Capitolul 17

Este necesar să remarcăm că acest capitol 17 nu continuă profeţia în ordinea cronologică. Al şaptelea potir pe care 1-am văzut în ultimul rînd cuprinde căderea Babilonului de care Şi-a adus aminte Dumnezeu, „ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui".

Capitolul 17 este o descriere care explică ce făcea Babilonul atît de unt lui Dumnezeu şi pentru ce El îl judecă atît de aspru dar, dînd această descriere, Sfîntul Duh intră mai ales în povestirea amănunţită a relaţiilor Babilonului cu fiara, puterea imperială despre care a fost vorba mai înainte. Acestea sînt cele două obiecte principale de judecată, aşezate înaintea noastră în acest capitol si de care ne vom ocupa, cu toate că, ce-i drept, judecata fiarei este numai menţionată ca avînd loc prin puterea Mielului, iar amănuntele sînt rezervate unei alte părţi a profeţiei.

Principiul a ceea ce este înfăţişat aici este foarte clar. Dacă privim păcatul din punctul de vedere cel mai general, vom vedea că el a îmbrăcat totdeauna una sau alta din aceste două forme, corupţia sau violenţa. Cea dintîi (depravarea) este reprezentată prin femeie: este firea omenească lăsîndu-se pradă dorinţelor sale rele, fără să ia în consideraţie voia lui Dumnezeu; a doua, (violenţa), închipuită prin fiară, este expresia voinţei omului, punîndu-se în vrăşmăsie directă cu Dumnezeu. Dar Scriptura intră, asupra acestui subiect si cu o mare precizie, în multe amănunte. Am vrut numai să reamintesc care a fost chiar de la început principiul păcatului.

Se va observa că, în acest caz, unul din îngerii care aveau cele şapte potire înaintează şi-i zice lui Ioan: „Vino aici, ca să-ţi arăt judecata desfrînatei cele mari, care şade pe ape multe". Apoi el semnalează două efecte deosebite ale răutăţii ei: unul, legăturile ei întinate cu împăraţii pămîntului; celălalt, faptul că „cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul desfrînării ei". „Şi m-a dus în Duh într-un deşert" un loc complet necultivat în ce priveşte cunoştinţa de Dumnezeu şi bucuria care vine din legătura cu El. Femeia era acolo, aşezată pe o fiară de culoare roşie, adică, după cum aceasta este bine cunoscut, puterea imperială a Romei.

Fiara este „plină de nume de hulă", ea manifestă reaua şi perversa sa împotrivire faţă de Dumnezeu; mai mult, ea poartă simbolurile pe care le-am văzut deja, „şapte capete şi zece coame", Duhul lui Dumnezeu privind-o sub forma sa finală şi starea cea mai completă la care îi este dat să ajungă.

„Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle". Ea are tot ceea ce este atrăgător pentru omul firesc şi tot ceea ce i se pare frumos din punct de vedere religios; dar în mîna ei ţinea un potir de aur plin de urîciunile si de necurăţiile desfrînării ei. Ea poartă pecetea groaznică a idolatriei; se vede aceasta, fie în ceea ce ea prezintă oamenilor, fie în ceea ce este scris pe fruntea ei înaintea lui Dumnezeu. „Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urîciunilor pămîntului".

Adevărata semnificaţie si înţelesul deplin al acestui capitol au fost necunoscute chiar din primele vremuri. S-au străduit uneori să o aplice Romei păgîne; alţii au vrut să vadă aici Ierusalimul după ce el s-a pervertit. Dar consideraţia importantă a relaţiei femeii cu fiara si, mai ales, ceea ce vom vedea îndată, răstoarnă curînd una si cealaltă din aceste vederi. Dacă aplicarea la Roma păgînă este dificilă si fără ţel îndestulător, din toate explicaţiile, cea mai absurdă este cu siguranţă aceea care pretinde că femeia reprezintă Ierusalimul. In adevăr, foarte departe de a fi purtat de puterea imperială, Ierusalimul a fost călcat în picioare de puterea imperială. Dacă a existat din zilele lui Ioan, o putere care, foarte departe de a susţine Ierusalimul, 1-a persecutat şi 1-a oprimat, aceasta este puterea Romei; cum deci cetatea Iudeilor ar fi putut să fie prostituata neruşinată urcată pe acest vast imperiu?

