Amos 5

După ce deplânge ruina lui Israel, capitolul 5 prezintă contrastul dintre locurile închinării lor false şi Yahve, Creatorul şi îi cheamă să vină la El ca să aibă viaţa. Dar Israel îndepărta de la el gândurile cu privire la ziua rea şi era dominat de rău. Omul înţelept tăcea pentru că era o zi rea, dar Duhul chema la pocăinţă: poate că Yahve va avea compasiune faţă de necazurile lui Iosif. În mijlocul acestei nelegiuiri erau totuşi unii care mărturiseau că doreau ziua lui Yahve, iar pe aceia profetul i-a anunţat că acea zi va fi o zi de groază şi de judecată, de întuneric şi nu de lumină. Urmau să cadă dintr-o nenorocire într-alta. Yahve nu dorea darurile şi jertfele lor şi nu putea suferi sărbătorile lor solemne, ci El doreşte dreptate şi judecată. Dar ei au fost la fel de la început şi nu Lui i se închinaseră inimile lor în pustiu, ci lui Moloh şi lui Remfan, pe care ei şi-i făcuseră după inima lor, aşa că ei urmau să fie duşi în captivitate mult mai departe decât ţara de care ei se temeau atunci. Ultimul apel al profetului are o semnificaţie deosebit de importantă. Principiul rău care îi ruina era prezent de la început. Intervenţia puterii lui Dumnezeu îi oprise lucrarea şi îi anulase efectul, dar acel principiu era prezent şi s-a asociat cu declinul credinţei şi evlaviei pentru că interesele omeneşti rupseseră frâiele care îl opreau. Aşa că acelaşi rău a apărut din nou. Viţeii din de la Dan şi de la Betel erau reînnoirea celui din pustiu. Israel s-a arătat aşa cum era în sine, şi aceasta în pofida răbdării lui Dumnezeu. Şi judecata este de prima dată când faptele lor au arătat ce aveau ei în inimă. Remarcăm din nou că aici Israel este privit ca un tot, sub aspect moral, când este vorba despre cele zece seminţii. Toată această profeţie scoate în evidenţă în mod izbitor acest fapt.