Capitolul 12

„Şi în cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare". Nu trebuie să ne închipuim că atunci cînd va avea loc împlinirea profeţiei, se va vedea imaginea aceasta în mod literal.

Un astfel de sistem de interpretare este un izvor bogat în greşeli. Femeia este văzută în cer, pentru a arăta că nu numai istoria a ceea ce se va petrece pe pămînt ne este înfăţişată, ci că totul este văzut în gîndul lui Dumnezeu; sus, prin urmare. Femeia reprezintă ce va fi Israel pe pămînt; ea este simbolul poporului ales, privit ca întreg, în starea de lucruri viitoare pe care Dumnezeu o are în plan de a o stabili aici pe pămînt. Ea este „învăluită în soare": în loc de a zice în prezent, într-o stare de jale, călcată în picioare de neamuri, Israel va fi îmbrăcat cu autoritatea supremă. „Şi cu luna sub picioare"; aceasta este, cred, o aluzie la vechea condiţie a acestui popor, cînd el era sub jugul poruncilor legii, care nu-1 vor mai conduce, ci îi vor fi supuse. Se vede cu uşurinţă că luna este o imagine potrivită să înfăţişeze sistemul mozaic, care, constînd în umbre şi în figuri, nu făcea decît să reflecteze lumina unei stări de lucruri cu totul altfel, glorioasă. Dar, în timpul mileniului, acest sistem nu va fi îndepărtat în întregime, cum este acum în creştinism; el va reapare, dar ocupînd un loc subordonat, aşa cum o arată profeţia lui Ezechiel. „Şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap", simbol care arată cu siguranţă că autoritatea omenească în materie de administraţie îi va aparţine aici pe pămînt. Astfel vedem autoritatea supremă, ca şi autoritatea derivată sau subordonată, legate de femeie, adică de Israel după gîndul lui Dumnezeu. Israel este deci în mod clar instrumentul de care Dumnezeu Se va servi pentru a împlini măreţele Sale planuri cu privire la pămînt. Dumnezeu aşa îl priveşte si ni-1 înfăţişează aici. Ce completă şi minunată schimbare pentru acest popor!

Dar nu este tot. „Şi fiind însărcinată, ea tipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască". Ziua de bucurie si de biruinţă în care se vor împlini planurile lui Dumnezeu nu a sosit încă; acea zi, cînd, după Isaia, Sionul a născut înainte ca să o apuce durerile si „înainte ca să-i vină durerile, ea a dat naştere unui copil de parte bărbătească". Slăbiciunea şi suferinţa au rămas încă pentru ea, dar eliberarea este asigurată si sfîrşitul necazurilor este garantat de Cuvîntul Domnului. „În cer s-a arătat şi un alt semn: şi iată, s-a văzut un mare balaur roşu, avînd şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete". Acesta este Satan, cum îl vedem mai departe, îmbrăcat cu însuşirile care caracterizează pe duşmanul cel mai înverşunat pe care Israel 1-a întilnit vreodată şi care a cîştigat cele mai multe foloase de pe urma lui; căci oricît a putut să fie tirania lui Nebucadneţar, este sigur că puterea romană a călcat sub picioarele sale şi a zdrobit Ierusalimul cu o cruzime cu totul altfel, îngrozitoare şi prelungită. Semnificaţia acestui dublu simbol este astfel făcută cu atît mai izbitoare. Israel nu este încă eliberat, dar profetul arată ceea ce este el în gîndul lui Dumnezeu şi care va fi într-o zi poziţia sa. Puternică încurajare, cînd se consideră pe unde trebuie să treacă Israel, înainte ca să se realizeze totul! Dar înainte ca aceasta să se întîmple, vedem pe duşman sub caracterul său de putere răzvrătită şi apostată.

Balaurul are şapte capete: aceasta este autoritatea în materie de guvernămînt. El are zece coarne; aceasta nu este ceva complet, dar care se apropie de ce este complet; este o mare cantitate de putere în uneltele puse în lucru în Apus. Ceea ce este omenesc nu este niciodată complet. Dumnezeu îi dă femeii dousprezece stele, în timp ce balaurul nu are decît zece coarne. Cele şapte capete ne oferă, cum presupun, o succesiune completă a diferitelor forme de guvernămînt; dar Dumnezeu nu permite ca să fie acolo această plinătate a puterii administrative pe care o vedem aparţinînd femeii. Ordinea va fi perfectă atunci cînd, în veacul viitor, Domnul Isus va lua în mînă conducerea pămîntului. El însuşi spune apostolilor Săi: „Adevărat vă spun că atunci cînd va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Matei 19.28). Acesta este locul special de onoare şi de încredere destinat celor doisprezece apostoli ai Mielului.

„Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului". Aceasta pare să indice că a treia parte, despre care a fost vorba în capitolele 8 şi 9, se referă la imperiul roman. Prin aceasta, trebuie să înţelegem ceea ce este propriu roman, adică partea apuseană a Europei şi nu ceea ce romanii au cucerit în plus, Grecia, de exemplu, apoi ţinuturile din Babilonia, Persia si Media. Aceste din urmă ţinuturi sînt Răsăritul. În partea apuseană a Europei, puterea balaurului se face în mod deosebit simţită.

„Balaurul a stat înaintea femeii care era să nască, pentru ca să-i sfîşie copilul, cînd îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier; si copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie". Sînt aici mai multe puncte care cer o explicaţie. În primul rînd, gîndul care circulă în general este că femeia reprezintă Biserica. O simplă remarcă este de ajuns pentru a răsturna această falsă noţiune. Biserica nu este niciodată prezentată în Scriptură ca o mamă; cu mult mai puţin încă ar putea ea să fie mama lui Hristos, care, în mod evident, este fiul de parte bărbătească. Sub imaginea unei femei, Biserica este logodnica lui Hristos, în timp ce Israel poate să fie considerat în mod simbolic ca acela care a dat naştere lui Hristos; El, într-adevăr, a ieşit din iudei după trup (Romani 9.5). Că Hristos este fiul de parte bărbătească, dovedesc clar Scripturile. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat", exclamă Isaia (capitolul 9.6); şi Psalmul 2 ne arată că Acela care nu este numai copilul lui Israel, ci care este de asemenea recunoscut şi onorat de Dumnezeu ca Fiul, trebuie să cîrmuiască neamurile cu un toiag de fier.

Femeia reprezintă deci pe Israel după gîndul lui Dumnezeu; Israel ca trup, ca totalitate completă; si fiul de parte bărbătească este, fără nici o îndoială, Domnul Isus. Aceasta odată stabilit, putem să înţelegem semnificaţia şi întinderea scenei în care sîntem introduşi.

Voi atrage atenţia asupra altui lucru. Cu toate că mi se pare evident că Hristos este fiul de parte bărbătească născut din Israel, poate să fie, la prima vedere, pentru unele spirite, o anumită greutate de a înţelege cum naşterea lui Hristos este introdusă în acest capitol. Pentru a rezolva problema, să remarcăm, cum am explicat deja, că Duhul lui Dumnezeu nu continuă aici să prezinte cursul evenimentelor viitoare. El Se întoarce înapoi şi nimic nu limitează pînă la ce epocă. Nu există în această parte a cărţii nici o dată care să poată să slujească la fixarea momentului în care are loc naşterea fiului de parte bărbătească. Dar de ce, se va întreba iarăşi, este aici vorba despre această naştere, deoarece era un fapt bine cunoscut şi vestit de multă vreme, prin predicarea Evangheliei şi învăţătura creştinilor, că Domnul nostru Se născuse, trăise şi Se urcase la cer? Pentru ce să o prezinte într-un chip atît de extraordinar în profeţie? Motivul este, mi se pare, că Dumnezeu voia, fără să menţioneze în mod distinct, să reamintească, în mod mistic şi într-un chip izbitor, naşterea lui Hristos, legînd-o de înălţarea Sa la cer si la scaunul Său de domnie. Aceasta se leagă de redeschiderea căilor lui Dumnezeu faţă de iudei şi reprezentarea lor definitivă ca naţiune.

