Capitolul 15

În capitolele 15 si 16 sînt descrise scene de o natură cu totul deosebită, asupra cărora cîteva cuvinte vor fi de ajuns. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare si minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfîrşit mînia lui Dumnezeu". Aceasta se leagă clar de ceea ce este spus în capitolul 12.

Pentru a pricepe bine ordinea acestei părţi a cărţii, este important de remarcat că venirea lui Hristos n-a avut încă loc. Evenimentele înfăţişate prin cele şapte potire nu urmează în mod cronologic ceea ce este raportat la sfîrşitul capitolului 14, adică venirea Fiului Omului pentru secerişul şi culesul strugurilor de pe pămînt. Viziunea priveşte înapoi, nu spun pînă la început, dar înainte de sfîrşitul capitolului 14. În adevăr, ultimul dintre cele şapte potire cuprinde căderea Babilonului, faptă de judecată care corespunde celei de a treia din căile lui Dumnezeu care ne sînt înfăţişate în acest capitol. Ultimul potir ne readuce deci la acelaşi punct. El este ultima expresie a mîniei lui Dumnezeu înainte ca Domnul Isus să vină şi trebuie prin urmare să fie plasat înainte de sfîrşitul capitolului 14, a cărei a patra parte probabil şi sigur cele trei de pe urmă sînt ulterioare tuturor potirelor. Avem astfel o idee dreaptă despre locul pe care trebuie să-1 ocupe în ordinea cronologică diferitele părţi ale cărţii. Să intrăm acum puţin în examinarea acestor capitole. „Am văzut ca o mare de sticlă". Aceasta reaminteşte ceea ce am văzut în capitolul 4, dar se deosebeşte de ea prin tot ceea ce o înconjoară şi o însoţeşte. Acolo bătrînii erau aşezaţi pe scaune de domnie, iar marea de sticlă aşezată, înaintea lor, dădea tăcuta dar puternica mărturie că aceşti sfinţi o sfîrşiseră cu necesităţile si primejdiile de pe pămînt si nu mai aveau nevoie de spălarea cu apă prin Cuvînt. Toate acestea sînt limpezi si clare. Cînd sfinţii slăviţi au fost răpiţi în cer, de ce folos ar fi pentru ei ceea ce reprezentau ligheanul şi apa pe care o conţinea? Ei sînt în afara scenei în care necurăţiile lor zilnice trebuiau să fie spălate; curăţia este acum desăvîrşită şi neschimbătoare, si aceasta o confirmă marea de sticlă, asemănătoare cristalului. Dar aici nu este numai o mare de sticlă; ea este „amestecată cu foc". Ce ne învaţă acest simbol? După părerea mea, înseamnă că sfinţii pe care îi găsim aici si care au fost în luptă cu fiara şi cu prorocul mincinos, au trecut printr-o vreme de persecuţii groaznice, ceea ce nu este cazul pentru bătrîni. Marea de sticlă din capitolul 4, în raport cu bătrînii, şi aceea amestecată cu foc pe care sînt biruitorii fiarei, prezintă o diferenţă foarte semnificativă. Dacă se întreabă: „Sfinţii trebuie să treacă prin necazul cel mare?" voi spune mai întîi: „Despre care sfinţi vorbiţi?" Dacă se înţelege prin aceasta aceia pe care îi reprezintă bătrînii şi care la venirea lui Hristos sînt răpiţi, răspunsul este negativ; Scriptura este categorică în privinţa aceasta. Dar că anumiţi sfinţi trebuie să străbată aceste timpuri groaznice, este în afara oricărei îndoieli. Totul devine clar dacă se face această distincţie; neglijînd-o, te cufunzi în întuneric.

