Capitolul 14

Ajungem acum la capitolul 14, unde nu întîlnim nici împotrivirea lui Satan faţă de sfaturile lui Dumnezeu, mai întîi în cer si apoi pe pămînt, nici planul pe care el îl urmează şi uneltele pe care le întrebuinţează în acest scop. Aceasta am văzut-o în capitolul 12 si 13. Intrăm acum într-o altă ordine de lucruri. Este imposibil ca Dumnezeu să nu lucreze pentru ai Săi. Trebuie să fie şi o activitate a binelui contra răului. Dumnezeu binevoieşte deci să ne descopere aici diferitele căi prin care El va arăta puterea Sa, va trezi o mărturie şi va trimite înştiinţarea, potrivit cu criza prezentă. Aceasta se desfăşoară într-un chip complet în cele şapte secţiuni pe care le prezintă simplu acest capitol.

Prima scenă ne arată (versetul 1-5) un număr precis de persoane despărţite si unite cu Mielul pe muntele Sionului. Domnul Isus este gata să-Şi susţină drepturile în mijlocul lui Israel. Sionul este centrul harului împărătesc. Zic împărătesc, pentru că Hristos afirmă aici titlul Său de Fiul al lui David; dar este şi un har, pentru că aceasta implică faptul că, în urma ruinei totale a lui Israel, Domnul, printr-o favoare deosebită, începe acolo din nou să-1 adune în jurul Lui. Aceasta este prima formă sub care Dumnezeu va desfăşura acţiunea Sa în ultimele zile. Diavolul poate să aibă fiarele sale şi coarnele sale; Dumnezeu are pe Mielul Său pe care noi nu-L vedem, în această ocazie, pe scaunul de domnie în cer, nici luînd cartea, ci pe muntele Sionului. Cea ce ne este astfel clar prezentat înainte de sfîrşit este un pas însemnat către stabilirea împărăţiei.

„Apoi m-am uitat şi iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său". Nu este spus că ei au conştiinţa că sînt cu Dumnezeu în această legătură de fii; căci nu este vorba de Tatăl lor. Nu se găseşte nimic asemănător în Apocalipsă, ci „Numele Tatălui Său este scris pe frunţile lor": ei Ii aparţin.

„Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care 1-am auzit era ca al celor ce cîntă cu harpa, şi cîntau din harpele lor. Cîntau o cîntare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrînilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patruzeci si patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pămînt. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt virgini". Aceşti sfinţi nu s-au întinat; ei n-au luat deloc parte la răutatea babiloniană aici pe pămînt, ei sînt curaţi şi sînt strîns uniţi cu Cel Sfînt care a suferit. „Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sînt fără vină".

Aşa este prima lucrare a lui Dumnezeu. Există o rămăşiţă completă, despre care nu este spus că ar fi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca în capitolul 7, dar care totuşi este evreiască. Ei sînt scoşi din mijlocul acelora care s-au făcut vinovaţi de lepădarea Mielului. Dumnezeu răspunde aici la această crimă şi la atîtea altele, punînd cu îndurare deoparte pentru Miel pe aceşti o sută patruzeci si patru de mii şi dîndu-le un loc de cinste lîngă Acela care este pe punctul de a fi aşezat pe scaunul Său împărătesc în Sion.

În scena următoare vedem un înger, „un alt înger", zburînd prin mijlocul cerului, avînd o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească celor care trăiesc pe pămînt, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi si oricărui popor". Pentru ce Evanghelia aici este numită „veşnică"? Să ne amintim că Evanghelia predicată în prezent este o Evanghelie foarte specială, şi nicidecum Evanghelia veşnică. Niciodată Evanghelia de acum n-a fost propovăduită înainte ca Isus să fi murit, să fi înviat si chiar să Se fi urcat la cer. Astfel, Evanghelia, aşa cum trebuie să fie propovăduită în creştinătate şi în afară, depinde de faptele cele mai extraordinare care s-au săvîrşit vreodată aici pe pămînt si pentru arătarea cărora Dumnezeu a aşteptat mai mult de patru mii de ani din momentul cînd omul a fost aşezat pe pămînt. Evanghelia harului lui Dumnezeu nu poate, deci, la drept vorbind, să fie numită Evanghelia veşnică şi niciodată Scriptura nu-i dă acest nume. Unii fără îndoială se servesc de această expresie fără să-şi dea seama de ceea ce înseamnă ea şi o aplică la Evanghelia predicată în zilele noastre, avînd în duh oarecare gînd vag că ea ne leagă de veşnicie; sau încă, se întrebuinţează acest cuvînt „veşnic" ca un epitet care sună bine la ureche, fără a prezenta nimic precis. Orice ar fi, a caracteriza astfel „Evanghelia lui Dumnezeu" este cu siguranţă o confuzie, dacă rămînem la Scriptură.