În acelaşi timp, încercarea de a face din Roma antică, Babilonul mistic este aproape tot atît de nefericită, şi aceasta pentru un motiv foarte clar. Atîta timp cît Roma a fost păgînă, nu a existat nimic care să poată să exprime în mod complet cauza celor şapte capete ale fiarei, nici nimic care să se asemene măcar cu unul singur dintre cele zece coarne. Mulţi ani se scurseseră de cînd păgînismul încetase de a fi religia oficială a Romei, cînd căderea imperiului adusese împărţirea sa în zece împărăţii, formate în mod providenţial în Europa, astfel că nimeni nu o poate nega, după ce unitatea Romei a fost distrusă ca urmare a invaziei barbarilor. Cu această dragoste de libertate pe care ei o aduceau din pădurile Germaniei, aceştia n-ar fi suportat ca sceptrul de fier al unităţii vechiului imperiu să dăinuie încă; fiecare din popoarele care năvăliseră în provinciile romane, a stabilit propriul său regat independent într-unul din fragmentele imperiului dezmembrat. În prezenţa faptelor istoriei, este deci cu totul neserios să vrei să aplici acest capitol la perioada, păgînă a Romei. Noi vom vedea cîte lumini dă Scriptura pentru a hotărî adevărata întindere a profeţiei şi a arăta că nici o aplicare la trecut nu-i corespunde într-un chip satisfăcător. Timpurile vechi nu pot deloc să îndeplinească cerinţele capitolului şi este evident că acelea din evul mediu au trecut fără să-1 împlinească în totalitatea sa. Trebuie, pentru o deplină realizare, să privim la o zi încă viitoare.

Aceasta se acordă în mod perfect cu caracterul general al cărţii; totuşi recunosc că anumite elemente care figurează în Apocalipsă existau atunci şi există încă si acum. Nimeni nu va tăgădui că Babilonul şi-a luat deja oarecum locul, dar este altceva de a pretinde că felul său special de a fi si, mai presus de toate, caracterul său în plină dezvoltare, a fost arătat aşa cum este descris aici. Putem să spunem cu siguranţă că potirul său nu era încă plin si că, înaintea oamenilor, nu apăruse încă în mod clar ceea ce Dumnezeu prevedea că va trebui la sfîrşit să atragă judecata Sa. Mai mult, mi se pare sigur pînă la evidenţă că relaţia Babilonului cu fiara, astfel cum ea ne este înfăţişată aici, nu poate să se refere decît la o epocă viitoare. Astfel, nu este chestiunea de a şti dacă unii dintre actorii în scenele finale ale marei drame, cum ar fi cetatea împărătească şi imperiul roman, se găseau deja acolo; aceasta este evident. Elementele morale care vor caracteriza ultima epocă, nici ele nu lipseau: taina fărădelegii lucra deja de multă vreme, cu toate că duşmanul nu adusese încă apostazia, şi încă mai puţin arătarea celui nelegiuit. Nu se poate găsi în trecut nimic care să îndeplinească totalitatea a ceea ce Duhul ne înfăţişează în acest capitol, iar noi trebuie neapărat să aşteptăm, pentru o mai completă dezvoltare, momentul în care, înainte ca Mielul să judece fiara, aceasta, cu cele zece coarne va nimici Babilonul.

Este şi o altă remarcă de făcut. Se înţelege cu greutate cum cetatea romană sau orice ar fi civil care se leagă de aceasta, poate fi numită „taina". În parte, din această cauză mulţi oameni excelenţi au încercat să aplice această viziune catolicismului şi eu admit că se poate găsi oarecare asemănare. Acest sistem religios are o legătură incomparabil mai strînsă cu această misterioasă prostituată, ca nici unul din lucrurile despre care am vorbit. Roma, sub o formă oarecare, este cu siguranţă femeia descrisă în acest capitol; cele şapte capete sau coline arată în mod clar acest oraş, singurul despre care s-a putut spune că „are stăpînirea peste împăraţii pămîntului".

