Amos 3

„Ascultați cuvântul acesta“. Astfel începe o nouă diviziune a acestei cărți. Și Amos 4 și Amos 5 încep în mod asemănător, deși fiecare poate fi considerat un discurs distinct. Apoi urmează vai-ul din Amos 6, în mod cert deosebit, după care, în restul profeției sunt alte moduri de a face o introducere. Dar în capitolul al treilea: „Ascultaţi cuvântul acesta, pe care l-a rostit Yahve împotriva voastră, fii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului“. De pe ce poziție li se adresează Dumnezeu? „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului“. Acum este evident că ei sunt priviți ca fiind deosebiți, nu la un loc cu celelalte națiuni. Dar concluzia este extrem de gravă. Tocmai pentru că ei au fost astfel separați pentru a-L cunoaște pe Yahve, numai ei fiind poporul Lui, „de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre“. Măsura relației dă întotdeauna măsura responsabilității. Cu cât cineva este mai aproape, cu atât mai puternice sunt temeiurile și cu atât mai înalt este caracterul căruia cineva trebuie să i se conformeze în ascultare.

Acesta este un adevăr moral invariabil. La fel este și în relațiile interumane. Un bărbat ar fi supărat să vadă la soția lui ceea ce la alții nu ar observa deloc; el poate reclama pe drept supunere de la copilul lui și o mai mare identificare cu gândurile și interesele familiei decât de la oricine altcineva. Eșecul unui servitor în care ai încredere, chiar și în ochii lumii, este mult mai grav decât acela al unui zilier. Așa este și în detaliile vieții cotidiene și în viața spirituală. De aceea, legea condamnă mult mai grav răutatea unui conducător decât aceea a unui om de rând. Răutatea unui mare preot uns a avut consecințe mult mai grave decât cea a oricărui alt individ din Israel. Aceasta se poate vedea prin regulile diferite stabilite de Dumnezeu pentru jertfele pentru păcat (v. Levitic 4). Aceasta este o necesitate morală. Nu poate exista un gând mai amăgitor decât acela că toți sunt exact la același nivel și, prin urmare, toate păcatele sunt la fel de grave, indiferent de cine le-ar fi comis. Este ceva contrar unei minți care judecă bine și poate discerne ceea ce îi stă înainte și este cu siguranță contrar cuvântului lui Dumnezeu. Noi suntem în diferite relații, și cu cât relația este mai înaltă sau cu cât privilegiile sunt mai înalte, cu atât mai deplorabilă este infidelitatea în acea relație și având acele privilegii.

De aceea păcatul lui Israel este tratat într-un mod destul de diferit de acela din Amos 2. Dacă relele națiunilor erau observate și pedepsite, cum putea Israel să fie exceptat de la pedeapsa pentru vina lui? Dumnezeu arată că nu putea fi exceptat. Dacă cei dintre națiuni au fost judecați, Iuda și Israel nu puteau scăpa. Dar aceasta nu oprește ca ei să fie cercetați o a doua oară și găsiți deficitari. În capitolul 3 ei nu numai că sunt judecați ca deficitari - și ei erau vinovați ca și alții, ci Israel era sub Yahve cum alții nu erau, ceea ce făcea ca ei să fie răspunzători pentru trădare așa cum alții nu puteau fi. „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre“. Nu ne spune și nouă ceva aceasta? Nu avem și noi o relație specială cu Dumnezeu? Indiferent cât de apropiat va fi fost un israelit, indiferent ce binecuvântări va fi dat Domnul acelei națiuni favorizate, se pot oare acestea compara cu poziția unui creștin sau cu aceea a bisericii, trupul lui Hristos?