Expresia „Evanghelie veşnică" înseamnă ceea ce cuvintele spun: adică aceste vesti bune care au fost totdeauna adevărate si vor fi totdeauna; este ceea ce rămîne neschimbat, oricare ar fi celelalte lucruri pe care Dumnezeu le face cunoscute omului. Ce este deci Evanghelia veşnică? Veştile bune ale lui Dumnezeu care au existat dintotdeauna, este planul pe care El 1-a format de a binecuvînta pe om prin sămînţa făgăduită a femeii, Isus Hristos, şi de a-1 pune peste restul creaţiei pentru a avea stăpînirea, ca fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu. Chiar de la început, în primul capitol din Geneza, avem dovada că acesta este gîndul lui Dumnezeu pentru om aici pe pămînt. Sfârşitul tuturor lucrurilor va vesti acelaşi adevăr; mileniul va fi o mare mărturie care o va demonstra, iar sub cerurile noi si pe pămîntul nou omul va fi binecuvîntat în chip desăvîrşit şi pentru totdeauna.

Propovăduirea acestui adevăr este ceea ce cred eu „Evanghelia veşnică". În ultimele zile, lucrarea sa va avea drept obiect de a răsturna minciuna Satanei, al cărui scop este de a-1 îndepărta pe om de Dumnezeu si de a-1 tine în această depărtare, astfel că Dumnezeu trebuie să-1 judece pe om în loc de a-1 binecuvînta împreună cu tot pămîntul, iar la sfîrşit, de a-1 arunca în iad. Acesta este efectul vicleniilor Satanei, în timp ce Evanghelia veşnică îl înfăţişează pe Dumnezeu ca voind să binecuvînteze pe om si creaţia, aşa cum acesta a fost totdeauna planul Său şi aşa cum El îl va împlini cu siguranţă. Este evident că aceasta nu va fi pentru fiecare om individual: aceia care dispreţuiesc îndurarea Sa în Hristos şi îndeosebi aceia care, după ce au auzit-o, dispreţuiesc Evanghelia harului Său, aceia vor avea parte de pedeapsă. Eu vorbesc în acest moment despre ceea ce a fost totdeauna în gîndul lui Dumnezeu şi de ceea ce El a înfăţişat necurmat omului în Cuvîntul Său. Chiar propovăduirea îngerului confirmă ceea ce am expus mai înainte: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă"; aceasta este evident îndreptată împotriva închinării la idoli: „căci a venit ceasul judecăţii Lui". Atunci va avea loc căderea tuturor acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu, nu numai a tuturor deşertăciunilor neamurilor, ci a tuturor acelora care se alipesc de ele si care le susţin în contradicţie cu Dumnezeu.

„Închinati-vă Celui care a făcut cerul si pămîntul, marea şi izvoarele apelor!" Se vede deci clar că acesta este mesajul universal pe care Dumnezeu îl adresează omului şi care se leagă de slava Sa de Creator.

Ameninţarea solemnă a unei apropiate judecăţi este puternicul motiv destinat să imprime, în conştiinţele orbite ale oamenilor, dreptul de a fi onorat, care nu-I aparţine decît Lui singur.

