Amos 5

În Amos 5 este a treia chemare și o plângere pentru nenorocirea fecioarei lui Israel. Profetul vorbește numai despre guvernarea de acum a lui Dumnezeu și sub nici o formă nu neagă o viitoare ridicare a lui Israel, ci doar arată că necredința ei excludea atunci orice mijloace de a pune capăt răului care se instalase. „Cetatea care ieşea cu o mie va rămâne cu o sută şi cea care ieşea cu o sută, va rămâne cu zece, pentru casa lui Israel“. Apoi Yahve îi adresează lui Israel un apel solemn să-L caute pentru ca să trăiască. Să nu caute nici Betelul, nici să nu meargă la Ghilgal, nici la Berșeba, „pentru că Ghilgalul va fi dus în captivitate şi Betelul va ajunge deşertăciune“. Atunci când superstiția idolatră transformă nume și locuri care au semnificații religioase spre a le folosi contrar adevărului, credința trebuie să privească numai la Dumnezeu Însuși. din nou se spune: „Căutaţi-L pe Yahve şi veţi trăi, ca nu cumva El să izbucnească în casa lui Iosif ca focul şi s-o mistuie şi să nu fie nimeni în Betel care să-l stingă. Voi, care prefaceţi judecata în pelin şi aruncaţi la pământ dreptatea“. Era deșertăciune, ba chiar mai rău, să invoce caracterul sacru al locurilor unde Dumnezeu vorbise odată atunci când, vai! acele locuri fuseseră transformate în sedii ale idolatriei, nu consacrate pentru Dumnezeu, ci pentru a fi locuri unde poporul Său se închina după voința lui proprie. „Căutaţi pe Cel care a făcut Pleiadele şi Orionul, pe Cel care preface umbra morţii în dimineaţă şi întunecă ziua ca noaptea, pe Cel care cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului: Yahve este Numele Lui. El face să izbucnească deodată nimicirea asupra celui tare şi aduce nimicire asupra cetăţuiei. Ei urăsc pe cel care-i mustră la poartă şi le este scârbă de cel care vorbeşte drept. De aceea, pentru că voi călcaţi în picioare pe sărac şi luaţi daruri de grâu de la el, aţi construit case de piatră cioplită, dar nu veţi locui în ele; aţi plantat vii plăcute şi nu veţi bea vinul lor! Ştiu că fărădelegile voastre sunt multe şi păcatele voastre mari: ei întristează pe cel drept, iau mită şi abat dreptul celor nevoiaşi la poartă. De aceea, cel chibzuit va tăcea în timpul acesta, pentru că este un timp rău“.

În versetele 14-17 este mai curând un apel moral, care se potrivește însă cu chemarea de a-L căuta pe Domnul. „Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi! Şi aşa Yahve Dumnezeul oştirilor va fi cu voi, după cum ziceţi voi. Urâţi răul şi iubiţi binele şi întăriţi judecata la poartă; poate că Yahve Dumnezeul oştirilor Se va îndura de rămăşiţa lui Iosif. De aceea, aşa zice Yahve Dumnezeul oştirilor, Domnul: Vaiet va fi în toate pieţele; şi pe toate străzile vor zice: «Vai! Vai!» Şi vor chema pe plugar la jelire şi, pentru bocet, pe cei pricepuţi la plângere. Şi în toate viile va fi jelire, pentru că voi trece prin mijlocul tău, zice Yahve“.