Așa vin învățăturile din Luca 12. Domnul Isus ne arată că, în ziua când va veni El, dacă robul care nu cunoștea voia Stăpânului său va fi bătut, acela care o cunoștea și nu a făcut-o va fi bătut cu mai multe lovituri. Nu putem concepe un principiu mai fals decât acela că țările favorizate din creștinătate vor avea parte de mai multă îngăduință în acea zi decât ținuturile păgâne din întuneric. Prea adesea întâlnim impresia că, de pildă, această țară în care Biblia este mai răspândită decât în oricare alta, și de unde ea a fost trimisă peste hotare, va fi exceptată de la judecățile meritate despre care Dumnezeu ne anunță că se vor abate asupra creștinătății. Principiile revelate în cuvântul divin arată clar că va fi exact invers, că larga răspândire a Bibliei este o circumstanță agravantă, atrăgând o mai mare responsabilitate celor care o tratează cu ușurătate și care, cu siguranță, sub presiune vor ceda tentațiilor și vor abandona adevărul. Aceasta este tendința evidentă în zilele noastre, ca urmare a dificultăților în a potrivi lucrurile: să se renunțe la recunoașterea publică a cuvântului lui Dumnezeu în această țară, să se renunțe la orice afirmare hotărâtă a adevărului Său pentru a scăpa de dificultățile create de diferite secte și denominațiuni. Dezgustul și disputele egoiste ale adepților diferitelor religii vor duce la înființarea unui sistem de educație secular și la împărțirea fondurilor religioase ca o pradă care va fi folosită în interesul omului lumii acesteia. Sunt convins că Dumnezeu va ține cont de aceasta așa cum oamenii nu se așteaptă și că aceia care au disprețuit chiar și cea mai salbă și deficientă mărturie a adevărului Său din protestantism vor plăti scump pentru disprețul manifestat față de El și de cuvântul Lui.

Fără-ndoială, proces similare de dezintegrare au loc, sub diferite forme, în orice altă regiune din lumea creștină. Indiferența raționalistă este cel puțin la fel de obișnuită și printre catolici. De aceea, fiind o parte care are pretenții a fi superioare tuturor celorlalte – aceea de a fi mamă și stăpână a tuturor, această aroganță trădează cât de străină este ea de gândurile lui Dumnezeu, deoarece evanghelia a fost pervertită pentru a deveni cel mai extraordinar mijloc pentru atingerea ambițiilor lumești și numele sfânt al Celui crucificat a devenit o treaptă pentru a urca în ierarhie și a ajunge la bogăție și aceia care se mărturisesc a fi succesorii Aceluia care nu avea nici aur, nici argint, trăiesc ca regii și reginele în splendoare lumească, cu titluri de onoare și permițându-și orice lux cu care se poate mândri cineva în lumea aceasta. Cu siguranță va apărea o urâciune și mai mare, și aceasta va fi când va veni sfârșitul a ceea ce oamenii sinceri trebuie să recunoască a fi contrar cuvântului lui Hristos și învățăturii apostolilor, când va fi o judecată cum nu a mai fost de la începutul lumii. Acesta este destinul Babilonului.

În ceea ce privește situarea locală a Babilonului în prezent, sau cel puțin centrul lui pe pământ, nimeni care crede Apocalipsa nu poate avea vreo îndoială că nu degeaba spune despre cele șapte coline. Este o aluzie destul de transparentă cu privire la unde este cetatea care și-a asumat poziția nu numai de cetate mare ci și de sediu al guvernării, care domnește peste regii pământului făcându-i să fie vasali plătitori de tribut. Roma a avut această poziție întâi în faza păgână, după care, cu o ambiție cel puțin la fel de mare, dar cu o cruzime mult mai vinovată, a continuat să o aibă ca metropolă a creștinătății. Alte sisteme, unde totul este aranjat după cum vrea omul, pot fi destul de rele dar Roma așa-zis creștină a uzurpat stăpânirea lui Dumnezeu asupra conștiinței, a impus idolatria ca fiind o datorie față de Hristos și a pretins ca, prin cruce, să aibă stăpânire peste toate puterile, ducând la confuzie atât cu privire la autoritate cât și cu privire la sfințenie și adevăr. Prin urmare ea va avea o soartă mai groaznică decât au cunoscut vreodată iudaismul sau păgânismul. Acesta este Babilonul din Apocalipsa.