Unii, fără îndoială, vor găsi ciudat că Dumnezeu trimite un mesaj ca acesta într-o perioadă care cu siguranţă este foarte apropiată de a noastră. Dificultatea vine din aceea că avem obiceiul de a face presupuneri si de a judeca după poziţia şi legătura în care ne găsim; dar nimic nu împiedică mai mult de a ajunge la o adevărată înţelegere a lucrurilor. Această remarcă se aplică la toate părţile Bibliei şi la profeţie mai mult poate ca la oricare alta. Fie că este vorba pentru noi de purtare sau de datorie, este obligatoriu ca noi să rămînem în legătura care ne este proprie şi în locul pe care Dumnezeu ni 1-a fixat, supunîndu-ne la ceea ce, în Cuvîntul Său, se aplică la această legătură şi la această poziţie. Cum putem noi să acţionăm într-un chip drept si inteligent, ca nişte creştini, dacă nu ştim ce înseamnă a fi creştini si dacă nu sîntem cu adevărat? Noi nu-L slăvim pe Dumnezeul nostru si Tatăl decît numai în măsura în care, fiind copii ai Săi, privim la El ca la Tatăl nostru si cînd, ca sfinţi, îl mărturisim ca fiind Dumnezeul nostru. Iată ceea ce cu siguranţă este adevărat. Dar în epoca în care profeţia ne-a condus, nu este spus că sînt creştini pe pămînt; găsim aici evrei aleşi, masa neamurilor, seminţii, limbi şi popoare şi „pe cei care locuiesc pe pămînt", această ultimă denumire aplicîndu-se evident celor care au lepădat orice credinţă. Se pare deci că în acest moment Dumnezeu coboară, pentru a-i întîlni pe oameni, pînă la cele dintîi elemente ale adevărului. Ei sînt invitaţi să se teamă de Dumnezeu si să-I dea slavă; pe acest teren Se aşază El ca Judecător, gata să acţioneze faţă de această lume care îi aparţine si pe care El o cheamă să părăsească idolatria care va domni în chip deosebit în aceste zile.

Această afirmaţie poate să pară nechibzuită; dar cît despre mine, eu n-am cea mai mică îndoială cu privire la faptul că, în momentul de faţă, există un aluat a cărui acţiune tinde să tîrască în idolatrie atît clasele de sus ale societăţii, cît şi clasele de jos. Ce vedem noi în acestea de pe urmă? O grosolană alipire de lucrurile plăcute simţurilor si strălucirea din afară, care pregăteşte pentru idolatrie; în timp ce, în clasele cultivate, se strecoară si pătrunde cu succes un duh, fără îndoială mai subtil şi mai rafinat, care, după judecata mea, le va conduce în curînd la zidirea şi la adorarea puterilor naturii. Nu observăm noi, pe de o parte, tendinţele materialiste ale ştiinţei şi literaturii moderne şi, pe de altă parte, întoarcerea la formele cele mai grosolan superstiţioase din vremuri care nu mai sînt? Tot ceea ce se frămîntă în prezent cu energie în lume, o tîrăşte pe aceste pante primejdioase si tinde să readucă omul la păgînism, adică să-1 facă să cadă în apostazie.

Oricare ar fi aprecierea asupra celor de mai sus, să nu uităm că va fi, la această orbire, o altă cauză de felul cel mai solemn şi care ne este clar descoperită: Dumnezeu, acţionînd ca Judecător, va trimite asupra creştinătăţii un duh de rătăcire. Nu numai că El va lovi cu groaznicele lovituri ale judecăţilor Sale, dar El va părăsi pe oameni să creadă o minciună — marea minciună a Diavolului. In prezenţa acestei stări de lucruri, îngerul vesteşte marele adevăr care este dintotdeauna, că Dumnezeul care S-a descoperit acum în Hristos şi prin răscumpărare, este singurul Căruia I se datoreşte închinarea. Departe deci ca acest mesaj să trebuiască să pară ciudat, el este, după părerea mea, cu totul adaptat poziţiei pe care omul o va avea atunci şi face în acelaşi timp să iasă în relief înţelepciunea si bunătatea lui Dumnezeu.

