Capitolul 13

Sîntem astfel aduşi să vedem desfăşurîndu-se planurile pe care le formează Satan pentru a-şi împlini intenţia multă vreme nutrită, de a submina nu numai Evanghelia şi Legea, ci mărturia împărăţiei lui Dumnezeu în lume. În acest scop, Satan va urma două căi potrivite ca să înlănţuie cele două clase de oameni fireşti care au existat totdeauna aici pe pămînt: aceia care iubesc puterea si aceia care se alipesc de religie. Bineînţeles, nu vorbesc aici despre aceia care sînt născuţi din Dumnezeu, dar este evident că inima omului se lasă orbită de atracţia inteligenţei şi puterii sau se năpusteşte în forme religioase. Diavolul va pune deci înainte două unelte principale, drept căpetenii ale acestor sisteme care vor exprima aceste două tendinţe ale firii omeneşti şi care vor răspunde exact la ceea ce inima omului caută si vrea să aibă.

Astfel, chiar de la început, Satan a avut planul de a se aşeza el însuşi ca Dumnezeu în om. După cum lui Dumnezeu îi place să dezvolte în om toate căile Sale şi sfaturile Sale minunate, Satan de asemenea va lucra prin om. După cum Domnul Isus este nu numai o persoană divină, ci şi expresia slavei şi a harului lui Dumnezeu, după cum Biserica este obiectul dragostei Sale care se desfăşoară în binecuvîntările cereşti cu care El o îmbogăţeşte şi după cum Israel este obiectul favorii Sale pe pămînt, tot aşa duşmanul, care nu poate să producă, ci numai să strice adevărul, va imita într-un chip profan şi prin căi de minciună, sfaturile lui Dumnezeu şi va avea fiarele lui, aşa după cum Dumnezeu are pe Mielul Său. Aceasta ne face limpede capitolul 13. Aici vedem aceste două fiare; una, puterea civilă, alta, puterea religioasă şi amîndouă apostate (lepădate de credinţă).

„Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicîndu-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea nume de hulă". Fiara care se ridică din lumea romană într-o stare de anarhie revoluţionară închipuită prin mare, este cu totul potrivită să-i slujească şarpelui în împotrivirea sa faţă de planurile lui Dumnezeu. Ea este înfăţişată îmbrăcată cu aceleaşi atribute ca şi balaurul, în capitolul 12, cu aceste forme de putere care caracterizează imperiul roman. Dar există o diferenţă: balaurul avea cununile pe capete, în timp ce fiara le are pe coame, ceea ce ne arată mai mult lucrurile aşa cum vor fi în adevăr.

Balaurul reprezintă pe duşmanul lui Hristos, slujin-du-se, de la început pînă la sfîrşit, de puterea politică a imperiului roman, astfel încît capetele, adică formele succesive ale puterii, sînt încununate, şi nu coarnele. Acestea, de fapt nu trebuiau să apară înainte de sfîrşitul istoriei imperiului roman, cel puţin înainte ca barbarii să fi răsturnat imperiul din Apus.

De altă parte, în prima fiară din capitolul 13 se vede nu numai duhul ascuns al răului, folosindu-se de puterea Romei în diferitele forme pe care ea le-a îmbrăcat, ci imperiul în starea sa finală, cînd rana de moarte făcută fiarei imperiale va fi fost vindecată şi cînd astfel readusă la viaţă — Satan îi va da puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate. Aceasta este epoca în care cele zece coame primesc autoritate ca împăraţi, în acelaşi timp cu fiara, cum arată capitolul 17 (Apocalipsa). Iată pentru ce coarnele fiarei sînt văzute încununate, si nu capetele, ca în cazul balaurului.

Fiara este în urmă descrisă în termeni remarcabili care reamintesc fiarele din capitolul 7 din Daniel, la care fără nici o îndoială este făcută aluzie. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu". Aceste trăsături aparţin primelor trei fiare văzute de Daniel. Satan nu poate să producă nimic, dar el îşi însuşeşte, din ceea ce a existat, tot ceea ce convine planurilor lui şi astfel el încearcă, prin cea mai ciudată dintre combinaţii, să formeze fiara celui de-al patrulea imperiu, căreia nimeni nu trebuie să-i mai urmeze, astfel că ea depăşeşte, în zilele din urmă, tot ceea ce a apărut altădată.

