Capitolul 10

Capitolul 10, în şirul trîmbiţelor corespunde capitolului 7 în seria pecetilor. El formează o paranteză importantă între a şasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi pe Domnul, cum mi se pare, sub aparenta unui înger. După cum L-am văzut mai înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici îngerul care revendică pentru sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din cer învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decît El nu are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas înainte. El Se apropie de pămînt; El va cere, peste putină vreme, dreptul Său. „Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa lui era ca soarele"; aceasta este autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stîlpi de foc", neclintirea judecăţii divine.

„Şi El avea în mîna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare si pe cel sting pe pămînt şi a strigat cu glas puternic, cum răcneşte un leu". Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis. Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi îngerul pe care-1 văzusem stînd în picioare pe mare şi pe pămînt şi-a ridicat mîna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat cerul şi cele ce sînt pe el, pămîntul şi cele ce sînt pe el, marea şi cele ce sînt în ea, că nu va mai fi timp". Dumnezeu era pe punctul de a pune un capăt tainei inacţiunii în care El pare că stă în prezent privitor la cîrmuirea lumii. El îi îngăduie acum să urmeze propriile sale căi, deşi îi pune un oarecare Mu. Oamenii pot să păcătuiască şi, cel puţin întrucît este vorba de o intervenţie directă, Dumnezeu nu apare, afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul şi se grăbeşte, cînd Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va mai tolera un singur moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta este timpul binecuvîntat spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; si îngerul, aici, jură că acest timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trîmbiţă, se va sfîrşi taina lui Dumnezeu". Taina, aici nu este Hristos si Biserica, ci, cum am spus, faptul că Dumnezeu permite răului de a continua cursul său cu o aparentă de nepedepsire. La sfîrşitul capitolului, i se spune lui Ioan: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi şi mulţi împăraţi". Semnificaţia acestor cuvinte apare în curînd mai limpede.

Este un fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale, îşi reîncepe cursul.

Înainte de a continua, as vrea să atrag atenţia asupra contrastului care există între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o mănîncă, şi cartea mare pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că ea tratează despre obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă pentru că lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip tainic, cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trîmbiţe. Totul este gata să fie făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin urmare, cazul în capitolul 11.