Pe de altă parte, să ne amintim că este o îndeletnicire nepotrivită să ne ocupăm numai cu ceea ce îi privește pe alții. Să căutăm să ne supunem în ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu că este pentru noi și nu să ne ocupăm doar cu amenințările pe care El le adresează altora pentru nedreptățile lor. Să folosim cuvântul Lui spre gloria lui Hristos în sufletele noastre, și aceasta și având dorința sinceră de a-i ajuta pe alții, mai ales pe aceia care sunt din casa credinței. Dacă, în mărinimia harului Său, Dumnezeu a găsit plăcere să ne facă cunoscut mai pe larg adevărul Lui și să simțim favoarea pe care El a acordat-o bisericii, să ne amintim că avem responsabilități pe măsură.

Știu că întrebuințarea cuvântului „Babilon“ prezintă o mare dificultate pentru multe minți când este să aplice această idee la Roma, dar dificultatea vine din înțelegerea greșită a cărții Apocalipsa, care nu este doar o repetare a faptelor din Vechiul Testament, ci folosește termenii de acolo cu scopuri mai profunde având în vedere falimentul creștinătății. Originea aplicării Babilonului pare să fie aceasta; numele are semnificația de confuzie, adică este un sistem al confuziei; este ceea ce dorește și ocupă cea mai înaltă poziție pe pământ, un mare centru al raselor și popoarelor și limbilor. Dar chiar înainte de această idee măreață este puterea și demnitatea care rezultă din această combinație. În viitor va fi începutul puterii imaginii – în principiu va fi o dominație mondială (Daniel 2). Toate acestea se combină ducând la creștinătatea apostată.

Nu există nici un dubiu că Biserica nu este o agregare de biserici, și cu atât mai puțin o alianță evanghelică. Adunarea creștină ca un întreg era casa lui Dumnezeu, din ea făcând parte multe membre, dar ea fiind un singur trup. Babilonul a preluat ideea unității și a făcut din ea o poruncă adresată cărnii, căutând nu pe cei credincioși ci pe toți cei care au fost botezați, spre a-i folosi pentru scopurile mândriei ei, pentru puterea ei și satisfacerea poftelor, dar aceasta nu are nimic a face cu adevărul. Nu poate fi unitatea Duhului acolo unde este un pact carnal întemeiat pe un sistem de preoție și rânduieli puse de oameni, cu legi, canoane și ceremonii fără număr, care pot crea deosebiri dar nu pot uni sufletele. Singura putere care creează unitatea bisericii lui Dumnezeu este botezul Duhului Sfânt. Cât timp creștinii au același Duh care locuiește în toți, cei care au Duhul Sfânt sunt prin aceasta membre ale aceluiași trup. Așa sunt ei uniți în cel mai intim mod cu putință. Dacă există o unire a cărnii la nivel inferior, după cum ne spune apostolul în 1 Corinteni 6, care poate fi una legitimă și de la Dumnezeu, ce este aceasta în comparație cu trupul format de Duhul Sfânt? Carnea este, cel mult, doar o făptură, iar acum, fiind depravată și rea, se manifestă prin voință proprie și patimi. Dar unirea în Duh este sfântă prin însăși natura ei și ea are ca scop preamărirea lui Hristos. Acesta este rostul bisericii lui Dumnezeu pe pământ și orice nu răspunde acestui deziderat se va degrada în scurt timp ajungând un mecanism pentru satisfacerea unor scopuri egoiste. Nu contează dacă este vorba despre persoane individuale sau despre națiuni – orice Îl pierde din vedere pe Dumnezeu ca obiect și nu îndeplinește planurile lui Dumnezeu își pierde orice drepturi, rămânându-i numai să aștepte judecata. Dacă noi luăm un nume, nu este atunci adevărat că Dumnezeu ne va trata potrivit cu poziția pe care ne-am asumat-o?