Ce trebuie să înţelegem printr-o fiară? Un sistem imperial sau un imperiu care refuză să recunoască pe Dumnezeul cerurilor. Omul a fost creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi numai el poate avea calitatea aceasta, fiind învăţat de Dumnezeu. Singurul dintre toate fiinţele de pe pămînt, omul a fost făcut pentru a privi spre Acela care este sus si el este aşezat sub răspunderea de a face voia lui Dumnezeu. Fiara, dimpotrivă, nu priveşte decît spre pămînt, ea nu are nici o conştiinţă despre o fiinţă superioară invizibilă. „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!" În principiu, aceasta este adevărat despre orice om care nu este născut din nou, dar în cazul unei puteri imperiale este cu atît mai îngrozitor, cu cît ea trebuie să oglindească autoritatea pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, i-a acordat-o. Nici un imperiu nu poate să scape de sentinţa morală implicată în aceste simboluri, dar fiara care este aici în discuţie va merge cu mult peste ceea ce a apărut vreodată. În timpul cînd profeţia de care ne ocupăm a fost dată, cea de a patra fiară exista; dar profetul este chemat să vadă că dintr-o stare de tulburare politică, tocmai înaintea ultimei jumătăţi a săptămînii de ani si în legătură cu alungarea Satanei afară din cer prin puterea lui Dumnezeu, această fiară va ieşi din mare. Aceasta vrea să spună că va fi în Apus o stare de completă încurcătură şi că o putere imperială se va ridica. Este puterea a cărei descriere o găsim aici.

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pămîntul era în admiraţie după fiară". Există motive suficiente pentru a trage concluzia că acest cap rănit era forma imperială de guvernămînt. Imperiul din Apus va fi încetat de multă vreme de a exista, cînd, lucru ciudat de spus, el va reapare în ultimele zile. Ceea ce va trezi uimirea lumii, nu este simplul fapt al întoarcerii imperialismului; căci dacă s-a putut înţelege că a luat fiinţă din imperiul roman, nimic nu împiedică să concepi apariţia unui nou imperiu, germanic, moscovit sau orice altă stăpînire de o vastă întindere. Dar învierea imperiului roman va lovi lumea cu uimire şi la o parte din aceasta este făcută aluzie aici. Totuşi, deoarece cauzele acestei afirmaţii depind de capitolul 17, nu pot să intru acum într-o discuţie detailată a acestui subiect, fără să anticipez asupra a ceea ce vom vedea mai tîrziu. Să fie de ajuns că am indicat, în treacăt, ceea ce cred că este, cu privire de acest punct, adevărul descoperit.

Găsim apoi mai mult decît faptul că acest imperiu posedă caracterele de putere care aparţineau imperiilor de altădată; mai mult decît caracterul său propriu marcat prin învierea imperialismului în ultimele zile: citim că „au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicînd: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?" cuvinte care ne arată în mod clar lumea într-o stare de lepădare de credinţă şi de închinare la idoli. Balaurul este adorat ca si fiara. Capitolul 2 din 2 Tesaloniceni arată clar că închinarea este adusă unui alt personaj, dar deosebit de ele, care este numit „omul fărădelegii" şi care este mai degrabă o putere religioasă. Prima fiară este un corp politic; şeful religios nu se va găsi deloc în Apus, ci la Ierusalim, unde el va fi, la sfîrşit, un obiect cu totul special de închinare în templul lui Dumnezeu.

Este aici pentru unii o dificultate, în aceea că este spus în mod pozitiv, că omul fărădelegii nu va îngădui nici un alt obiect de închinare în afară de el însuşi. Dar trebuie să ne reamintim că cei trei sînt asociaţi pentru acelaşi scop si au acelaşi gînd. A se închina unuia este deci totuna cu a se închina celuilalt. Este tot aşa cu privire la adevăratul Dumnezeu: nu se adoră o Persoană în Dumnezeire, fără să dai acelaşi respect celorlalte. În zadar s-ar pretinde că-L adori pe Tatăl, fără să-L adori pe Fiul; şi acela care adoră pe Tatăl şi pe Fiul, nu poate face lucrul acesta decît în puterea Duhului Sfînt. Cînd noi îl adorăm pe Dumnezeu ca atare, cînd noi spunem „Dumnezeu", nu înţelegem numai pe Tatăl, ci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Aşa va fi în această îngrozitoare imitaţie, roadă a energiei, a vicleniei si a puterii satanice care se desfăşoară la sfîrşit. Adorarea balaurului si a fiarei mi se pare deci cu totul compatibilă cu cultul divin dat omului fărădelegii. Faptul este că aceştia trei formează, cum s-a remarcat cu dreptate, marea „antitreime", treimea răului opusă Treimii divine. Este clar că Diavolul este iniţiatorul a toate; dar şeful public al puterii sale din punct de vedere politic este fiara; în timp ce marele reprezentant religios, care execută toate planurile şi face chiar minuni pentru a le sprijini, este a doua fiară sau omul fărădelegii.