Profetul remarcă în special un anumit rău predominant, și anume îndrăzneala cu care poporul spunea că vor ziua lui Yahve. „Vai de voi care doriţi ziua lui Yahve! Ce este ea pentru voi? Ziua lui Yahve va fi întuneric şi nu lumină, ca şi cum ar fugi un om dinaintea leului şi l-ar întâmpina un urs sau ar intra în casă şi şi-ar sprijini mâna de perete şi l-ar muşca un şarpe! Nu va fi ziua Domnului întuneric şi nu lumină? Chiar întuneric adânc şi nici o strălucire în ea?“ Acesta este într-adevăr un păcat cu îngâmfare: să nu crezi evanghelia și să disprețuiești ziua Domnului. Și nu este ceva neobișnuit, ci destul de des întâlnit în creștinătate. Nu ați auzit oare oameni spunând, în confuzia din zilele noastre și în timp ce contribuie mai mult la confuzie: „Este adevărat că starea creștinătății este groaznică, dar există mângâierea că Domnul va veni curând pentru a îndrepta totul“. Nu cumva această dorință să vină ziua Domnului este destul de aproape de ceea ce profetul denunță aici? „Ce este ea pentru voi?“ Dacă ar exista despărțirea practică de ceea ce condamnă cuvântul Lui și dăruire pentru acele lucruri la care ne îndeamnă El, atunci ar fi altceva. Pentru că ziua Domnului poate fi obiectul dorinței noastre dacă sufletele noastre sunt libere, după măsura conștiinței noastre. Putem și chiar se cuvine să iubim arătarea Lui. Departe de a fi neconform cu voia Lui, aceasta este ceea ce se cuvine. Dacă umblăm în ascultare și sfințenie atunci trebuie să o dorim, dar este o iluzie deșartă și o îndrăzneală exagerată să te așezi în mod voit pe o poziție contrară scripturii și apoi să spui că dorești să vină ziua Domnului. Acesta pare a fi păcatul lui Israel care este denunțat aici. Este o falsitate evidentă, nu numai un cuvânt care nu are nici un ecou în conștiință, ci o mărturie a indiferenței inimii față de Yahve.

În general nimic nu este mai periculos sau mai groaznic decât a deconecta scriptura de apelul la conștiință. Dacă transform speranțele scripturii într-o viziune imaginativă în loc să primesc acestea ca judecând ceea ce fac, ceea ce spun și ceea ce simt acum, atunci este evident că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu în această privință. Nu vorbesc numai despre aceia care nu sunt creștini adevărați și nu au parte de binecuvântarea acelei zile, ci chiar de aceia care par a fi creștini și totuși manifestă ceva care seamănă cu necredința îndrăzneață a lui Israel. Cu siguranță ei sunt într-o stare rea și care nu Îi este plăcută lui Dumnezeu. Adevărul este că un obiectiv al Duhului este acela de a ne pune înainte venirea Lui pentru ca aceasta să ne facă să ne eliberăm de orice nu este conform cu voia Lui. După cum spune apostolul Ioan: „oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat“ (1 Ioan 3.3). Nu se pune problema numai că Domnul va curăța la venirea Lui, ceea ce cu siguranță va face, dar aceasta va fi prin judecată. Nimeni nu trebuie să aibă îndrăzneala de a aștepta acel proces de curățire deoarece noi avem responsabilitatea de a-L căuta acum pe Dumnezeu prin cuvântul Său și prin Duhul. Cunoaștem iubirea lui Hristos și ne bucurăm de gloria Lui; în El este viața noastră; și de aceea nu putem tolera în căile noastre ceva care este contrar cuvântului Său. Așa este singura purtare a cuiva care Îl așteaptă pe Hristos.

