîntecele funebre ale diferitelor clase de oameni care se plîng pentru că ea a dispărut de pe scena de aici de pe pămînt. în acelaşi timp Dumnezeu înştiinţează pe poporul Său despre ruina Babilonului şi îl invită să iasă din el. „Ieşiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei si să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns pînă la cer; si Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei." Auzim în urmă acest cuvînt: „Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cît faptele ei! Turnaţi-i de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cît s-a slăvit pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atît daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sînt văduvă şi nu voi vedea întristarea". Adică Babilonul este văzut în acest capitol, nu atît sub forma sa misterioasă şi religioasă, dînd curs la tot felul de confuzii între adevăr şi eroare, între bine şi rău, otrăvind, amăgind si corupînd, după cum toţi pot să vadă, prin fatala şi vătămătoarea sa influenţă religioasă; dar el apare aici în chipul cel mai evident, ca ajutînd şi împingînd lumea în tot luxul şi desfătările şi mîndria vieţii — tot ceea ce oamenii numesc „civilizaţie". Aceasta este tratat în capitolul nostru cu multe amănunte, în acelaşi timp fiindu-ne prezentate regretele şi plînsetele acelora care se bocesc din cauza căderii Babilonului şi a pierderii bogăţiilor lor. Dar istorisirea nu se termină fără ca Duhul lui Dumnezeu să ne fi arătat un alt aspect al Babilonului. „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o piatră de moară si a aruncat-o în mare, zicînd: „Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit." Cauza este arătată la sfîrşit; nu numai îi este spus: „pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta", dar mai presus de orice, „în ea a fost găsit sîngele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pămînt." Ce fapt grav si solemn în guvernarea lui Dumnezeu! Cum se poate ca acest sistem josnic, corupt şi închinător la idoli din zilele din urmă, să fie vinovat de sîngele tuturor martirilor? Pentru că a urmat duhul şi astfel a acceptat moştenirea tuturor acelora care, din zilele lui Cain, au ridicat mîinile lor împotriva fraţilor lor drepţi. În loc de a scoate un avertisment din răutatea acelora care au fost înaintea lui, care, pe de o parte, antrenau prin amăgirile lor şi, pe de alta, persecutau, Babilonul, de cîte ori a putut, a întrecut pe înaintaşii lui, pînă ce, în sfîrşit, lovitura judecăţii divine 1-a atins. Aceasta este regula obişnuită a lui Dumnezeu în judecăţile Sale. El nu le lasă să cadă neapărat asupra aceluia care, cel dintîi, a introdus răul, ci asupra acelora care au mers pe aceeaşi cale vinovată şi poate au agravat răul, în loc de a se întoarce de la el. Şi cînd Dumnezeu judecă, nu este numai pentru răul săvîrşit de aceia pe care îi loveşte judecata, ci pentru tot, de la început pînă în momentul judecăţii.

Departe ca acest fel de a proceda să fie nedrept, este, dintr-un punct de vedere divin, calea celei mai înalte dreptăţi. Să luăm de exemplu membrii unei familii. Să presupunem că tatăl s-a îmbătat. Dacă există la fiii săi o scînteie de sentimente cinstite, nu numai ei vor simţi o ruşine adîncă şi o vie durere din cauza greşelii tatălui lor, dar, ca aceia dintre fiii lui Noe care simţeau ce datorau tatălui lor, ei se vor strădui să arunce vreo manta de dragoste asupra aceluia pe care nu-1 pot tăgădui şi de la care totuşi îşi întorc ochii, dar cu siguranţă mai presus de orice, ei vor veghea ca să nu se lase surprinşi ei înşişi de acest ruşinos păcat. Dar vai! în familie se găseşte un fiu care, în loc de a scoate învăţătură din ceea ce i s-a întîmplat tatălui său, profita de ocazie ca să-şi satisfacă aceeaşi patimă. Lovitura cade asupra lui, nu asupra ticălosului tată. El este dublu vinovat, pentru că a văzut goliciuna tatălui său, că a înţeles că trebuia să o acopere şi n-a făcut-o. El ar fi trebuit să urască păcatul, avînd în acelaşi timp pentru tatăl său cea mai adîncă milă. în loc de aceasta, el dimpotrivă, a stăruit în acelaşi curent al răului şi face poate mai rău decît tatăl său; astfel vina lui este agravată.

Iată tocmai ceea ce avem aici. Babilonul auzise diferitele mărturii ale lui Dumnezeu: nici o parte a adevărului nu-i fusese ascunsă. După cum altădată Babilonul din Caldeea putuse să cunoască legea şi profeţii, predicarea Evangheliei a răsunat în aceasta, care trebuie să audă de asemenea mărturia finală a lui Dumnezeu, Evanghelia împărăţiei care va fi vestită în zilele din urmă. Dar el ţine la obiceiurile sale, la puterea sa şi respinge adevărul. El va ajunge să dispreţuiască tot ceea ce este cu adevărat divin; el nu va întebuinţa din Cuvîntul lui Dumnezeu decît ceea ce el va putea să strice pentru a-1 face să slujească să crească propria sa impor¬tanţă, să obţină o mai mare autoritate asupra cugetelor si să se bucure mai din plin de lux şi de plăceri în această lume; el va face totul pentru a şterge orice amintire a cerului şi a face din această lume un fel de paradis pe care el îl va înfrumuseţa, nu printr-o religie curată şi fără pată, ci cu ajutorul artelor omeneşti şi al idolatriilor din lume. Aceasta va face să izbucnească indignarea si judecata lui Dumnezeu peste ultima fază a Babilonului, astfel că tot sîngele vărsat pe pămînt se va cere de la el si el va fi judecat în consecinţă. Este evident că aceasta nu împiedică deloc ca, la judecata celor morţi, fiecare om să fie judecat pentru propriul său păcat. Acest adevăr rămîne. Ziua Domnului pentru lume nu anulează cu nimic căile Sale şi acţiunea Sa faţă de fiecare suflet individual. Judecata morţilor este strict individuală, judecăţile care ating lumea nu sînt individuale; ele vin asupra ei ca altădată asupra Israelului, adică ele cad peste neamuri; ele sînt incomparabil mai severe pentru creştinătatea coruptă sau Babilonul, cum ea este numită aici, pentru că ea s-a bucurat de privilegii mult mai mari.

După acest principiu al guvernării lui Dumnezeu, nu numai vinovăţia personală vine sub judecată, ci aceea care, prin dispreţuirea mărturiei lui Dumnezeu, s-a acumulat astfel din punct de vedere moral din epocă în epocă, din pricina chiar a mărturiei lui Dumnezeu şi a răutăţii în care oamenii s-au complăcut, în ciuda acestei mărturii.