Așa este situația mai ales cu Roma. Nimic altceva nu poate fi Babilonul Apocalipsei. Dar este bine să reținem că Roma își va manifesta puterile în moduri în care noi acum nu ne-am aștepta. Sunt convins că aceia care nu se întemeiază pe Hristos și care nu iubesc cuvântul Lui și nu au Duhul Sfânt, nu peste mult timp vor fuziona cu Babilonul. Astfel, Roma va gândi că și-a atins scopul imediat înainte de judecata ei finală și distrugerea ei.

Să nu uităm niciodată că două duhuri se luptă pentru dominație în lumea zilelor noastre: unul este cel al necredinței, celălalt al superstiției. Sigur că duhul superstiției triumfă în romano-catolicism. Dar trebuie să ne amintim și că, deși aceste puteri sunt aparent atât de opuse, între ele există o legătură și că, în profunzime, ele au surse asemănătoare. Pentru că, în lumina adevărului, superstiția este, în ochii lui Dumnezeu, la fel de necredincioasă ca și scepticismul. Singura diferență este că scepticismul este necredința rațiunii, pe când superstiția este necredința imaginației. Ambele sunt văluri care acoperă și opresc adevărul lui Dumnezeu, din vreme ce ambele izvorăsc din necunoașterea adevărului lui Dumnezeu și din înlocuirea Omului al doilea cu omul dintâi, unul cu un ton smerit și aparentă închinare care parcă depășește adevărul potrivit evlaviei, plecându-se până la a linge țărâna pământului sau orice altceva ar înjosi omul înaintea preotului său de pe pământ în calitate de semn văzut al lui Dumnezeu, deoarece aceasta este esența sistemului. Este smerirea omului nu înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea omului. Scopul vrăjmașului este evident. Orice om învățat de Duhul Sfânt poate înțelege fără nici un dubiu că Dumnezeu nu are locul care I se cuvine și, prin urmare, necredința este de fapt rădăcina papalității în aceeași măsură în care este și rădăcina scepticismului profan.

De aceea ambele lucrează ajutând fiecare la înaintarea celuilalt deoarece superstiția absurdă duce, ca reacție, la necredință, în timp ce pustiul și nenorocirea necredinței expune sufletele la pretențiile înalte ale superstiției de a oferi ceea ce poftește inima omului carnal, când Dumnezeu nu este cunoscut și eul nu este judecat. Astfel, în mod indirect, scepticismul conduce la superstiție. Necredința rece și seacă, lipsa de speranță și lipsa adevărului, prin caracterul lor negativ, fac inima să tânjească după ceva pozitiv, să caute ceva pe care să se bizuie, și dacă omul nu-L are pe Dumnezeu șu cuvântul Său pentru a crede, are în schimb un om care abuzează de numele lui Dumnezeu, pentru ca înaintea lui să se confeseze. Astfel, este o superstiție să te bazezi pe om în acest fel, dar este evident că din această stare poți fi eliberat nu abandonând scriptura, ci plecându-te înaintea lui Dumnezeu și nu înaintea omului.

Supunerea inimii față de Dumnezeu și de cuvântul Lui este singura atitudine care se cuvine să o aibă cineva înaintea lui Dumnezeu. La aceasta suntem chemați prin cuvântul mărturiei Sale. Și atunci când ne bazăm pe răscumpărarea lui Hristos, Duhul Lui ne este dat pentru a fi aduși la Dumnezeu. Așa sunt cei care au primit numele Domnului Isus, pentru că nu poate exista o credință adevărată în Dumnezeu fără a-L primi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Este imposibil să-i fii plăcut lui Dumnezeu fără a accepta acea persoană glorioasă, care este la fel de adevărat și Dumnezeu și om și care a realizat împăcarea noastră, care presupune într-adevăr ca dumnezeirea Lui să fie reală și umanitatea Lui să fie perfectă, printr-o jertfă prin care păcatul a fost judecat total și pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, cel care crede în numele Domnului Isus este introdus în toate binecuvântările întemeiate pe lucrarea lui Hristos, care sunt pe măsura demnității infinite a persoanei Sale.