Dar fiii lui Israel aveau un cu totul alt duh. Ei erau superstițioși și, așa cum se întâmplă în general în asemenea situații, nu aveau încredere în Dumnezeu. Ei vorbeau despre evlavie dar fără a avea o evlavie reală, așa că profetul nu poate decât să îi avertizeze ce va însemna acea zi pentru asemenea oameni. „Nu va fi ziua Domnului întuneric şi nu lumină? Chiar întuneric adânc şi nici o strălucire în ea?“ Ziua va curma orice îngâmfare și nu va permite nici un pic de ușurătate; ziua aceea nu va trata cu blândețe păcatele sau dezonoarea adusă Domnului. Ziua aceea se poate să ceară sac și cenușă, pocăință și smerire a inimii și va fi o zi de mustrare a blasfemiei. Ferice de acela care acum este într-o comuniune secretă cu Domnul și cu sentimentele Lui față de acestea. Astfel, Yahve spune: „Urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu voi mirosi un miros plăcut la adunările voastre de sărbătoare! Pentru că, dacă-Mi veţi aduce arderile-de-tot şi darurile voastre de mâncare, nu le voi primi; şi nu voi privi la jertfele voastre de pace din vitele cele îngrăşate ale voastre. Depărtează de la Mine zgomotul cântărilor tale; şi nu voi asculta muzica lirelor tale; ci să curgă judecata ca apele şi dreptatea ca un pârâu care nu seacă niciodată“. Pretenția de a-L onora pe El prin jertfe și sărbători cu cântări și harfe era odioasă când se unea cu voința proprie și ce depărtarea de cuvântul Lui și ridicarea idolilor. Apoi El le amintește că această depărtare de Dumnezeu nu era ceva nou în Israel. „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel? Da, aţi ridicat cortul lui Moloc al vostru şi pe Chiun, idolii voştri, steaua dumnezeilor voştri, pe care i-aţi făcut pentru voi înşivă. De aceea vă voi duce în captivitate dincolo de Damasc, zice Yahve, al cărui Nume este Dumnezeul oştirilor!“ Când judecă, Domnul merge în urmă până la primul păcat. Trebuie să reținem aceasta. La fel este atunci când harul lucrează în sufletele noastre. Să presupunem, de exemplu, că un creștin a umblat practic departe de Dumnezeu. Nu este suficient să înceapă numai cu ceea ce a făcut ieri, ci trebuie să meargă în urmă până la început deoarece Domnul dorește ca el să cerceteze bine și să judece și să vadă care a fost rădăcina care a condus la roade atât de rele. Astfel, chiar și o cădere este folosită prin har ca mijloc pentru a trezi conștiința prin Duhul lui Dumnezeu. Omul este făcut astfel să realizeze cât de jos poate cădea, dar prin aceasta Duhul Sfânt urmărește să-l facă să reconstituie calea până la primul pas prin care s-a depărtat de El.

Aici acest principiu este aplicat la Israel. Nu este vorba numai de vițeii pe care Ieroboam îi așezase în Dan și Betel din motive politico-religioase, ci li se reamintește momentul de început al idolatriei lor, care a fost în pustiu. Acolo ei s-au închinat la dumnezei falși, la Moloh și Chiun, aceasta în timp ce leviții purtau chivotul și cortul, iar fiii lui Israel îi urmau șovăielnic. Ei nu s-au descotorosit atunci de zeii Egiptului ci au purtat cu ei acele deșertăciuni în pustie, și acum erau acuzați și pentru acelea. „Aţi ridicat sanctuarul regelui vostru şi pe postamentele idolilor voştri, steaua dumnezeilor voştri, pe care i-aţi făcut pentru voi înşivă“. Rețineți împrejurările. „De aceea vă voi duce în captivitate dincolo de Damasc“ (deportarea în cetățile mezilor). Ștefan a spus dincolo de Babilon (așa a și fost de fapt) probabil pentru a deosebi de captivitatea babiloneană. Acesta a fost rezultatul păcatului din vechime din pustiu. Fără-ndoială, păcatul a fost mult mai flagrant la sfârșit, râul întunecat strângând pe parcurs mai mulți afluenți care i-au sporit volumul. Masa de ape a curs mult mai puternic la vărsarea lui decât la începutul cursului. Totuși Dumnezeu merge înapoi până la izvor și declară că lovitura finală vine din cauza depărtării de la început. Captivitatea lui israel era consecința păcatului strămoșilor lor și nu numai a păcatelor pe care ei le-au adăugat la el în țara pe care Dumnezeu le-o dăduse. Sigur că în țară au fost multe fapte care au agravat situația lor, dar relele care au abundat în țară erau consecința faptului că ei nu au judecat răutatea din pustiu. Așa este și cu orice creștin sub aspect practic.

Fără-ndoială, harul poate lucra acum în cazul unui creștin chiar și când el a căzut abătându-se mult de la cale dar s-a pocăit profund, după care Duhul l-a făcut să se simtă iertat. Aceasta s-ar potrivi cu ultimul punct de pornire, ca să spunem așa, și dacă harul va merge înapoi dincolo de acel punct, aceasta va fi spre bine. El nu numai că este credincios și drept ca să ierte, ci Îi place nu numai să-l restaureze pe cel care a căzut ci chiar și să-l ridice într-o stare mai bună decât a fost vreodată înainte. Vedeți mărturia lui Simon Petru la sfârșitul evangheliilor și la începutul cărții Faptele apostolilor. Așa va fi și cu Israel într-o zi viitoare. Iar judecata de sine, atunci când este temeinică și Îi dă dreptate lui Dumnezeu împotriva propriului păcat, îl aduce la pocăință pe cel în cauză și atrage și o măsură corespunzătoare a harului lui Dumnezeu cum nu a avut niciodată înainte.