Astfel pare să fie adevăratul înţeles si legătura tuturor acestor lucruri, dacă ne supunem diferitelor pasaje ale Scripturilor care vorbesc despre ele. Ştiu că asupra acestui punct, ca şi aproape asupra oricărui altuia există deosebiri de gîndire. Dar această obiecţie nu este una din acestea. Singura întrebare este: Ce se potriveşte cel mai bine Cuvîntului lui Dumnezeu? — ce răspunde cel mai exact, nu numai literei acestui Cuvînt, ci marilor principii pe care el le pune? Sînt deci încredinţat că, departe de a exista vreun obstacol adevărat în a admite faptul că aceste trei personaje diferite sînt unite ca obiect al aceluiaşi cult, dimpotrivă, nu se pot înţelege bine puterea şi natura a ceea ce va avea loc, dacă se pierde aceasta din vedere.

Să continuăm studiul celorlalte puncte pe care Scriptura le pune înaintea noastră. „I s-a dat o gură care rostea lucruri mari si hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer". După aceste cuvinte, este evident cum de altfel am remarcat deja, că există în cer un popor pus la adăpost de acţiunea şi de puterea, fie a lui Satan, fie a instrumentelor publice ale răutăţii sale în lume. în acelaşi timp, există de asemenea sfinţi aici pe pămînt. Locuinţa de sus poate fi hulită: Satan poate să batjocorească pe aceia care locuiesc în ea; dar el nu poate să-i atingă: el nici nu mai poate să-i acuze înaintea lui Dumnezeu. El îşi întrebuinţează deci toată puterea sa pentru a face ca omul să acţioneze pe pămînt, urmînd planurile lui.

„I s-a dat să facă război cu sfinţii" (evident cu aceia care nu sînt în cer) „si să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpînire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi cei care locuiesc pe pămînt i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat". Se vede că există o deosebire totdeauna respectabilă între mulţimea neamurilor răspîndite pe suprafaţa globului, şi „cei care locuiesc pe pămînt". Cei dintîi formează o clasă care cuprinde totalitatea lumii; este un termen mai general; prin cei din urmă trebuie să înţelegem pe aceia care compun o sferă mult mai restrînsă, al cărui caracter de alipire de pămînt este mai hotărît, pentru că ei au cunoscut mărturia cerească a lui Hristos şi a Bisericii. Ei pot să păstreze Numele lui Hristos şi al Bisericii, dar inimile apostate au preferat în mod hotărît pămîntul în locul cerului; partea lor nu va fi nici pămîntul, nici cerul, ci iazul de foc.

Cît este de solemn să vedem că acesta este sfîrşitul spre care creştinătatea se năpusteşte! Necredinţa şi superstiţia o tîrăsc aici cu repeziciune. Totul este la lucru pentru a produce această stare de lucruri pămîntească şi străină de Dumnezeu. Niciodată, de cînd Evanghelia a fost predicată, oamenii n-au pus atîta avînt în încercările lor de a îmbunătăţi pămîntul şi, prin urmare, de a uita, zi după zi, cerul, la care ei nu se gîndesc decît ca la o tristă şi întunecoasă necesitate cînd vor trebui să moară şi nu vor putea să evite de a părăsi această lume. Dar cît despre a se întoarce spre cer, ca spre o nădejde plină de bucurie şi o locuinţă spre care tinde dragostea, niciodată aceasta n-a fost mai în întregime depărtată de gîndurile oamenilor. Toate acestea pregătesc soarta care va fi dată acelora care, auzind vorbindu-se despre cer, au părăsit de bunăvoie toate nădejdile care se leagă de el, ca să se aşeze aici pe pămînt, ai cărui locuitori sînt prin excelenţă ei aici, unde şi-au pus şi parcă şi-au legat inima şi gîndurile. Ceilalţi sînt „orice seminţie, orice popor, orice limbă şi orice neam", care în comparaţie (cu cei de mai sus) au auzit puţin vorbindu-se de Evanghelie. Fiara va încerca să exercite acţiunea sa asupra unora şi asupra celorlalţi, dar în mod mai deosebit către „toţi cei care locuiesc pe pămînt, care i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat."