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu harpele lui Dumnezeu în mînă, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei". Nu ve vorbeşte niciodată de biruinţă asupra fiarei cînd este vorba despre bătrîni, iar aici ei nu apar. Aceasta este scena finală a unei încercări deosebit de grele. Biruinţele aici sînt limitate la timpul cînd se încheie executarea ultimelor planuri ale lui Satan. Sfinţii pe care îi vedem în acest capitol sînt probabil scăpaţi înainte de căderea fiarei. În tot cazul, nu pare de o mare importanţă să cunoaştem momentul precis; faptul de necontestat este că aceşti biruitori aparţin în mod exclusiv epocii în care Diavolul face ultimele sale eforturi prin mijlocirea fiarei şi prorocului mincinos. Am văzut mai înainte pe aceia care, printre sfinţii apocaliptici, au suferit cei dintîi; aceştia formează ultima categorie a sfinţilor apocaliptici: ei au putut să cadă sub loviturile imperiului roman, dar, în realitate, ei au cîştigat biruinţa asupra lui şi ei sînt aici pe marea de sticlă cu harpele lui Dumnezeu. Cîntarea lor de laudă Domnului se potriveşte admirabil, după această mare de necazuri prin care ei au trecut pentru a sosi în prezenţa Sa.

„Ei cîntau cîntarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cîntarea Mielului." Este evident prin aceasta că ei nu sînt creştini în înţelesul strict al cuvîntului. Sînt sfinţi cu siguranţă şi în înţelesul cel mai real; dar ei nu sînt cu Dumnezeu în relaţiile care există acum şi nu posedă această legătură formată prin locuirea Duhului Sfînt în aceia care în prezent sînt uniţi cu Hristos; poziţie atît de exclusivă încît cei care au fost sub Moise nu mai sînt sub el şi nu-L recunosc decît pe Hristos drept Căpetenie şi Domn. Dimpotrivă, sufletele despre care este vorba aici, cu toate că slujesc lui Dumnezeu şi Mielului, păstrează încă ceea ce îi leagă de lucrurile evreieşti. De aceea noi le auzim zicînd: „Mari si minunate sînt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte si adevărate sînt căile Tale, împărate al Neamurilor!"

Nu „împărat al Sfinţilor", cum se citeşte uneori. Este această una dintre cele mai rele alterări ale textului Apocalipsei şi care este contrariu celor mai bune mărturii. Nicăieri această expresie nu se găseşte în Scriptură şi eu nu ezit să spun că ea poartă cu sine o idee eretică. Ea nu este potrivită decît să distrugă practic adevărata legătură a sfinţilor cu Domnul; ea nu poate avea un înţeles just. Fără îndoială că Isus este, pentru sfinţi, Stăpîn şi Domn, dar expresia împărat implică o legătură cu o naţiune care trăieşte pe pămînt şi nu este deloc o relaţie care să se potrivească noii creaţii. Mai mult, cei care cîntă cîntarea, dacă au trecut prin martiriu, aparţin cerului, unde desigur o astfel de legătură (relaţie) ar fi ciudată. În cuvintele lor este făcută aluzie la Ieremia 10.7, unde se găseşte „împărat al neamurilor", cu alte expresii citate aici. Dacă aceşti sfini nu sînt în mod exclusiv neamuri, cel puţin printre ei se găsesc unii dintre neamuri si nu trebuie să uităm lucrul acesta citind textul. Adevăratul titlu dat Domnului este deci împărat al neamurilor; El este, fără îndoială, împăratul evreilor, dar aceia în chip deosebit care erau dintre neamuri trebuiau să se bucure şi se bucurau de a putea să-L laude ca împărat al neamurilor. (Acest titlu este de asemenea în armonie desăvîrşită cu sfîrşitul versetului 4, ca şi cu Psalmii 2.8; 72.11.) A venit momentul cînd Hristos va apărea ca împăratul împăraţilor si va pune totul sub stăpînirea Sa. „Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfînt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că faptele Tale cele drepte au fost arătate". Aici iarăşi nu este Israel, ci toate neamurile care vor veni. în laudele lor, sfinţii anticipează biruinţa rezervată lui Dumnezeu în ziua glorioasă a venirii lui Hristos.

„După aceste lucruri m-am uitat: si templul cortului mărturiei din ceruri a fost deschis. Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte pedepse. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brîie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline cu mînia lui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Si templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu si a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în templu, pînă se vor sfîrşi cele şapte pedepse ale celor şapte îngeri". Nu mai apare chivotul legămîntului lui Dumnezeu în templul deschis, cum am văzut în capitolul 11.19; de aceea nu este vorba despre sfaturile lui Dumnezeu cu privire la Israel; ceea ce caracterizează aici templul este cortul mărturiei şi judecăţile lui Dumnezeu care vor cădea peste lumea lepădată de credinţă.