Explicaţia protestantă a acestui capitol este, deci, cînd le compari, cu mult superioară teoriei care vrea să vadă aici Roma păgînă. O vom găsi totuşi imperfectă, pentru motive care, nădăjduiesc, vor părea clare oricărui spirit neprevenit. Rana de moarte este imprimată nu pe fiara care huleşte, ci pe fruntea aceleia pe care stă scris: „Taină, Babilonul cel mare". Pentru ce femeia este astfel reprezentată? Dacă ea reprezintă numai o cetate imperială, ce este în aceasta comun cu o taină? Simplul fapt de a cuceri aproape şi departe şi de a exercita o mare putere politică pe pămînt, nu constituie nici un titlu cu acest nume. O taină are neapărat legătură cu ceva care nu poate fi descoperit prin duhul firesc al omului; este un secret care, pentru a fi descoperit, cere o lumină a lui Dumnezeu clară şi nouă; dar care, odată descoperită în acest fel, este destul de clară. Aşa este cu acest Babilon care vine aici înaintea noastră. Pe bună dreptate îşi trage numele de la oraşul care a fost chiar din timpurile îndepărtate izvorul închinării la idoli, în acelaşi timp şi sediul unei puteri care nu-L recunoştea pe Dumnezeu; această confuzie chiar fiind în viziunea lui Ioan, semnul caracteristic, desemnarea acestei stări de lucruri este luată de la cetatea renumită a caldeenilor, primul loc remarcabil din acest dublu punct de vedere.

Dar încercarea făcută de a aplica ceea ce este spus aici, la un Babilon viitor în Caldeia, mi se pare deopotrivă de puţin întemeiată. Există un contrast mare între cetatea descrisă de Ioan şi vechiul Babilon. Acesta din urmă se ridica în cîmpia Şinear, în timp ce este spus anume despre prima că ea are şapte capete care, după Cuvînt, arată şapte munţi pe care este aşezată femeia. Eu admit că simbolul cuprinde ceva mai rnult decît colinele Romei luate în înţelesul literal, deoarece este spus de asemenea că aceştia sînt şapte împăraţi; dar noi n-avem libertatea de a elimina din descriere prima trăsătură; ea este scrisă pentru a fi crezută, si nu pentru a fi ignorată sau dată de o parte prin interpretări subtile.

În rezumat, se pare că Dumnezeu a trasat cu propria Sa mînă descrierea Babilonului, astfel ca să fie cu totul evident că Roma „cetate şi sistem", figurează în scenă. Aceasta cuprinde neapărat şi timpurile evului mediu, cu toate că deplinul rezultat nu trebuie să se arate decît la sfîrşitul veacului, căci femeia este urcată pe fiară, adică împărăţie, caracterizată în aşa fel încît simbolul cuprinde natural invazia barbară care a avut loc în trecut, precum şi starea care rezultă din invazia barbară, aceea a celor zece împărăţii.

Nu s-ar putea nici pune la îndoială că expresia „taină", legată de Babilon nu arată că este vorba despre Roma după ce ea a mărturisit că este creştină. Această taină este pusă limpede în contrast cu o alta: cu marea taină a evlaviei (l Timotei 3.16). Aici, există una cu totul diferită: „Taină, Babilonul cel mare, mama prostituatelor si a urîciunilor pămîntului". Acolo se găsesc unite binele şi răul într-o legătură nelegiuită, pentru a săvîrşi ceea ce este cel mai rău si nu ceea ce este bun. Această alianţă, profană în principiu, caută să unească pe Dumnezeu şi omul firesc, pune ritualurile în locul harului si al Cuvîntului lui Dumnezeu, al sîngelui lui Hristos şi al puterii Duhului Sfînt şi se serveşte de Numele Domnului pentru a acoperi ambiţia şi poftele cele mai grosolane, pretinzînd totuşi că năzuieşte mai sus decît lumea de rînd. Toate aceste lucruri îşi au locul în Babilonul cel mare. Dar dacă ea este de asemenea, cu o vinovăţie mai adîncă, mama prostituatelor, ea este de asemenea, mama urîciunilor pămîntului. Aceasta ne arată în ea idolatria, o idolatrie reală şi neruşinată, şi nu numai această acţiune subtilă a duhului de idolatrie împotriva căruia fiecare creştin trebuie să fie în gardă. Aici există, alături de Creator, închinarea pozitivă la creatură şi chiar a creaturii aşezată mai presus de Creator. Cine nu cunoaşte, într-adevăr, grozăviile Mariolatriei (închinarea adusă Mariei)? Babilonul este „mama urîciunilor pămîntului". Nu este deci vorba despre acei idoli închipuiţi, în stare să amăgească pe copiii lui Dumnezeu, ci de ceea ce este conform cu pămîntul însuşi, — de o idolatrie pipăibilă si care merge dezvoltîndu-se mereu mai mult.