Este deci clar că Dumnezeu nu prezintă aici subiectele în ordinea desfăşurării lor în timp, ci după legătura lor cu Hristos, centrul lor. Ioan va intra curînd după aceea în descrierea scenelor finale: mai înainte, el ne arată sfatul lui Dumnezeu cu privire la Israel. Aceasta ne conduce să vedem împotrivirea înverşunată a Diavolului cu privire la împlinirea acestui sfat, căci acesta este lucrul de care adversarul se teme cel mai mult. Satan pune în împotrivirea sa faţă de Hristos toată dîrzenia posibilă, toată ura şi orgoliul care se pot închipui. El recunoaşte în Hristos pe Acela care 1-a zdrobit şi care este eliberatorul omului şi al creaţiei; de aici vrăjmăşia neschimbată care există între el şi Fiul lui Dumnezeu. Ceva mai mult : Satan se ridică împotriva legăturii lui Hristos cu sărmanul popor al lui Israel, sortit dispreţului. Totuşi, înainte ca Dumnezeu să ia în mod deschis în mînă cauza lui Israel, găsim acest fapt remarcabil, că Hristos este răpit la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie. Nici o menţiune nu este făcută despre viaţa Sa, nici chiar despre moartea Sa şi despre învierea Sa; s-ar părea, după acest pasaj, că Domnul S-a urcat în cer îndată după naşterea Sa. Totul este înfăţişat aici dintr-un punct de vedere în întregime mistic. Nu este în nici un fel istorie, nici anticipată, nici în fapt. Dacă ar fi fost un sumar istoric, am fi văzut indicate aici marile evenimente ale vieţii Domnului, pe care noi le-am menţionat şi pe care se bazează toată nădejdea pentru univers. Totul este în întregime trecut sub tăcere şi, după părerea mea, pentru a ne învăţa, cum o face si profeţia Vechiului Testament, cum Domnul şi poporul Său sînt învăluiţi, pentru a spune astfel, în acelaşi simbol. Tot aşa, dar într-un fel mai intim încă, ceea ce este spus despre Hristos se aplică creştinului. Potrivit acestui principiu, eu consider răpirea copilului de parte bărbătească la Dumnezeu şi la scaunul Său de domnie ca si cum ar cuprinde în sine răpirea Bisericii. Motivul pentru care faptul acesta este introdus aici, depinde de acest adevăr că Hristos şi Biserica sînt una şi au un destin comun. Deoarece El S-a urcat la cer, Biserica de asemenea trebuie să fie răpită acolo.

„După cum este Hristos", zice apostolul Pavel, vorbind despre Biserică, căci în acest pasaj este vorba despre trup mai degrabă decît despre cap; si Pavel nu zice „după cum este Biserica", ci, „după cum este Hristos". Urmînd aceeaşi linie de gînduri, Ioan, în profeţie ne arată pe fiul de parte bărbătească aşezat în cer într-un loc complet în afară de loviturile Satanei. Dacă este astfel, acest fapt se referă într-un chip remarcabil la ceea ce a fost deja afirmat privitor la structura cărţii: există un nou început, în raport cu obiectul special pe care Duhul Sfînt îl are în vedere în această ultimă parte. înainte de toate, Ioan a arătat planul general al lui Dumnezeu cu privire la iudei. În aceasta, ordinea este în mod strict păstrată. Noi am fi putut să gîndim că cea mai naturală cale era de a stabili mai întîi faptul că acest copil de parte bărbătească fusese răpit; dar nu: Dumnezeu produce si descrie totdeauna lucrurile după metoda cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. Hristos ieşise din Israel, trebuie mai întîi să arate legătura Sa cu Israel. Al doilea fapt este împotrivirea Diavolului faţă de planurile lui Dumnezeu; obstacolul care este pus pentru o vreme în calea împlinirii lor, oferă Domnului însuşi ocazia de a lua locul Său în cer, iar mai tîrziu Bisericii de a-L urma acolo. În urmă revine pe scenă intenţia Domnului de a acţiona pentru executarea planurilor Sale cu privire la Israel si la pămînt.

În rezumat, deci, prima parte a acestui capitol este o reprezentare simbolică a legăturii Domnului cu Israel şi a strămutării Sale în afara scenei, acesta fiind efectul vrăjmăşiei Satanei; dar aceasta dă, pentru a spune astfel, ocazie lui Dumnezeu, de a lega de această dispariţie a lui Hristos în cer, faptul că Biserica îl va urma la timpul potrivit; căci Biserica este unită cu Hristos. Se vede astfel că răpirea copilului de parte bărbătească nu este un simplu fapt istoric. Înălţarea lui Hristos este introdusă aici, pentru că ea cuprinde ca urmare răpirea ulterioară a Bisericii, pentru ca ea să fie unde este El, trupul său formînd cu El un singur si acelaşi om simbolic înaintea lui Dumnezeu, „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi."

Ceea ce precede fiind bine înţeles, subiectul în întregime se găseşte în mod considerabil luminat.

„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească, care va păstori toate neamurile cu un toiag de fier". Nu există cea mai mică greutate în a aplica aceste cuvinte fiului de parte bărbătească, privit nu în mod personal si singur, ci în mod simbolic; cu atît mai mult cu cît aceeaşi făgăduinţă este făcută bisericii din Tiatira sau mai degrabă credincioşilor care se găsesc în ea. Domnul spune în mod lămurit că celui ce va birui... îi va da stăpînirea peste neamuri. Le va cîrmui cu un toiag de fier, după cum El însuşi a primit puterea de la Tatăl Său (Apocalipsa 2.26-27). Aceasta nu confirmă din plin ceea ce noi am anticipat? „Şi femeia a fugit în pustie, unde are un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile".