Să remarcăm cu grijă şi să ne reamintim că expresia „de la întemeierea lumii" nu se referă, aşa cum ar voi anumite versiuni, la „Mielul înjunghiat", ci la „numele care n-a fost scris". Ioan nu vrea să spună că Mielul a fost înjunghiat „de la întemeierea lumii", ci că numele n-a fost scris „de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat". Comparaţi acest pasaj cu Apocalipsa 17.8.

„Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea si credinţa sfinţilor." Aceste cuvinte importante au drept scop de a păzi cu tot dinadinsul pe sfinţi de a lua puterea în propriile lor mîini. Ei pot să strige către Dumnezeu si să-I ceară să se ridice pentru a judeca pămîntul, dar ei nu trebuie să se lupte ei înşişi. Deoarece fiara a luat puterea, ea va suferi consecinţele acestui fapt. Ea poate să ducă în robie, dar va merge si ea în robie; ea poate să ucidă cu sabia, dar ea va fi ucisă cu sabia si soarta ei va fi mult mai groaznică. Răbdarea, cu aprobarea drept răsplată care îi este unită, este arătată ca un principiu general, astfel ca să se aplice fiecăruia. Acest pasaj este cu siguranţă şi în mod deosebit destinat să păzească pe sfinţi de orice greşeală şi de orice acţiune supărătoare. El nu se aplică numai în timpul fiarei, este mai de grabă un avertisment dat, într-un chip general, sfinţilor lui Dumnezeu.

Trebuie să ne oprim mai mult atenţia asupra ultimei părţi a capitolului, în care este vorba despre o a doua fiară, pentru că este un subiect care a prezentat şi care prezintă oarecare dificultate si unde se poate face cu uşurinţă vreo confuzie. Să remarcăm mai întîi că o a doua fiară este ceea ce, în mod mai deosebit, se aseamănă în răutate cu ceea ce Domnul Isus era în bunătate. Este, ce-i drept, „o fiară", adică ea posedă un fel de putere împărătească, cu toate că foarte probabil pe o scară mult mai mică decît prima. Totuşi ea poartă caracterul împărătesc; ea nu este numai un corn, ci o fiară. În al doilea rînd, coarnele ei prezintă ceva deosebit: „ea avea două coarne ca ale unui miel". Aceasta este pretenţia de a se asemăna cu Mesia; „dar vorbea ca un balaur": ea este cu adevărat expresia lui Satan. „Ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintîi înaintea ei"; este clar, după aceasta, că a doua fiară este cea mai energică dintre amîndouă si unealta activă a răului.

Aceasta a fost totdeauna cazul în orice fel de rău care s-a arătat în lume. Iniţiatorii răului, vreau să spun persoanele care, pe faţă sau în ascuns, exercită cea mai rea influenţă, sînt de regulă generală, acelea care se aşază la adăpostul religiei. Religia de pe pămînt este izvorul rodnic al celor mai rele dintre toate relele care s-au produs sub soare; fără ea, Diavolul n-ar putea să-şi împlinească planurile. Nu este, pentru cei care au cu această religie cea mai mică legătură, un lucru totodată îngrozitor şi solemn?

Urmare acestui caracter al celei de a doua fiare care se aseamănă cu Hristos şi care ia acest loc, vedem că ea nu iese din mare, adică dintre neamurile într-o stare de tulburare si de agitaţie, ci ea iese din pămînt.

Starea de lucruri este mai stabilă, cînd ea apare, lucrînd cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei. Aceasta vrea să spună în prezenţa ei, cu deplina ei aprobare; aceasta nu este luarea cu forţa a puterii politice, nu este în nici un sens ceva pe care ea să-1 facă fără fiara dintîi; ea lucrează înaintea ei, „si face ca pămîntul şi cei care locuiesc pe el să se închine fiarei dintîi, a cărei rană de moarte fusese vindecată". Se vede că se înţeleg între ele; totuşi se va observa că în capitolul 2 din 2 Tesaloniceni, acţiunea celei de a doua fiare pentru a face să se aducă închinare fiarei dintîi nu este menţionată; însă ea pretinde si îşi însuşeşte onorurile divine; ea este adorată ca Dumnezeu. Cum să împăcăm aceste două pasaje?