Aşa este descrierea pe care Dumnezeu o face Babilonului celui mare. Ceea ce confirmă explicaţia pe care tocmai am dat-o este că, atunci cînd Ioan vede pe femeia beată de sîngele martirilor lui Isus, el este cuprins de o mare mirare. Dacă ar fi fost vorba numai de o persecuţie din partea păgînilor, ar fi avut motive să se mire văzîndu-i arătîndu-şi ura lor de moarte împotriva adevărului si acelora care îl mărturisesc? Că metropola lumii păgîne dedată cultului lui Marte, Jupiter, Venus şi celorlalte divinităţi necurate şi monstruoase ale mitologiei antice, se mînia împotriva Evangheliei care expunea toate aceste mârşăvii la lumina zilei, si că ea căuta să facă rău credincioşilor, trebuia să se aştepte la aşa ceva; era un rezultat care trebuia în mod inevitabil să se producă, de îndată ce s-ar fi înţeles că creştinismul nu admite compromisuri. Dacă aceia care predicau n-ar fi spus nimic despre deşertăciunile păgîne si s-ar fi mărginit să prezinte Evanghelia ca pe un lucru mai bun decît toate acele lucruri cu care păgînismul putea să se laude, nici o îndoială că păgînii înşişi ar fi recunoscut-o în mare parte. Cu mult înainte de Constantin, puţin după moartea Domnului, unul dintre cei mai răi împăraţi romani propunea senatului ca Hristos să fie primit şi adorat în Panteon. Dar gîndul de a da lui Hristos unicul loc pe care El poate să-1 ia, nu putea fi admis. Hristos cere nu numai locul suprem, ci un loc exclusiv faţă de oricare altul; de aceea nimic nu putea si nu poate fi mai respingător pentru păgînism, nimic de asemenea mai fatal pentru el, sub orice formă se prezintă, decît adevărul descoperit în Hristos, care nu admite nici un lucru care nu este el însuşi adevărul hotărît şi exclusiv.

În consecinţă creştinismul, atacînd direct păgînismul, era, dintre toate lucrurile, cel mai contrariu Romei păgîne. Trebuia deci să se aştepte ca ea să se ridice, cum a făcut-o, împotriva lui Hristos şi a lor Săi.

Dar răul care lovea cu uimire pe profet nu era acesta. Era de a vedea că această tainică formă de rău, această contra-mărturie a duşmanului (nu anticrist, ci antibiserica), părea şi era în mod larg acceptată ca sfînta biserică catolică a lui Dumnezeu; că creştinătatea a devenit prigonitorul cel mai înverşunat al sfinţilor lui Dumnezeu şi s-a arătat aprinsă împotriva martorilor lui Isus, de o ură mai ucigătoare decît a avut vreodată păgînismul în vreun loc, nici în vreun timp. Iată ceea ce, foarte natural, trebuia să-1 umple de o mare uimire.

„Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? îţi voi spune taina acestei femei." Dacă Ioan ar fi pătruns mai întîi în mod real sub suprafaţă, dacă el ar fi văzut că sub această frumoasă aparenţă de creştinătate, femeia era, din toate lucrurile care sînt sub soare, cel mai stricat şi cel mai vrednic de unt pentru Dumnezeu, n-ar fi avut motive să fie surprins în felul acesta. De aceea îngerul îi spune: „Îti voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete si cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea se va ridica din Adînc şi se va duce la pierzare. Şi cei care locuiesc pe pămînt, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira cînd vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni". Cuvintele care termină acest pasaj, să reţinem bine, descriu fiara în starea ei finală, cînd ea va intra în ciocnire cu Babilonul. Această remarcă ne va ajuta să înţelegem că, oricare a putut să fie condiţia trecută a Babilonului, există o condiţie şi în viitor şi în această stare viitoare ea trebuie să piară. În adevăr, remarcaţi aceasta: fiara, adică imperiul roman, este descrisă aici ca si cînd a existat altădată; apoi existenţa sa a luat sfîrşit, dar ea trebuie să apară din nou sub o ultimă formă cînd ea va veni din Adînc.

Oricît de coruptă ar fi fost Roma păgînă, ar fi fals să afirmăm că ea s-a urcat vreodată din Adînc. Cînd apostolul Pavel scrie sfinţilor care erau în Roma, el îi îndemna într-un chip deosebit să fie cu totul supuşi, ca creştini, puterilor care erau atunci instituite. Pentru orice creştin din Roma, aceasta se aplica în mod evident la imperiul roman. Dar noi ştim ce era atunci împăratul; niciodată n-a fost unul mai rău şi totuşi Dumnezeu prinde această ocazie chiar de a arăta creştinilor datoria lor cu privire la autoritatea omenească aşezată în afară de ei şi peste ei. „Căci nu este autoritate decît de la Dumnezeu. Şi cele care există sînt rînduite de Dumnezeu", acesta este principiul pe care îl pune apostolul relativ la puterile pămînteşti. Iar aceasta nu înseamnă a ieşi din Adînc.

