Capitolul 1

Este vrednic de luat în seamă că apostolul Ioan a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a ne comunica această scriere — ultima din Noul Testament, atît de diferită de evanghelia şi de epistolele aceluiaşi apostol. Dar nu este singura dată cînd lui Dumnezeu I-a plăcut să prezinte prin mijlocirea aceluiaşi scriitor subiecte care oferă cele mai mari contraste. Astfel, de exemplu, acela care este numit apostolul netăierii împrejur a fost totuşi martorul lui Hristos pe lîngă aceia care fuseseră iudei şi care erau în primejdie să se întoarcă la poruncile mozaice. Lui, si nu lui Petru sau lui Iacov, i-a fost încredinţat acest mesaj final şi hotărîtor al harului care invita pe evrei să rupă orice legătură cu o închinare pămîntească, pentru a se lipi de Hristos slăvit în cer. La fel, în gîndul lui Dumnezeu, apostolul Ioan, acest martor al harului si al adevărului care au venit prin Isus Hristos, era instrumentul cel mai potrivit pentru a descoperi judecăţile viitoare. Cauza morală a acestui fapt este limpede. Dacă Hristos este lepădat ca obiect al credinţei şi izvor unic al harului, El devine neapărat executorul judecăţii. Găsim acest adevăr stabilit într-un chip precis de Domnul însuşi în Evanghelia lui Ioan (capitolul 5).

După cum Hristos fusese lepădat altădată de poporul evreu, harul şi adevărul pe care El le adusese erau de asemenea pe punctul de a fi nerecunoscute si părăsite în întregime de aceia care purtau Numele lui Hristos pe pămînt. în aceste împrejurări, Ioan, mai mult ca oricare altul, era potrivit să desfăşoare înaintea noastră viziunile solemne ale judecăţilor prin care Dumnezeu avea să revendice drepturile dispreţuite ale Fiului Său; judecăţi providenţiale mai întîi, apoi executate de Hristos care vine în persoană pentru a zdrobi pe vrăjmaşii Săi.

Astfel, cu toate că Evanghelia lui Ioan si Apocalipsa prezintă în forma lor, în subiectul lor si în concluziile lor, contrastele cele mai accentuate, mai presus de toate, aceste două cărţi aduc înaintea noastră Persoana Domnului Isus, ca fiind Acela în cinstea si spre slava Căruia Dumnezeu vrea să facă să tindă toate lucrurile. Acesta este motivul pentru care în orice vreme, dar mai ales în perioadele de încercări şi de persecuţii, unele suflete, incapabile poate de a pătrunde înţelesul viziunilor Apocalipsei, au găsit, privindu-L pe Hristos în această carte, o adîncă edificare şi o mîngîiere de nespus, în timp ce prea adesea comentariile savanţilor n-au făcut decît să-l usuce, adică să-l lipsească de seva sa.

Apocalipsa este „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o". Hristos este privit ca om. Chiar în Evanghelia după Ioan, atît de plină de parfumul divinităţii Sale, această poziţie vrednică de remarcat pe care Fiul lui Dumnezeu a luat-o este frecvent, dacă nu constant reamintită. El ne este prezentat aici ca Acela pe care Tatăl „L-a trimis" pe pămînt si care trăieşte „prin Tatăl" (Ioan 6.57). în Apocalipsa îl vedem cu adevărat om, fie în cer, fie pe pămînt. în Evanghelia lui Ioan, Isus spune că Tatăl I-a dat să aibă viaţa în El însuşi (Ioan S). Nimic nu arată mai bine cît de deplin acceptă El poziţia de om la care S-a coborît. în El era viaţa; mult mai mult, El era această viaţă veşnică care era la Tatăl înainte de întemeierea lumii; şi cu toate acestea, devenit om prin puterea harului lui Dumnezeu, toate cuvintele Sale sînt în armonie cu această umilă poziţie pe care El a luat-o aici pe pămînt. În slavă, El este absolut la fel, cum îl arată cartea de care ne ocupăm.

„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi..." Aceasta este calificarea dată acelora cărora se adresează descoperirea. Nu este vorba aici despre titlul de copii ai lui Dumnezeu care le aparţine deoarece au crezut în Numele Domnului Isus! Aceasta caracterizează Evanghelia care, într-un chip special, este descoperirea harului si a adevărului în Isus Hristos, Fiul unic al Tatălui. În Apocalipsă, Dumnezeu face cunoscut ceea ce El va arăta „robilor" Săi, lucrurile care trebuie să se întimple în curînd; şi acest titlu de robi se potriveşte tot atît de bine nouă, creştinilor, cît şi acelora care vor fi cu Dumnezeu într-o altă legătură, după ce noi vom fi fost plecaţi din lume. Nu este vorba de a descoperi lucrurile care erau în Hristos înainte de toti vecii, ci de a dezvălui marile fapte prin care Dumnezeu este pe punctul de a arăta lumii slava primului-născut.

„Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţînd prin îngerul Său la robul Său Ioan." Nu fără dreptate un înger este întrebuinţat aici, pentru a comunica descoperirile lui Dumnezeu. Evanghelia ne vorbeşte despre viaţa veşnică care este în Fiul şi care, prin har, este dată credinciosului. De aceea vedem aici că Duhul Sfînt singur poate să administreze şi să facă să fie cu folos o astfel de favoare, după sfaturile lui Dumnezeu şi dispoziţiile pe care dragostea Sa le-a luat. Dar aici avem viziuni — viziunile căilor judecătoreşti ale lui Dumnezeu si a judecăţii pe care avea să o atragă asupra omului nelegiuirea sa crescîndă. Iată de ce „El le-a făcut-o cunoscută, trimiţînd prin îngerul Său, la robul Său Ioan."

Avem aici o deosebire vrednică de luat în seamă între Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsă. În Evanghelie, Ioan fără îndoială vorbeşte ca unul care a văzut pe Domnul, care a trăit alături de El si care poate să dea chezăşie personal despre ceea ce ne comunică; dar el nu vorbeşte decît rar despre sine însuşi şi, cînd o face, se şterge în aşa fel pe sine însuşi, încît s-a pus în discuţie dacă este el cu adevărt „ucenicul pe care îl iubea Isus". Această concluzie este inexactă, dar faptul că s-a putut trage o astfel de concluzie arată cît de puţin scriitorul s-a impus. Noi regăsim aceasta într-un fel şi mai caracteristic în epistolele lui Ioan, care, fie că se adresează totalităţii comunităţii creştine, unei familii sau unui prieten, au drept ţintă unică să pună pe copiii lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos, în părtăşie directă cu Dumnezeu însuşi. Un apostol insuflat scrie, şi diferitele mădulare ale familiei lui Dumnezeu, ca şi slujitorii lui Dumnezeu, sînt recunoscuţi la locul care le aparţine. Dar în acelaşi timp, scriitorul însuşi dispărînd, pentru a spune astfel, Acela care este Dumnezeu si Tată învaţă, mîngîie şi înştiinţează direct pe ai Săi.

Nu este aşa în Apocalipsă. Dumnezeu dă o descoperire lui Isus, Isus o transmite prin îngerul Său robului Său Ioan şi prin el altor robi. Iată un fel de comunicare cu totul excepţională în Noul Testament. Pentru ce Dumnezeu nu ne arată El aici direct căile Sale şi nu ni Se adresează într-un fel nemijlocit, cum o face în alte părti? Motivul este pe cît de solemn, pe atît de plin de învăţăminte. Găsim ceva asemănător în Vechiul Testament. Dumnezeu nu Se adresează aici totdeauna direct poporului Său. El a făcut-o la origine, cînd cu gura Lui însăşi El a rostit cele zece porunci; dar mai tîrziu El S-a slujit de mijlocitori. De obicei Dumnezeu trimitea lui Israel soli şi anume profeţi care vorbeau în Numele Domnului. Mai întîi ei se adresau întregului popor; dar a venit timpul cînd înştiinţarea lui Dumnezeu, cu toate că era destinată să fie comunicată întregului popor, nu i-a fost trimisă direct, ci a fost încredinţată unui singur martor, Daniel, ales dintre toti.

Examinînd ceea ce a adus această schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel, găsim cheia schimbării asemănătoare care se observă cînd trecem de la restul Noului Testament la Apocalipsă. Cînd fiii lui Israel se îndepărtaseră de Dumnezeu şi cînd, în ochii Săi, această nepăsare a fost totală şi definitivă, cînd nu numai cele zece seminţii, ci chiar Iuda şi casa lui David, ultima legătură între Dumnezeu şi poporul Său, dăduseră greş, atunci Dumnezeu nu Se mai adresează poporului, ci unui singur slujitor ales si credincios, din care El a făcut martorul Său. Era un semn sigur că, pentru prezent, totul se sfîrşise şi că nu mai exista legătură directă între Dumnezeu şi un popor pe care El nu mai putea să-l recunoască drept al Său.