Totul se limpezeşte, dacă ne reamintim că prima fiară indică imperiul roman si că, prin urmare, sediul puterii este în Apus. Cea de a doua fiară, dimpotrivă, este în Palestina şi ia o formă iudaică. O simplă privire asupra capitolului 2 din 2 Tesaloniceni arată că apostolul înfăţişează ceea ce va fi în Iudeea şi nu la Roma, deoarece în templul lui Dumnezeu se aşază „omul fărădelegii" ca fiind un obiect de închinare. Dar să ne amintim că trebuie să luăm Scriptura în totalitatea sa. Dacă citim 2 Tesaloniceni 2, ca şi cum ar da tot ceea ce Biblia cuprinde privitor la „omul fărădelegii", lăsăm de o parte o porţiune a Scripturilor si nu vom avea decît o noţiune incompletă. De altă parte, dacă ne mărginim numai la ceea ce se găseşte în capitolul 13 din Apocalip-sa, anumite elemente ne vor lipsi. Dumnezeu a aranjat totul cu o înţelepciune perfectă, nevoind ca noi să ne mărginim să citim o parte numai din Cuvîntul Său, ci ca noi să-1 cercetăm cu siguranţă în totalitatea sa. El nu ne va da o mare înţelegere a Sfintelor Scripturi, dacă nu avem o încredere reală în tot ceea ce El ne-a comunicat prin ele şi dacă nu le apreciem pe toate la adevărata lor valoare. Deci, alăturînd aceste diverse porţiuni ale Scripturilor, în care există din belşug lumină pentru a arăta despre ce este vorba, vom ajunge la o adevărată înţelegere a subiectului.

Este cu totul clar că prima parte a capitolului 13 din Apocalipsă aşază sub ochii noştri o puternică putere politică; şi este de asemenea evident că 2 Tesaloniceni 2 nu prezintă un mare sistem imperial, ci mai degrabă o putere religioasă. „Omul fărădelegii" este, fără îndoială, un personaj cu desăvîrşire nelegiuit (fără lege); totuşi este o putere religioasă. El pretinde pentru el însuşi, ceea ce nu aparţine decît lui Dumnezeu; şi tocmai aceasta se referă la fiara a doua.

Putem să remarcăm o altă trăsătură în simbolul care ne este înfăţişat aici. Fiara are două coarne: aceasta se leagă, cred, de mărturia lui Ioan în întregime. Se poate cu uşurinţă vedea că tendinţa sa generală este de a ne arăta ceea ce a fost preaiubitul nostru Domn pe pămînt, şi nu ceea ce este El în cer, cu toate că sînt fără nici o îndoială, în Ioan, pasaje care fac excepţie; în aceasta mărturia sa contrastează cu aceea a lui Pavel, al cărui obiect principal este de a îndrepta privirile noastre spre Hristos în cer.

Această remarcă mi se pare importantă pentru a stabili ce înseamnă aceste două coarne. Domnul Isus, o ştim roti, a fost un proroc pe pămînt; şi noi ştim, cu aceeaşi siguranţă, că El va împăraţi ca împărat pe pămînt; dar ce este El între timp? El este Preot în cer, şi Pavel pune în relief această funcţie cerească a lui Hristos. Ioan nu se întinde niciodată, după cîte ştiu, asupra slujbelor lui Hristos în cer, decît cînd arată ceea ce se leagă de ele, ca în capitolele 13,14,17 şi 20 ale Evangheliei sale, dar acestea sînt excepţii. Curentul general al gîndurilor lui Ioan ni-L arată pe Hristos manifestin-du-L pe Dumnezeu aici pe pămînt; învăţătura lui Pavel este omul slăvit în cer. Iată, cred, ceea ce ne explică ce sînt cele două coarne ale fiarei. Cînd Antihrist va apărea, el nu va lua locul de preot; pretenţiile lui vor fi mai ridicate. El se va aşeza ca proroc şi ca rege; da, ca rege, imitînd ceea ce Hristos va fi pentru Israel. El are două coarne, şi nu şapte; aceasta este o imitaţie, dar nu este deplina şi perfecta putere a lui Hristos. în Antihrist se va vedea deci pretenţia de a poseda ceea ce aparţine lui Hristos în legătură cu pămîntul, cu absenţa cea mai marcantă a ceea ce îl caracterizează în cer.