Dar vine timpul cînd autoritatea va înceta de a fi rînduită de Dumnezeu; la această perioadă se referă ultima condiţie a fiarei. Dumnezeu, în providenţa Sa, aprobă marile imperii de altădată şi acest principiu continuă atîta timp cît Biserica este pe pămînt. De aceea noi trebuie să recunoaştem originea divină a guvernelor, chiar cînd cei care ţin frînele lor o uită şi îşi menţin autoritatea în lume ca un lucru care decurge din popor, independent de Dumnezeu. Dar se apropie ziua cînd îi va fi îngăduit Satanei să conducă lucrurile după propriul său plac. Pentru puţin timp (şi ce îndurare din partea lui Dumnezeu că acest timp trebuie să fie scurt!), Satan va ridica un imperiu potrivit planurilor sale, imperiu care va ieşi din principiile satanice care tăgăduiesc pe Dumnezeu. Aici este o parte din ceea ce pare a însemna faptul că fiara urcă din Adînc.

„Ea se va duce la pierzare", este adăugat ca urmare. „Şi cei care locuiesc pe pămînt, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira cînd vor vedea că fiara era, nu mai este si va veni".

Iată ceea ce va răsturna cu totul şi maximele politicienilor şi ideile obişnuite ale omului asupra istoriei. Niciodată n-a fost făcută o experienţă asemănătoare. Care este imperiul care, după ce a existat, a dispărut, pentru a reapărea cu pretenţii şi o putere mai mare, şi numai pentru a găsi sfîrşitul cel mai groaznic? Este un lucru cu totul străin de istorie. Una din ideile cele mai acceptate este că împărăţiile se aseamănă omului prin aceea că încep, se ridică şi cad. Dar, după cum omului îi este greu să creadă în învierea omului, nu e de mirare că el refuză să creadă în învierea unui imperiu. Marea diferenţă constă în aceea că, în cazul omului, Dumnezeu lucrează învierea, în timp ce, cînd va fi vorba de imperiu, puterea Diavolului îl va ridica din nou. Fără îndoială, aceasta va fi o reapariţie din toate punctele extraordinară si anormală, cu totul excepţională în istoria lumii. De aceea această înviere a imperiului roman va duce cu sine ca un torent pe oamenii uimiţi. Ei ştiu puţin acum, pentru că ei nu cred ceea ce este scris aici, ceea ce este pe punctul de a ieşi din Adînc. Satan va fi izvorul ridicării si puterii finale a acestui imperiu: el, şi nicidecum Dumnezeu îi va da caracterul său.

„Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sînt şapte munţi pe care stă femeia. Sînt şi şapte împăraţi." Am atins deja dubla semnificaţie a simbolului „munţii"; „cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă"; adică al şaselea cap, acela care stăpînea în zilele lui Ioan, care indică forma imperială de guvernămînt. Nimic nu poate să fie mai clar. Avem aici o indicaţie de timp de o importanţă majoră. O a şaptea formă trebuie să urmeze şi, ceea ce este mai mult, a şaptea, sub un anumit raport, trebuia să fie a opta.

„Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este un al optulea; este dintre cei şapte şi merge la pierzare." într-un sens, ea trebuia să fie o a opta formă de guvernămînt şi, în alt sens, dintre cei şapte; a opta, poate, din cauza caracterului pe care i-1 imprimă învierea sa extraordinară, dar totuşi una din cele şapte, pentru că din punct de vedere exterior este vechiul imperialism care reapare. Aceasta explică, mi se pare, capul rănit de moarte, care a fost în urmă vindecat (capitolul 13.3). Ea este dintre cei şapte, din punctul de vedere al caracterului său de imperiu; dar este un al optulea, pentru că, atunci cînd ea reînvie, originea sa este satanică. Nimic asemănător nu va fi fost văzut vreodată mai înainte.