Ce gravitate în această situaţie! Dar în vremurile cele mai grele chiar, Dumnezeu Se arată credincios. Ar fi cu totul greşit să gîndim că, cu toată trista stare de lucruri în care se găsea Israel, Daniel şi cei trei prieteni ai săi au fost personal mai puţin plăcuţi lui Dumnezeu decît David. Ochii Săi se odihneau plini de har şi cu o extremă mulţumire asupra unui slujitor care răspundea propriilor Sale sentimente pentru poporul Său. Tocmai din cauza aceasta Daniel a primit de la Dumnezeu o favoare atît de excepţională. Şi într-un sens, era mai bine să fii Daniel în mijlocul ruinelor, decît să ocupi cea mai bună poziţie într-o vreme de prosperitate. Este o mai mare dovadă de credincioşie să rămîi neclintit în mijlocul neorînduielii, decît atunci cînd totul îşi urmează cursul său regulat. Harul se ridică totdeauna la înălţimea fiecărei greutăţi. Să aplicăm acum ceea ce am spus la timpul de faţă si la împrejurările prezente. Cît este de serios să ne gîndim că în vremea lui Ioan chiar, Biserica lui Dumnezeu intrase într-o stare de lucruri asemenea aceleia despre care am vorbit relativ la Israel. Poziţia lui Ioan este asemănătoare aceleia a lui Daniel. Lui i se adresează comunicările Domnului Isus, în timp ce Biserica, care purta încă pe pămînt numele lui Hristos, este lăsată deoparte. Harul era încă acolo pentru a trezi si îndemna, totuşi Isus nu Se adresează decît robului Său Ioan şi nu Bisericii. Chiar scrisorile din Apocalipsă, capitolul 2 şi capitolul 3, nu sînt trimise direct adunărilor, ci îngerilor lor. Totul ne aşază astfel sub impresia acestui serios adevăr în legătură cu starea Bisericii.

Ioan, „a mărturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut" (Apocalipsă 1,2). Aceste cuvinte nu înseamnă adevărul în general, nici Evanghelia îndeosebi, cu toate că este neîndoielnic că Ioan a predicat Evanghelia şi că el a hrănit Biserica cu ajutorul adevărului în întregime. Dar nu este acesta subiectul Apocalipsei, nici înţelesul acestor cuvinte. Aici totul este limitat la ceea ce Ioan a văzut. Această remarcă este importantă pentru a înţelege forţa acestui pasaj şi caracterul cărţii. Astfel, dincolo de ceea ce apostolul avea în comun cu ceilalţi creştini şi ceea ce el primise deja pentru a le-o cominica în lunga sa viaţă predată în slujba lui Hristos, el primeşte acum cuvîntul lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos sub un nou aspect.

De aici rezultă că numai o necredinţă neştiutoare poate să trateze în chip uşuratic sau nepăsător viziunile apocaliptice, deoarece ca şi Evangheliile şi epistolele, ele sînt cuvîntul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos, prezentate aici, este adevărat, sub forma profetică care se potrivea scopului pe care Dumnezeu Şi-l propunea. Astfel se găseşte judecată lămurit tendinţa prea comună de a considera Apocalipsă ca avînd o valoare îndoielnică şi o autoritate nesigură si nu putem decît să dezaprobăm cu o dreaptă indignare pe aceia care, savanţi poate în felul lumii, nu s-au temut, în nebunia lor, să atace această carte. Trebuie să fim de acord, fără îndoială, că Apocalipsa nu este destinată zidirii directe a creştinului, în poziţia care este proprie lui. Dar ea nu este pentru aceasta mai putin cuvîntul lui Dumnezeu si mărturia lui Isus Hristos şi, ca atare, zideşte indirect, vestind soarta care aşteaptă pe aceia care dispreţuiesc pe Dumnezeu şi fac voia lor proprie în ciuda Descoperirii Sale.

Cuvintele celui de al treilea verset, de o forţă care cuprinde pe toti credincioşii din aceste timpuri si din acelea care vor urma, tind la acelaşi scop. Nu par ele anume scrise totodată pentru încurajarea slujitorilor lui Hristos si pentru condamnarea dinainte a îndoielilor şi a împotrivirilor copilăreşti ale necredinţei?

„Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape!", acesta este motivul care ne este dat pentru a păzi lucrurile scrise în profeţie: şi noi trebuie să le cîntărim cu seriozitate. Nu, cum se afirmă adesea, pentru că noi ne găsim în mijlocul împrejurărilor prezise sau pentru că creştinii (şi Biserica) vor avea de trecut prin necazurile pe care le descrie profeţia. Această carte chiar ne arată Biserica luată în cer, dincolo de scena necazurilor şi a judecăţilor. Nu; motivul care ne este dat în versetul 3 este sfînt, în mod remarcabil potrivit celor care merg prin credinţă şi nu prin vedere şi în întregime liber de orice consideraţie egoistă. „Vremea este aproape"; deci ea n-a sosit, pentru ca noi să avem să o srăbatem în întregime sau în parte, dar ea este aproape. De aceea Dumnezeu scrie pentru a ne mîngîia a ne îndemna şi, într-un fel general, pentru a ne binecuvînta, oricare ar fi nevoile noastre. El socoteşte ca sigur că noi ne interesăm de tot ceea ce El binevoieşte să ne aducă la cunoştinţă. Este fals principiul care pretinde că noi nu putem să scoatem folos decît din lucrurile care ne privesc personal şi din împrejurările actuale prin care noi trecem.

După prefaţă (versetul 1-3) vine salutul, a cărui formă deosebită se potriveşte perfect cărţii Apocalipsei. „Ioan, către cele şapte biserici care sînt în Asia". Această adresă diferă în întregime de acelea pe care le găsim în alte cazuri. Îl vedem pe apostolul Pavel, că scrie sfinţilor din cutare sau cutare localitate, unei adunări sau chiar adunărilor dintr-un ţinut; dar numai aici este vorba de un număr hotărît de adunări şi de un număr a cărei semnificaţie simbolică este bine cunoscută. În limbajul profetic sau simbolic şapte înseamnă în mod invariabil desăvîrşirea spirituală. Cu toate că este în afară de îndoială că scrisorile pe care le găsim aici au fost adresate în mod literal adunărilor menţionate, pare tot atît de sigur că răsunetul lor este cu mult mai întins. Cele şapte adunări din Asia au fost alese şi scrise în aşa fel ca să prezinte acelora care au urechi de auzit, ciclul complet al mărturiei Domnului aici pe pămînt atîta vreme cît va exista ceea ce, ca răspundere, dacă nu ca realitate, va avea caracterul de biserică. Oricît de slabă şi de mizerabilă poate fi starea de lucruri, există totuşi o mărturie ecleziastică a cărei urmă noi n-o mai găsim începînd din capitolul 4. Deci numai atîta timp cît există aici pe pămînt responsabilitatea Bisericii, aceste epistole îşi găsesc aplicarea lor.

„Ioan, către cele şapte biserici care sînt în Asia: „Har si pace de la Cel care este, Cel care era şi Cel care vine". Salutarea nu este aici din partea Dumnezeului şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, ca în cea mai mare parte a epistolelor Noului Testament, ci din partea lui Dumnezeu privit în esenţa Sa, Acela care este neschimbat, care există totdeauna Acelaşi, care este şi care era si care vine. Aceasta leagă existenţa Sa prezentă cu viitorul ca si cu trecutul.

„Şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie". Duhul Sfînt este înfăţişat aici sub un punct de vedere cu totul diferit de acela care se găseşte în celelalte părţi ale Noului Testament. Este o aluzie evidentă la pasajul din Isaia 11.2, unde se găseşte descrisă puterea înşeptită a Duhului Sfînt în legătură cu cîrmuirea, persoana şi împărăţia lui Mesia, dar ea este aplicată aici într-un chip mult mai larg şi care se potriveşte scopului profetiei apocaliptice.

Aceeaşi remarcă se aplică tuturor citatelor din Vechiul Testament sau aluziilor care sînt făcute la ele în Apocalipsă. Se întilnesc foarte des pasaje care se referă la lege, la psalmi sau la profeţi, dar nu este niciodată o simplă repetiţie. Aceasta ar avea drept urmare de a ne lipsi de Apocalipsă, în loc de a ne face să înţelegem şi să strîngem pentru folosul nostru învăţăturile deosebite pe care ea le cuprinde. Dacă identificăm Ierusalimul lui Isaia cu Noul Ierusalim al lui Ioan, sau dacă se pretinde că Babilonul lui Ieremia este acela din Apocalipsă, se pierde învăţătura specială pe care Dumnezeu a vrut să ne-o dea în această carte. Aceasta este una din principalele cauze ale confuziei în studiul Apocalipsei. Pe de altă parte, dacă nu plecăm de la descoperirile Vechiului Testament privitor la Ierusalim şi Babilon sau, în general, de la învăţăturile profeţilor, nu putem să apreciem sau chiar să pricepem totalitatea Apocalipsei. A despărţi absolut Noul Testament de Vechiul este o greşeală aproape tot atît de mare ca şi de a nu vedea în Noul decît o simplă repetiţie a Vechiului. Există între ele o înlănţuire divină şi era în gîndul Duhului ca unul să se refere la celălalt; dar Apocalipsa are un înţeles mult mai întins şi reprezintă un carecter mult mai adînc.