O altă consideraţie întemeiată pe Matei 25, care se leagă de subiectul care ne preocupă şi îl confirmă, va ajuta poate să pricepem bine înţelesul pasajului pe care îl avem sub ochi. In acest capitol vedem neamurile chemate înaintea Fiului Omului aşezat ca împărat pe tronul Său. Ne amintim că El spune celor care sînt desemnaţi ca oile Sale, că binele făcut de ei fraţilor Săi, a fost făcut în realitate Lui însuşi; şi pe de altă parte, că dispreţul revărsat peste ai Săi, cădea de asemenea asupra Lui. Astfel, aceste fapte de bunătate şi de îndurare, ca şi nepăsarea şi împietrirea inimii, vor fi recunoscute de Domnul aici pe pămînt. Să nu ne închipuim că aceasta este judecata din urmă, nici judecata faptelor noastre: aceasta ar fi o greşeală. Unicul principiu aşezat în faţa noastră în această parte a Scripturilor este felul în care Domnul va acţiona faţă de neamurile sau naţiunile care vor trăi pe pămînt cînd El va veni, tratîndu-le după ceea ce ele vor fi făcut fraţilor Săi. Va trebui o adevărată putere a lui Dumnezeu pentru a face bine în aceste timpuri, cînd prigoana îndreptată împotriva trimişilor lui Dumnezeu va fi atît de îngrozitoare. Dacă unul îi primeşte, aceasta nu va putea fi decît prin credinţă; o credinţă a cărei măsură este slabă, sînt de acord, deoarece ei nici măcar nu ştiu că, a primi pe fraţii Domnului este a-L onora pe El însuşi. Ce uimire pe ei, cînd găsindu-se în prezenţa împăratului, ei află că El priveşte ca făcut Lui însuşi, ceea ce va fi fost făcut vestitorilor Evangheliei Sale în zilele din urmă.

Cu siguranţă, harul divin va lucra în aceste neamuri, cu toate că evident ele nu pot să fie puse printre cei pe care îi vom numi „pricepuţi". Dar cît de mult trebuie să luăm noi seama ca să nu facem prea mult caz numai de inteligenţă. Noi sîntem în pericol permanent de a ne deda, fără să ne dăm seama de asta, la criticarea celorlalţi si ne arătăm foarte înclinaţi să dăm o importanţă exagerată cunoştinţelor noastre, în timp ce Dumnezeu, sînt încredinţat de acest lucru, pune totdeauna o mult mai înaltă valoare onoarei aduse Domnului Isus însuşi sau celor pe care El îi trimite. Aceasta este piatra de încercare sigură. Va fi aşa mai ales în perioada aceasta, cînd neamurile de pe pămînt se vor ridica în orgoliul si mulţumirea de ele însele si cînd mesagerii, săraci si de dispreţuit în ochii lor, vor veni să vestească împărăţia gata să se arate şi să propovăduiască sosirea împăratului care vine să judece pe cei vii aparte, înainte ca să aibă loc judecata celor morţi. În mijlocul necredinţei si nelegiuirii generale, vor fi ici-colo cîteva suflete care vor primi pe vestitorii împăratului; aceasta nu numai din bunătate firească, ci pentru că ele vor crede mesajul.

Puterea Duhului Sfînt va produce în ele această credinţă; Dumnezeu singur va putea să încline inima lor. în consecinţă, Domnul va privi această primire sau bunătatea si afecţiunea care o vor însoţi, ca un semn evident al alipirii de El Înusi în persoana trimişilor Săi.

Eu consider deci ceea ce Matei numeşte „Evanghelia împărăţiei", ca asemănătoare şi identică în substanţă cu „Evanghelia veşnică", pentru că a fost totdeauna în planurile lui Dumnezeu de a aşeza împărăţia Sa asupra lumii si de a-1 binecuvînta pe om aici pe pămînt. Aceasta numeşte Matei, în armonie cu scopul pe care şi-1 propune, „Evanghelia împărăţiei", al cărei împărat va fi Hristos. Ioan îi dă numele „de Evanghelie veşnică", în contrast cu alte mesaje speciale trimise dintr-o vreme în alta, ca şi cu toate căile lui Dumnezeu faţă de om aici pe pămînt. în acest timp deci de stricăciune ajunsă la ultima limită, mesajul va fi vestit şi unele suflete prin harul lui Dumnezeu, îl vor primi.