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sînt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi autoritate ca împăraţi timp de un ceas împreună cu fiara." Ei trebuie toţi să domnească în acelaşi timp cu fiara; acesta este unul din principalele elemente necesare înţelegerii acestui capitol. Toţi aceia care cunosc istoria timpurilor trecute ştiu că, atunci cînd cei zece împăraţi au apărut, fiara, puterea imperială, nu mai exista. Pe ruina unităţii romane s-au ridicat cele zece împărăţii bine cunoscute, pe care barbarii le-au întemeiat după aceea. Eu nu ridic nici o problemă relativ la numărul împăraţilor. Ştim că uneori au fost nouă, alte ori unsprezece şi mai mult; dar, orice ar fi, afirm, potrivit istoriei, că ei n-au primit niciodată puterea ca împăraţi pentru unul singur şi în acelaşi timp cu fiara, căci aceasta înseamnă aceste cuvinte: „un ceas împreună cu fiara." Este contrariul chiar care nu poate fi respins. Ei au primit puterea ca împăraţi, cînd fiara încetase de a exista. Astfel, cînd considerăm stingerea imperiului şi ridicarea împărăţiilor barbare, vedem, daca ne alipim de ceea ce Dumnezeu ne-a spus, o diferenţă completă între istoria trecută şi împlinirea sigură a profeţiei în viitor. Nu există, în expresii, nimic greu, nici cu două înţelesuri; omul singur este de condamnat cînd el le-a aplicat rău. Eu recunosc totuşi bucuros că a existat deja o împlinire parţială. Se înţelege bine că Dumnezeu a voit, prin mijlocirea acestei cărţi, să susţină si să mîngîie pe poporul Său în timpul unei epoci de întuneric; în harul Său, El a putut să dea o slabă lumină privitor la adevăratul folos al profeţiei, pentru a întări pe sfinţi în încercările lor. Ei au suferit din partea Romei; şi era uşor de văzut că prigonitoarea, descoperită în această carte şi numită Babilon, este identificată cu Roma, cetatea împărătească. Pînă aici ei aveau dreptate. Nu avem motive să ne mirăm că o lumină parţială le-a fost de un astfel de ajutor. Ei nu aveau de asemenea decît o vedere imperfectă despre îndreptăţire, o înţelegere şi mai mică încă, dacă chiar se poate spune că a existat o astfel de înţelegere, despre Hristos drept Căpetenie sau Cap al Bisericii, despre preoţia Sa şi despre multe alte adevăruri. Ei nu aveau deci de asemenea decît foarte puţine lumini asupra profeţiei, dar Domnul, prin puţinul pe care ei îl posedau, îi susţinea cu putere şi le făcea mult bine.

Dar există vreo raţiune care să ne oblige să ne mulţumim cu măsura de lumină pe care o aveau sfinţii de altădată? Nu, desigur, si aceasta este totuşi aspra robie pe care tradiţiile istorice o impun celor care sînt de acord cu ele. Neacceptînd decît ceea ce cunoşteau aceia care au trăit înaintea lor, ei se reduc astfel ei înşişi la cea mai mică măsură a adevărului. Cînd harul lui Dumnezeu este atît de abundent, cînd Cuvîntul Său este atît de bogat, atît de complet şi atît de adînc, este trist să vezi copii ai lui Dumnezeu mulţumiţi de a avea numai cu ce să-şi salveze sufletele sau de a le împiedica să moară de foame. În prezenţa a tot ceea ce harul Său are în rezervă pentru ei, a acţiona astfel nu este nici pentru slava Sa, nici pentru propria lor binecuvîntare. În toate lucrurile, singurul principiu adevărat este de a merge la izvorul adevărului divin, pentru a scoate din el răcorirea, puterea şi dispoziţiile în stare să împlinească lucrul la care Dumnezeu ne cheamă; este în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu atrage într-un chip cu totul spe-cial atenţia poporului Său asupra valorii Cuvîntului Său si îndeosebi asupra părţii pe care o studiem acum. Este evident că versetul de care ne ocupăm nu are legătură nici cu puterea romană în unitatea sa, nici cu partea orientală sau bizantină, după ce imperiul a fost scindat, nici cu starea de fragmentare în care se găsea Apusul după răsturnarea lui Augustus. Într-adevăr, în timpul evului mediu au putut să fie zece regate (în contrast cu vechea stare în care fiara exista făre ele), dar nu avea, în acelaşi timp cu ei zece şefi, o fiară sau sistem imperial. Aceasta a condus la gîndul că papa era fiara. Dar această explicaţie nu răspunde exigentelor ] lui Dumnezeu; dimpotrivă, Scriptura furnizează argumente clare şi puternice care demonstrează că nu s-ar putea aplica acest simbol papei, cel puţin ca fiind în el împlinirea completă. Un dublu fapt ne este înfăţişat într-un chip distinct în acest verset, că cele zece coarne primesc puterea lor împărătească pentru acelaşi ceas sau acelaşi timp cu fiara, şi nu după ce puterea acesteia a luat sfîrşit. Fiara şi cei zece împăraţi exercită puterea simultan.