Lucrurile sînt privite aici după ce Duhul Sfînt a luat locul Său în creştini şi în Biserică pe pămînt si, mai presus de toate, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a arătat, a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi a împlinit răscumpărarea. Iată pentru ce, dacă vrei să dai Apocalipsei adevăratul său înţeles, trebuie să ţii cont de plinătatea de lumină divină răspîndită prin persoana şi lucrarea lui Hristos, ca şi prin prezenţa Duhului în Biserica lui Dumnezeu.

Cele şapte duhuri reprezintă deci plenitudinea şi desfăşurarea perfectă a puterii Duhului Sfînt lucrînd în căile conducătoare ale lui Dumnezeu. Pretutindeni unde ea este astfel prezentată, contextul arată la ce se aplică această putere a Duhului. Astfel, în capitolul 3, ea este în legătură cu Hristos ocupîndu-Se de Biserică; în capitolul 5, ea este în legătură cu pămîntul; dar nu se găseşte niciodată în Apocalipsă Duhul Sfînt văzut în unitatea Sa şi formînd Biserica într-un singur trup. Noi nu-L vedem astfel decît în epistolele apostolului Pavel, unde creştinul este privit în propria sa sferă ca mădular al trupului lui Hristos.

„Şi de la Isus Hristos, martorul credincios, Cel întîi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pămîntului!" Dumnezeu ca atare a fost deci introdus în caracterul pe care El îl are în Vechiul Testament; Duhul Sfînt ne-a fost înfăţişat în acelaşi fel si tot aşa este cu Domnul nostru Isus Hristos, cum vom vedea. Nimic nu este mai izbitor, mai ales cînd ne amintim care este autorul acestei cărţi, decît de a vedea că nu este făcută nici o menţiune despre legătura lui Dumnezeu cu ai Săi, ca fiind copiii Săi. Nicăieri nu se găseşte aici descoperirea harului. Isus Hristos apare ca „martorul credincios". Aceasta este evident ceea ce El a fost pe pămînt şi, cu toate că sub o formă diferită, tocmai acesta este subiectul pe care Ioan îl tratează peste tot. Apostolul Pavel îl priveşte mai ales pe Isus glorificat în cer, dar Ioan se preocupă totdeauna să-L arate pe Hristos în legătură cu ceea ce El a fost aici pe pămînt. Dacă-L vede sus ca pe Cel care este Mielul, este Mielul care a suferit si care a fost înjunghiat pe pămînt. În înviere, El este Cel întîi-născut dintre cei morţi, dar tot pe pămînt; si caracterul Său de „Domnul împăraţilor pămîntului" nu va fi descoperit decît atunci cînd va veni din cer aici pe pămînt. Dar, în diferitele caractere sub care Domnul Isus ne este înfăţişat aici, tot ce are legătură cu poziţia Sa cerească este cu grijă lăsat în afară. Noi nu găsim nici ceea ce îl leagă de creştin aici pe pămînt, adică mijlocirea Sa pe lîngă Dumnezeu, cu toate că El apare sub acest caracter pentru alţii în capitolul 8.

Domnul Isus este deci înfăţişat numai în ceea ce se referă la pămînt, chiar cînd este vorba de învierea Sa si pentru acest motiv ca om, El este aşezat în ultimul loc înaintea noastră.

Dar atunci se aude deodată glasul creştinului, întrerupînd curentul gîndurilor cărţii, înainte ca viziunile să înceapă; la fel, cînd ele au luat sfîrşit, se aude dorinţa miresei. Cu toate că Isus nu este înfăţişat în legătura în care noi Îl cunoaştem ca creştini, El este Acela pe care noi îl iubim si Numele Său a fost de ajuns pentru a mişca inima care se descarcă în expresii de adorare şi de dragoste. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sîngele Său si a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său si Tatăl Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin" (versetul 5,6). Aceasta este manifestarea de sentimente a inimii care găseşte în Isus toată desfătarea sa.

Dar, ca să nu micşoreze ceva din ceea ce va fi Isus pentru aceia care nu sînt cu El în această legătură si această apropiere binecuvîntate, versetul următor dă un avertisment potrivit cu totalitatea cărţii. „Iată, El vine cu norii, şi orice ochi îl va vedea; si cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pămîntului vor plînge din pricina Lui. Da, Amin!" (versetul 7). Aceasta nu are nimic a face cu prezenţa Sa pentru noi; dar după cîntarea de laudă care parcă a scăpat fără voie din inima alor Săi, vine mărturia care se aplică altora. Hristos vine pentru judecată, Hristos văzut de toţi şi, dacă există vreo deosebire, se vede în raport cu groaza de nespus a celor care L-au străpuns (adică iudeii). „Eu sînt Alfa si Omega", zice Domnul Dumnezeu, Cel care este, Cel care era si Cel care vine, Cel Atotputernic " (versetul 8). Acela care este Cel dinţii şi Cel de pe urmă, cuprinzînd toate lucrurile în gîndul Său, cînd El comunică ceea ce poate fi dat omului, El este Acela care vorbeşte, Domnul Dumnezeu, Cel veşnic. El pune astfel chiar de la început sigiliul Său pe această carte.

„Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necaz, la împărăţie si la răbdarea lui Isus, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvîntul lui Dumnezeu si pentru mărturia lui Isus Hristos" (versetul 9).

Autorul cărţii se prezintă el însuşi într-un fel cu totul potrivit cu mărturia pe care este chemat să o dea şi cu tot ceea ce va desfăşura mai tîrziu înaintea ochilor noştri. Toată cartea prezintă pe sfinţi trecînd prin necazuri. Ei sînt priviţi nu ca mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica, ci ca părtaşi la împărăţia Sa şi la răbdarea Sa. în această poziţie, ei suferă pentru Cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos. Ioan, personal, se bucura din plin de poziţia sa în Hristos, nimic nu-i lipsea din favorurile care aparţin creştinului şi Bisericii, dar aici el nu reprezintă numai pe creştini; el este părtaş cu sfinţii, unei epoci care va urma după epoca noastră, la sfîrşitul acestei perioade, şi pentru care el a primit comunicări speciale. El nu vorbeşte deci despre el aici ca părtaş la făgăduinţele lui Dumnezeu în Hristos, în Evanghelie, cu toate că aceasta este adevărat, ci numai ca avînd parte la împărăţie si la răbdarea lui Isus Hristos. Aceasta de altfel este adevărat pentru noi toţi, dar noi avem în plus legătura noastră specială cu Hristos ca mădulare ale trupului Său, ceea ce nu va fi pentru sfinţii din vremurile din urmă; şi ceea ce Ioan pune în evidenţă este tocmai ce aparţine lor. „în ziua Domnului eram în Duhul" (versetul 10). A arăta că Ioan era în poziţia creştină, pare să fie unul din motivele pentru care I-a plăcut lui Dumnezeu să-i dea viziunile acestei cărţi în ziua Domnului sau ziua „duminicală". Aceasta este ziua caracteristică a creştinului, ziua aniversară a binecuvântării care îl deosebeşte, ziua care ar trebui să umple în chip cu totul deosebit inima sa de bucurie. Aceasta este prima zi a unei noi creaţii şi a învierii, a harului, şi nu a şaptea zi, a odihnei creaţiei şi a legii.

În acea zi, autorul insuflat, Ioan, a fost sub puterea Duhului Sfînt pentru a primi şi a descoperi viziunile care aveau să treacă prin faţa lui. Orice intrare trebuia să fie închisă pentru impresiile care vin de la obiectele exterioare, pentru ca el să poată primi ceea ce Dumnezeu era pe punctul de a-i arăta. „Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca al unei trîmbiţe". Faptul că glasul se aude înapoia lui Ioan este semnificativ. Profeţia poartă mai degrabă privirile înainte, spre viitor; dar trebuie mai întii să arunce o privire înapoi şi să afle ce judecată rostea Domnul asupra acelora care purtau Numele Său pe pămînt, asupra creştinătăţii. „... un glas puternic ca al unei trîmbiţe, spunînd: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici". Ceea ce va spune glasul care s-a auzit înapoia lui Ioan este exclusiv pentru cele şapte biserici. Cînd mai tîrziu (capitolul 4.1) un alt subiect este introdus, acelaşi glas îi zice: „Suie-te aici si-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să se întimple după acestea". Privirile prorocului sînt atunci îndreptate spre lucrurile viitoare.

„Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea". M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur". Cum aflăm mai departe, acestea sînt cele şapte biserici, văzute după gîndul Domnului cu privire la ele, adică înfăţişîndu-le potrivit cu dreptatea divină; iată de ce lămpile sînt de aur. Regăsim peste tot acest principiu, că în ochii lui Dumnezeu noi sîntem măsuraţi după poziţia care ne este dată; dar acest principiu caracterizează în mod deosebit scrierile lui Ioan. De exemplu pentru creştin, măsura nu este deloc legea; aceasta era pentru evrei; pentru noi, este Hristos însuşi. „Cine zice că rămîne în El, trebuie să umble si el cum a umblat Isus" (l Ioan 2.6). Creştinul deci nu trebuie să meargă ca un israelit, potrivindu-şi mersul după lege, ci amintindu-şi că el este din cer, nu mai este sub lege, ci sub har. Rostul acestui principiu este foarte clar şi simplu. Felul în care noi trebuie să lucrăm este în legătură cu poziţia noastră şi cu legăturile în care noi ne găsim aşezaţi. Un slujitor trebuie să se poarte cum se cuvine unui slujitor şi, dacă eu sînt stăpîn, purtarea unui slujitor nu este regula mea de purtare. A confunda diferitele legături (relaţii) este un rău; a le neglija, o pagubă; a le tăgădui este fatal. Oricare ar fi poziţia în care I-a plăcut lui Dumnezeu să ne aşeze, harul si puterea lui Dumnezeu sînt posibilitatea noastră pentru a ne face să mergem într-un fel care să fie în armonie cu această poziţie.

Dar să remarcăm bine că nu este vorba despre relaţii de convenţie pe care omul le-a stabilit. Viaţa în Hristos ne scoate în principiu din deşertăciunile acestei lumi. A ne coborî la nivelul lumii nu înseamnă a merge ca Hristos; este a căuta, cu ajutorul unei poziţii pămînteşti, să scăpăm de o parte din renunţarea pe care Hristos o cere de la noi ca martori ai Săi şi care, în realitate, este o binecuvîntare pentru noi. Nu este deci vorba despre dorinţele şi sentimentele omului firesc, ci de ceea ce Hristos a pus în noi. Dacă L-ai văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi dacă ai crezut în El, dacă prin har ai aceeaşi viaţă ca cea care era în El, încît faptul acesta să fie „adevărat în El şi în tine", nu există atunci, pentru creştin, altă măsură decît Hristos însuşi.

Aşa este cu cele şapte sfeşnice de aur. Totul trebuie să fie şi era măsurat după gîndul lui Dumnezeu şi după poziţia în care El aşeza bisericile. Regula lor era asemănarea cu Dumnezeu descoperit în Hristos. De aceea ele sînt înfăţişate sub figura unor sfeşnice de aur. „Am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare şi încins la piept cu un brîu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lînă albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, arzînd într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape multe. În mîna Lui cea dreaptă avea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; si faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în puterea lui." Domnul Isus, căci El, cum ştim, Se arată lui Ioan sub aceste trăsături, nu este văzut în activitatea slujbei. A avea haina scoasă şi a fi încins la mijloc erau semne ale slujbei, în timp ce aici haina este largă, coborîndu-se pînă la picioare. El Se înfăţişează îmbrăcat ca judecător, ca Fiul Omului căruia I s-a dat toată judecata (Ioan 5.22,27). Dar iată o trăsătură care singură ar fi de ajuns să trădeze pe Ioan ca fiind scriitorul acestei cărţi. Acela pe care el îl vede sub aparenţa Fiului Omului este îmbrăcat cu atributele distinctive ale Celui Bătrîn de zile (Daniel 7). În timp ce Daniel văzuse pe Cel Bătrîn de zile sub un aspect cu totul diferit, Ioan îi vede reuniţi în aceeaşi persoană. Hristos este om, dar omul pe care Ioan îl vede astfel este o persoană divină, Dumnezeul Cel veşnic însuşi. Astfel Ioan nu poate pierde din vedere slava divină a lui Isus, chiar cînd subiectul de care urmează să se ocupe este judecata şi cînd împărăţia este pretutindeni pusă în evidenţă.

Acest pasaj ne arată o întreită slavă a lui Hristos: ceea ce îi este personal, ceea ce îi este relativ şi ceea ce îi este oficial. Dar există ceva mai mult. Ioan zice: „Cînd L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mîna dreaptă peste mine, spunînd: „Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urmă". Astfel de expresii nu se pot aplica decît unei persoane divine. Acela care este Cel dintîi este neapărat Dumnezeu, şi ca atare El trebuie de asemenea să fie Cel de pe urmă. Isus spune aceste cuvinte despre El însuşi; mai mult, El adaugă: „Cel viu. Am fost mort" (literal tradus: „am devenit mort"). Expresia este cea mai tare cu putinţă pentru a pune sub ochii noştri nu simplul fapt că a murit, ceea ce noi găsim în altă parte, dar că El a murit printr-un act al propriei Sale voinţe. A muri pare cu totul nepotrivit cu persoana slăvită care tocmai a fost descrisă, dar El a devenit ceea ce nu era o necesitate a firii Sale. Acesta pare a fi înţelesul acestor cuvinte si aceasta este grija cu care Duhul Sfînt veghează să facă să iasă în relief slava lui Hristos, chiar în aceea ce ne vorbeşte despre adîncimile smereniei Sale. „Am fost (devenit) mort; şi iată, sînt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor". Nimeni nu se coboară în Locuinţa morţilor (hades) fără să fi trecut prin moarte; aceasta se referă la trup, aceea la duhul despărţit de trup.

„Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sînt şi cele care vor fi după acestea". Avem în aceste cuvinte cele trei mari despărţituri (diviziuni) ale cărţii, lucru evident şi cunoscut aproape oricărui cititor. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut sînt persoana şi slava lui Hristos în legătura Sa cu ceea ce descoperă Apocalipsa. Aceasta este ceea ce am arătat deja.

„Lucrurile care sînt" prezintă tabloul condiţiei Bisericii în timpul existenţei sale aici pe pămînt. Noi o găsim dezvoltată în scrisorile către cele şapte biserici. Expresia „care sînt" este foarte izbitoare în ceea ce ea pare să indice că bisericile trebuiau într-un fel oarecare să continue a exista. Noi putem acum să înţelegem puterea acestor cuvinte, cu toate că este posibil că în zilele lui Ioan să nu li se fi dat o atît de mare importanţă.

Există un alt punct de vedere din care se poate privi cartea Apocalipsei. Este cel de a lua „lucrurile care sînt", adică bisericile, ca deja trecute şi terminate şi de a privi profeţia ca urmînd actualmente cursul său. Eu mă gîndesc că în adevăr era în intenţia lui Dumnezeu de a ne prezenta acest dublu aspect. Fără a intra în nici un amănunt privitor la acest fel de a vedea, am crezut că trebuie să-l menţionez, ca şi pe acela după care „lucrurile care trebuie să se întîmple după acestea", nu încep decît atunci cînd nu mai există nimic la care condiţia de Biserică să fie aplicabilă.

„Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mîna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sînt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sînt şapte biserici" (versetul 20). În fiecare epistolă Domnul Se adresează „îngerului". Pe cine trebuie să înţelegem prin aceasta? Cine este acela care este arătat sub acest nume? Mai întîi să observăm că nu găsim nicăieri în Noul Testament această expresie întrebuinţată ca un titlu oficial dat cuiva: dar nu trebuie să ne mirăm de a o întîlni aici unde totul este în afară de formele obişnuite. Ea se potriveşte unei cărţi profetice ca Apocalipsa.

Arată asemenea cu ceea ce noi numim în mod obişnuit o fiinţă îngerească? Nu gîndesc aşa, cînd este vorba de îngerii bisericilor. Este altceva cînd, în această carte, este vorba despre „îngerul care are putere asupra focului" sau de îngerul lui Isus, într-un sens asemănător cu acela de „îngerul Domnului" în Vechiul Testament. Înţelegem de asemenea foarte bine că o fiinţă îngerească slujeşte de întermediar între Domnul şi servitorul său Ioan. Dar nu este tot aşa cînd este vorba de îngerul cutărei sau cutărei Biserici. Ar fi ceva jignitor să presupunem că Hristos a adresat prin mijlocirea lui Ioan o scrisoare unui înger, luînd acest cuvînt în înţelesul uzual si literal. Pentru cei care o înţeleg astfel, există aici o dificultate pe care nu e uşor să o rezolvăm.

înţelesul cuvîntului „înger" mi se pare a fi următorul în cazul care ne preocupă. Acest termen, înţelesul său general este întrebuinţat pentru a arăta un „reprezentant", fie că este vorba sau nu de o fiinţă îngerească şi astfel Domnul Se serveşte de el adresîndu-Se bisericilor. Îngerul este deci ceea ce reprezintă fiecare biserică.

Noi ştim că în anumite cazuri acest cuvînt arată efectiv pe un reprezentant în sensul literal ca, de exemplu, cînd Ioan Botezătorul trimite cîţiva din ucenicii săi. Ei sînt pe lîngă Isus reprezentanţii învăţătorului lor: în mesajul lor, ei expun gîndul lui. Totuşi să observăm că expresia are un înţeles putin diferit, cînd este vorba de adunări care, cel putin din cîte cunoaştem, nu trimiseseră soli.

Dacă, deci, rămînem la înţelesul abstract al acestei expresii „îngerul bisericii", cred că trebuie să-l înţelegem astfel: Domnul nu avea neapărat în vedere un bătrîn sau un învăţător al bisericii, ci pe cineva care putea să fie unul si altul, care înaintea Lui, în gîndul Său, reprezenta cu adevărat starea bisericii si care era într-un fel special legat de responsabilitatea acestei stări. Acesta putea fi una sau poate mai multe persoane.