Puține lucruri sunt mai des întâlnite decât a vedea o persoană convertită având o purtare care ar putea fi calificată ca superficială. Când este așa, în general are loc o cădere de un fel sau altul, uneori o prăbușire rușinoasă, în urma căruia omul ajunge să fie ca un sac de oase rupte, de nimic în proprii săi ochi. După aceea, când harul l-a ridicat, el va fi incomparabil mai smerit și va fi mai plin de recunoștință față de Dumnezeu decât prima dată când s-a convertit. De aceea, deși este o rușine să fie supus unui proces atât de umilitor, este un triumf al harului divin să folosească nebunia lui pentru a-l restaura și a-l ridica într-o stare mai bună decât era înainte.

Dar, dacă Petru avea nevoie de aceasta, pentru Saul din Tars aceasta nu era necesar și nu am nici o îndoială că în lucrarea făcută de timpuriu în sufletul celui din urmă fierul a pătruns incomparabil mai adânc decât în oricare din cei doisprezece. Este întotdeauna un motiv de mulțumire când sufletul trece printr-o lucrare sănătoasă și serioasă de la început, adică atunci când nu este totul numai bucurie și mângâiere, ci conștiința este capacitată deplin înaintea lui Dumnezeu în ceea ce privește păcatele noastre, realizând cât de grav este tot ce am fost și suntem cernuți în prezența Lui. Cu siguranță. această lucrare lăuntrică nu va împiedica pe om să aibă încredere în Dumnezeu. Aceasta nu trebuie nicicând să se întâmple deoarece harul este predicat în cel mai deplin ți absolut mod când omul este chemat și pregătit pentru a se cerceta și a mărturisi ce este el înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte nu este necesar ca o persoană să treacă prin multe fapte rele vizibile pentru a avea un sentiment profund al depravării și ruinei. Putem fi siguri că Pavel, în toate zilele lui, a fost mult mai scrupulos și mai moral decât oricare dintre apostoli. Cu toate acestea, nici unul nu și-a simțit nelegiuirea inimii sale mai mult decât el. Este deci perfect posibil ca, prin har, să combini două lucruri care chiar merg împreună potrivit gândului lui Dumnezeu și care este periculos să fie separate, și anume: un sentiment bogat și statornic al harului lui Dumnezeu în răscumpărarea care este în Hristos Isus și un profund (cu cât mai profund cu atât mai bine) proces moral în sufletul care se judecă pe sine înaintea lui Dumnezeu, adică nu se limitează numai la a judecat propriile fapte. Ar trebui să fie evident că acesta este tipul de convertire care Îl glorifică cel mai mult pe Dumnezeu. Este ceea ce avem exemplificat prin cazul lui Saul din Tars. De atunci nu a fost nicicând vreun om care să se îndreptățească pe sine mai puțin – cel puțin așa știu eu - și nu a fost niciodată vreunul care să recunoască atât de mult harul lui Dumnezeu. Ca urmare nicicând nu a mai fost vreun om care să fie o binecuvântare atât de mare pentru întreaga biserică a lui Dumnezeu. Dar când cineva a fost atras mai mult de afecțiune decât de conștiință, trebuie să urmeze o lucrare în conștiință dacă este o convertire reală. Chiar și așa, acolo unde lucrarea lăuntrică a fost superficială, atunci se poate să fie necesare multe corecții morale, uneori dureroase și care aduc rușine, cum vedem în cazul lui Petru. Nu cred că Petru ar fi fost adus în situația de a-și tăgădui Domnul și chiar de a repeta și a și jura în public dacă nu ar fi fost la el multă îndreptățire de sine și acel zel care l-a făcut să se expună pericolului dar nu l-a putut scoate cu bine din situație. Cu toate acestea, Domnul este întotdeauna bun și harul său este tandru și plin de grijă, după cum este și sănătos și sfânt. La oameni există diferite aspecte, dar la Dumnezeu totul este numai bine.