Aceasta ne scuteşte de o mulţime de comentarii; căci noi găsim totodată ceea ce este perfect simplu şi ceea ce orice creştin care crede că această carte este Cuvîntul lui Dumnezeu, trebuie să recunoască. A introduce aici istoria, nu poate decît să ne arunce în încurcătură; cei care apelează cel mai mult la evidenţa pe care istoria o aduce, par de asemenea că ignorează cel mai mult faptele ei. Sînt de ajuns cunoştinţele cele mai elementare; într-adevăr, cine printre noi nu ştie, prin Biblia însăşi, că la naşterea lui Hristos exista un imperiu roman guvernat de un sigur împărat şi care nu era divizat în zece regate? A fost dat un decret ca să se facă recensămîntul întregii lumi. Dacă împăraţii ar fi existat şi ar fi avut o parte la autoritate, cu toate că subordonată fiarei, ar fi trebuit cel puţin să fie consultaţi. Dar nu, era un decret absolut, emis fără îndoială de un şef unic al unui imperiu nedivizat. Cu cîteva secole mai tîrziu, se întîmplă nu numai împărţirea în imperiul de Apus şi de Răsărit, ci şi starea de diviziune a Occidentului, cînd n-a mai fost căpetenie împărătească. Profeţia, din contră, ne arată că fiara care a reînviat şi împăraţii separaţi domnesc în acelaşi timp, înainte ca judecata divină să le nimicească la venirea lui Hristos şi a sfinţilor Săi. Prin urmare aceasta trebuie să fie într-o epocă viitoare.

Cît de bine se armonizează totul cu gîndul care predomină în toate timpurile moderne! Constituţionalismul, cum este numit, este fructul sistemului teutonic, survenind peste acela al imperiului roman dezmembrat. Barbarii au introdus ideile de independenţă ca şi de feudalitate; ei, prin urmare, au ţinut piept pentru libertate, astfel că toate eforturile întreprinse de atunci pentru a reconstitui imperiul au eşuat complet. Motivul este limpede; există un obstacol, „cel ce o opreşte" (2 Tesaloniceni 2.7). Lucrul nu poate să se facă înainte ca să sosească momentul. Cînd momentul va fi venit, divinul obstacol va fi ridicat si Diavolul va putea să facă tot ce el vrea mai rău. Latura politică a acestei acţiuni este descrisă aici cu o claritate şi o concizie surprinzătoare. Cele zece coarne cu fiara trebuie toate să primească autoritatea — fiara exercitînd puterea imperială şi cele zece coarne autoritatea ca regi; aceasta are loc într-unul şi acelaşi timp, înainte ca să vină sfîrşitul. Este deci clar că aceasta trebuie să aibă loc în viitor. Este imposibil de a vedea ceva în trecut care să se aplice aici cu oarecare aparenţă de dreptate. Scriptura şi faptele sînt de acord pentru a respinge orice teorie asemănătoare. „Toţi au acelaşi gînd şi dau fiarei atît puterea cît şi stăpînirea lor". Pînă în prezent, contrariul a fost adevărat în istorie. Coarnele au luptat mereu unul contra altuia şi chiar adesea contra papei. De la imperiul roman, niciodată lumea n-a văzut o putere imperială sub care total să se fi plecat. N-am auzit noi toţi vorbindu-se despre echilibrul european? Acesta este lucrul de care naţiunile s-au ocupat continuu, de teamă ca nici o putere să nu devină fiara. Dacă unele se unesc între ele, celelalte se grăbesc să vină în ajutorul celui mai slab, geloase cum sînt toate de a vedea pe una din ele cîstigînd o autoritate si o putere prea preponderentă şi de a guverna tot restul. Dar în epoca pe care o contemplă aici văzătorul, toate aceste subtilităţi ale politicii vor fi luat sfîrşit. „Toţi au acelaşi gînd şi dau fiarei atît puterea cît şi stăpînirea lor", căpeteniei lor imperiale. „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domn al domnilor si împărat al împăraţilor şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sînt cu El, de asemenea îi vor birui".