Spunem în treacăt, noi vedem de aici că este o greşeală să aplicăm toate aceste trăsături ale celei de a doua fiare la papalitate, ca si cum aceasta ar fi întreaga semnificaţie. Caracterul esenţial al papalităţii este tocmai de a pretinde că este pe pămînt reprezentarea vie a preoţiei lui Hristos; aceasta este stricarea a ceea ce este ceresc si nu a ceea ce este mesianic, prin urmare papis-mul este anti-Biserica mai degrabă decît Antihristul. Aceasta este deosebirea. Dar cînd se împlineşte ceea ce este scris în Apocalipsa 13, nu mai este vorba despre Biserică. Trupul creştin nu mai este văzut pe pămînt, sfinţii din locurile înalte sînt în cer.

Antihrist nu va căuta deci să treacă drept îmbrăcat cu demnitatea preoţească a lui Hristos, ci el va asuma locul de proroc pe care Hristos 1-a avut pe pămînt şi pe acela de împărat pe care El trebuie să-1 ocupe mai tîrziu. Acest personaj va pretinde si una si cealaltă din aceste puteri. El are „două coarne ca ale unui miel" şi va săvîrşi semne mari şi minuni. Activitatea lui este dublă. Înainte de toate, el împrumută puternica influenţă a imperiului roman şi exercită toată autoritatea primei fiare. În plus, el face cu de la sine putere multe lucruri pe care împăratul roman n-ar putea să le săvîrsească. „Face semne mari, încît chiar foc din cer face să se coboare pe pămînt, în faţa oamenilor" (Apocalipsa 13.13). Adică ea (fiara a doua) nu imită numai puterea lui Hristos, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ea are pretenţia de a fi Domnul, Dumnezeul lui Israel, întocmai cum Isus este atît Domnul, cît şi Mesia. Astfel, acest instrument al puterii lui Satan la Ierusalim va voi să rivalizeze cu ceea ce Dumnezeu a făcut altădată prin Ilie pentru a răsturna pretenţiile preoţilor lui Baal şi va face minuni, nu în realitate totuşi, ci în aparenţă. „Şi amăgeşte pe cei care locuiesc pe pămînt prin semnele care i s-a dat să le facă". Totul ne arată că fiara aceasta este Antihristul. Prima fiară nu face nici o minune; ea pune lumea în uimire, arătîndu-i imperiul roman înviat, dar acesta nu poate fi numit un semn sau o minune. Fiara care se ridică din pămînt este incomparabil mai energică şi mai activă; ea face minuni mari, prin puterea lui Satan, fără îndoială, dar ea le săvîrşeşte si urmarea acestui fapt este că ea „amăgeşte pe cei care locuiesc pe pămînt", pînă acolo încît „le-a zis să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia." Nu pot să afirm dacă această icoană este sau nu „urîciunea pustiirii aşezată în locul sfînt", cu toate că pare probabil că acesta este idolul.

„I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei. Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi si robi, să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase".

Diferitele eforturi făcute pentru a ghici ce reprezintă acest număr au lăsat chestiunea fără soluţie satisfăcătoare. Acesta poate să fie unul din acele secrete care nu vor fi descoperite, înainte de a apărea personajul despre care este vorba; atunci putem să fim siguri că cel puţin „cei pricepuţi" îl vor înţelege. Ca noi să-1 putem socoti acum este mai mult, după părerea mea, decît ar trebui să pretindem. Ce folos moral am scoate noi de aici? Desigur, avem de cules acum din Apocalipsa, bine înţeleasă, tot ceea ce poate să zidească şi să răcorească sufletul, tot ceea ce Duhul Sfînt a pus aici pentru adevărata noastră binecuvîntare, despărţindu-ne de lume şi alipindu-ne de cer şi, mai presus de toate, de Hristos; de fapt, eu cred că noi putem să scoatem din ea mult mai mult decît aceia care, în zilele viitoare, vor avea de trecut prin împrejurările pe care această carte le menţionează. Dar există puncte de detalii ţinute în rezervă de înţelepciunea lui Dumnezeu şi care, ca şi acesta, n-ar fi potrivite acum decît să satisfacă oarecum curiozitatea. A le cunoaşte va avea mai tîrziu, numai importanţa sa practică. Nici una din explicaţiile date nu mulţumeşte în întregime. Unele sînt în întregime greşite, ca de exemplu, „apostazie" sau „apostat", care n-ar putea fi numărul unui om. „Omul" sau „imperiul latin", cu toate că meritînd atenţia, nu poate fi primit, pentru motive asemănătoare. Mai mult, nu pare să poată fi numărul lui Antihrist, cum se crede în general, ci acela al imperiului sau mai de grabă al împăratului roman, în duşmănia sa finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Unsului Său.