La versetul 7 se deschide o nouă scenă. Nu mai sînt sfaturile lui Dumnezeu sau principii văzute în gîndul Său; ajungem la fapte pozitive, mai întîi în cer, apoi mai tîrziu vedem efectele şi schimbările care rezultă din ele pe pămînt.

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Si balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui".

„Şi am auzit în cer un glas puternic, care zicea: „Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpînirea Hristosului Său; pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei 1-au biruit prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar pînă la moarte. De aceea, bucurati-vă ceruri şi voi care locuiţi în ele!" Potrivit acestor cuvinte este evident că se găsesc, în acest moment, în cer, persoane care locuiesc acolo şi care simt profund împreună cu fraţii lor care suferă pe pămînt. Acesta este un fapt incontestabil; şi curînd după aceea, Satan pierde această posibilitate pe care o avusese înainte, de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca acuzatorul fraţilor. Niciodată el nu trebuie să mai recapete această înaltă poziţie de putere şi nu va mai umple cerul cu învinuirile sale amare şi cu acuzaţiile sale împotriva sfinţilor lui Dumnezeu.

„Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a coborît la voi cuprins de o mînie mare, ştiind că are puţin timp". Aceasta leagă în mod limpede expulzarea Satanei din locul său, din locurile cereşti, de ultima criză prin care trebuie să treacă iudeii şi neamurile la sfîrşitul veacului; şi ne dă cauza ascunsă a acestei crize. Pentru ce această extraordinară dezlănţuire de persecuţii? Pentru ce această acţiune înspăimîntătoare a lui Satan aici pe pămînt, pentru o scurtă perioadă, timp de trei ani şi jumătate înainte de sfîrşit? Pentru că Satan nu mai poate să aducă acuzaţii sus, el face aici pe pămînt tot răul care îi este posibil. El este aruncat pe pămînt şi nu va mai intra niciodată în ceruri. Curînd după aceea, el va fi alungat de pe pămînt, cum o vom vedea, si va fi închis în adînc; şi în sfîrşit, cu toate că trebuie să fie „dezlegat pentru puţin timp", pieirea sa finală şi iremediabilă va sosi, căci atunci el va fi aruncat nu în adînc, ci în iazul de foc, de unde nimeni nu se întoarce niciodată.

Iată ceea ce Dumnezeu ne descoperă cu privire la căile Sale faţă de acela care, de la început pînă la sfîrşit, se arată marele duşman al oamenilor.

De la versetul 13, istoria se continuă pe pămînt: „Cînd s-a văzut balaurul aruncat pe pămînt, a persecutat pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locui ei, unde este hrănită un timp, timpuri si jumătatea unui timp, departe de faţa şarpelui".

Astfel femeia primeşte, nu puterea pentru a se împotrivi Satanei şi a se lupta contra lui, ci mijloace de a fugi repede de violenţa lui şi de a se pune la adăpost de persecuţia lui. Aceasta este închipuit prin cele două aripi ale vulturului celui mare, al cărui zbor energic ne arată o imagine vie a unei fugi procurate prin instrumente puternice.

Vedem atunci pe duşmanul, ale cărui planuri i le-a zădărnicit Dumnezeu, făcînd alte sforţări. „Şi şarpele a aruncat din gură apă ca un rîu după femeie, ca s-o ia rîul". Satan încearcă să ridice (apele) naţiunile care sînt într-o stare de dezorganizare, pentru a zdrobi pe evrei, dar în zadar; „pămîntul", ceea ce, la această epocă, se găseşte sub o cîrmuire statornică, „a dat ajutor femeii. Pămîntul şi-a deschis gura şi a înghiţit rîul pe care balaurul îl aruncase din gură. Şi balaurul, mîniat pe femie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţiei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos". Prin aceştia din urmă trebuie să înţelegem pe aceia dintre evrei care vor fi remarcabili prin puterea mărturiei lor. Femeia reprezintă acest popor în chipul cel mai general. „Rămăşiţa seminţiei ei" este partea din acest popor care dă mărturie. Toţi evreii din această epocă, să înţelegem bine, nu vor avea aceeaşi putere spirituală: vor exista deosebiri. Unii vor fi mai energici si mai pricepuţi decît ceilalţi. Satan îi va urî cu atît mai mult si se va strădui să nimicească pe aceia care vor menţine în chip mai deosebit mărturia lui Isus.