Dar n-am văzut încă sfîrşitul Babilonului. Robul pe care el 1-a avut pentru a corupe pe cei mari şi a otrăvi pe cei mici — caracterul său de idolatrie — a fost plasat înaintea noastră, ca şi legătura lui cu fiara. Acum un conflict izbucneşte. I se îngăduie femeii să fie urcată pe fiară, adică să influenţeze şi să guverneze imperiul, dar la sfîrşit ea devine obiectul urii celor zece coarne şi a fiarei, care o pustiesc, o jefuiesc şi o nimicesc.

„Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata sînt popoare, mulţimi, neamuri şi limbi". Astfel influenţa nu se exercita numai asupra fiarei, ea se întindea mult mai departe.

Hoardele gotice n-au fost încorporate la imperiu şi ele nu erau coarne ale fiarei; ele nu i-au dat puterea lor, ci dimpotrivă, au nimicit-o pe a sa. Ele au zdrobit fiara, mult mai mult decît Babilonul. Istoria timpurilor trecute nu răspunde deci nicidecum la profeţie.

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituată, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mînca şi o vor arde cu foc." Astfel coarnele si fiara se unesc într-o aceeaşi ură împotriva prostituatei: le vedem nu numai existînd împreună, ci unindu-se în schimbarea lor de sentiment cu privire la Babilon. O alianţă între cei răi n-ar putea să dureze. Mai mult, noi vedem că nu Evanghelia, nici puterea Duhului Sfînt nu acţionează pentru a nimici Babilonul, ci nelegiuitul imperiu latin reînviat, unit cu regatele sale vasale din Apus. O unire profană trebuie să se termine prin ură. Ei vor trata deci Babilonul cu dispreţ, îl vor expune ruşinii, vor pune mîna pe lucrurile lui şi pe resursele lui şi în sfîrşit îl vor nimici. Poate să existe ceva mai puţin rezonabil decît să gîndeşti că papa (admiţînd că fiara îl reprezintă) se va uni cu diferitele căpetenii ale puterilor occidentale, regii catolici, pentru a nimici propriul său oraş sau propria sa biserică, fie că este privit Babilonul ca una sau ca alta? Unii caută să ocolească dificultatea, spunînd că pustiirea Babilonului este aceea pe care au făcut-o Romei hoardele barbare. Deci în trecut ar trebui raportate toate aceste evenimente. Ce confuzie! Aceasta nu este de ajuns să arate că un astfel de sistem nu stă pe nici o temelie solidă?

De aici provin eforturile care au fost făcute pentru a susţine o falsă lecţie în text. S-a voit să se menţină o noţiune care nu se potriveşte cu adevărul; trebuie citit „cele zece coame ŞI fiara" ceea ce implică prezenţa lor în aceeaşi perioadă si pentru o aceeaşi acţiune cu fiara, în scopul de a jefui apoi si de a distruge Babilonul. Dumnezeu Se serveşte de ei pentru a pune deoparte pe marea corupătoare religioasă, al cărui centru al puterii se găseşte la Roma. Este uşor de a înţelege că puterea imperială poate să se dezvolte fără obstacol sub forma sa finală de violenţă, de răzvrătire contra Domnului şi de apostazie. Religia, oricît de coruptă ar fi, lucrează ca un frîu asupra voinţei umane, ca si un guvern, chiar dacă este rău. Cel mai rău dintre guverne valorează mai mult decît anarhia. Nu vreau totuşi să spun că o religie coruptă valoreză mai mult decît absenţa religiei, dar în toate cazurile este ceva care îi tulbură pe oameni si este un spin pentru cei care nu vor religie nicidecum.

Aceasta este cauza pentru care coarnele şi fiara se unesc împotriva prostituatei si o pustiesc. Mîngîierile cu care au desfătat-o împăraţii pămîntului, supunera fiarei la influenta sa, fac cu atît mai amară ura lor, cu atît mai arzătoare furia lor contra aceleia care, necredincioasă lui Dumnezeu, se slujeşte de Numele lui Hristos pe care ea îl uzurpase şi dezonorase, pentru a cîştiga ceea ce acum era pierdut fără întoarcere. „Căci Dumnezeu le-a pus în inimi să-I aducă la îndeplinire gîndul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei împărăţia lor, pînă se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu." Acesta este un timp de amăgire puternică, să nu uităm.

„Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpînire peste împăraţii pămîntului." Roma singură răspunde la această descriere. „Femeia" este simbolul mai general, desemnîndu-o ca pe marea cetate imperială; „prostituata" o reprezintă în caracterul său religios, dar stricat, cuprinzînd Roma papală, dar neterminîndu-se cu papalitatea aşa cum este ea în prezent.