A treia secţiune a capitolului, asupra căreia nu ne vom opri, este un avertisment privitor la căderea Babilonului. „Un alt înger a urmat, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mîniei desfrînării ei!"

În al patrulea rînd, avem un avertisment privitor la fiară. „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, zicînd cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei si primeşte semnul ei pe frunte sau pe mînă, va bea si el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; si va fi chinuit în foc si în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei". Pînă aici aceste căi divine merg două cîte două: lucrarea printre iudei şi mărturia finală către neamuri; apoi cele două avertismente privitor la Babilon şi privitor la fiară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinţa lui Isus".

A cincea parte diferă de cele precedente. Este o declaraţie care vine din cer si care anunţă: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!" După acest timp, nici unul din aceia care aparţin Domnului nu va muri şi aceia care, în timpul acesta, vor muri în Domnul (în realitate toţi aceia care au murit astfel) sînt fericiţi, pentru că momentul binecuvîntării a venit, nu printr-o scutire personală în favoarea lor, ci prin prima înviere şi împărăţia cu Domnul, la care ei vor avea parte. Atunci va lua sfîrşit orice persecuţie a sfinţilor; atunci nu vor mai fi daţi la moarte pentru Numele Său. Cei răi vor primi plata păcatului; ei vor fi nimiciţi de judecăţile lui Dumnezeu, dar după acest timp nu vor mai fi sfinţi care mor în Domnul; aceştia trebuie să fie binecuvîntaţi de acum încolo, şi nu să moară. „Da", zice Duhul; „ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează!" Există un sfîrşit al atîtor suferinţe si dureri, căci Domnul însuşi va lua în mînă lumea şi tot ce cuprinde ea.

Cele două scene următoare ne-o arată. Mai întîi, citim: „Apoi m-am uitat si iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mînă o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigînd cu glas tare Celui care şedea pe nor: „Trimite secerea Ta si seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pămîntului este copt". Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pămînt. Şi pămîntul a fost secerat". Nu este vorba aici de a strînge în grînar. Fiul Omului este văzut purtînd cununa de aur, ca împărat al dreptăţii şi încă nu ca împărat al păcii.

Apoi vine scena finală: „Si din templul care este în cer a ieşit un alt înger, care avea o seceră ascuţită. Şi un alt înger, care avea stăpînire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea secera ascuţită: „Trimite secera ta cea ascuţită si culege ciorchinii viei pămîntului, căci strugurii ei sînt copţi". Aceasta merge mai departe decît scena precedentă. Pentru seceriş, strigătul iese din templu; aici iese din templul care este în cer. Nu este numai mînia care se exercită pe pămînt, ci mînia care vine din cer. Si un alt înger iese din altar, adică din locul responsabilităţii omeneşti, unde Dumnezeu Se manifestă El însuşi păcătoşilor în jertfa lui Hristos, judecînd păcatele, dar în har. Cu atît mai groaznică este răzbunarea Sa împotriva acestor mărturisitori de religie alipiţi de pămînt, care dispreţuiesc pe Hristos si crucea, în fapt, dacă nu în cuvinte. Acest înger are putere asupra focului, simbol al unei judecăţi care scrutează, dezvăluie şi mistuie.

În rezumat, avem în aceste două scene secerişul şi culesul strugurilor, cele două mari forme ale judecăţii la sfîrşit: secerişul fiind judecata în care cel drept este despărţit de cel rău; culesul strugurilor exprimînd că mînia cade fără amestec peste o religie apostată, „via de pe pămînt", obiect al unui dezgust cu totul special în ochii lui Dumnezeu. Este deci clar că, în acest capitol, avem şapte fapte disctincte, prin care Dumnezeu intervine pentru a forma o mărturie; pentru a înştiinţa lumea şi a mîngîia pe poporul Său; şi în sfîrşit, pentru a judeca rezultatele, întrucît este vorba de cei vii.