Aceasta este poziția creștinului. De aceea orice problemă legată de a fi primit de Dumnezeu este rezolvată pentru el prin harul lui Hristos și, indiferent cine sau ce ar fi el, indiferent dacă este alb sau negru, mare sau mic (nu mă refer la heterodoxie sau la păcat), orice creștin este primit la fel ca membru al trupului lui Hristos. Trebuie să ne bucurăm să-i primim pe toți ca aparținând Capului, nu numai în final în cer, ci chiar acum în comuniune în biserică. Altfel, prin ce ne putem condamna noi înșine mai clar decât dacă recunoaștem că există o relație cu Hristos dar ne rușinăm să ne-o însușim personal și pentru alții pe pământ? Oare nu a acționa pe pământ având în vedere cele care nu se văd dar sunt eterne este esența creștinismului? Dacă permitem ca împrejurările să capete mai multă greutate decât aceste realități, aceasta nu dovedește o credință reală, nici o iubire autentică. Fie ca noi să avem atunci această bucurie după cum acum este datoria noastră să ne amintim și să punem în practică ceea ce suntem chemați să mărturisim cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru toți cei care sunt ai lui Hristos, presupunând întotdeauna că nu este vreo problemă de simplă disciplină scripturală. În cer nu va exista nici o îndoială cu privire la aceasta și atunci nu va exista nici unul pământesc printre cei care sunt cerești. Încercarea este acum și acum, în ziua încercării, își înalță steagul credința și dragostea. Era bine să-l iubești pe David când ședea pe tron ca împărat, dar testul afecțiunii și al înțelegerii gândului lui Dumnezeu a fost atunci când David a fost alungat de pe munți ca o potârniche.

Exact în această privință suntem acum puși la încercare, deși acesta este departe de a fi singurul aspect sub care suntem puși la încercare. Împotriva celor care sunt zidiți împreună spre a fi locuința lui Dumnezeu prin Duhul, care acum, vai! în manifestarea exterioară, ajuns să fie murdărită și stricată – împotriva bisericii lui Dumnezeu, Satan a conceput și a produs acea groaznică „taină a fărădelegii“, cea mai mare pe care a văzut-o lumea, ce ascunde sub forme plăcute și nume răsunătoare cea mai urâtă pervertire a adevărului și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Așa consider că este sistemul Babilonului în Apocalipsa, unde cea mai nerușinată confuzie face ca nume din cele mai frumoase să acopere cele mai rele căi și scopuri, unde cu mărturisirea de a fi robul robilor se asociază cea mai rapace tiranie asupra conștiinței pe care și-ar putea-o imagina cineva. Tot așa există teoria consiliilor pentru perfecțiune, dar, în paralel a funcționat un sistem al indulgențelor pentru păcat și un tarif în bani pentru a acoperi faptele rele. Ce răutate nu putea fi cumpărată? Ce rău nu putea fi ispășit printr-un fel de corban dat organizației care se numește „biserica“? Un sistem ca acesta poate fi judecat a fi negarea practică a lui Dumnezeu în biserică și așezarea omului în locul care I se cuvine Lui, făcându-L pe Dumnezeu părtaș la ceea ce Îl dezonorează pe El, ca și cum Duhul Sfânt ar fi predat cu semnătură drepturile lui Hristos unor oameni care se pretind a fi succesorii celui mai de seamă dintre cei doisprezece apostoli, având puteri pe care nu toți cei doisprezece le-au avut și pe care nici unul nu face vreo aluzie că ar fi posibil să le aibă. Sigur că nu este necesar să intrăm mai în detaliu deoarece acum nu urmăresc să țin o prelegere despre romano-catolicism, ci doar să indic suficiente motive care au făcut ca această confuzie caracteristică romano-catolicismului, unde mărturisirea sfântă se împletește cu cea mai stricată practică, se numește „Babilon“.

Se poate pune întrebarea în ce măsură un creștin care are cu adevărat credință în Domnul Isus și se încrede sincer în rezultatele lucrării lui Hristos, în care locuiește deci Duhul lui Dumnezeu, poate fi părtaș cu Babilonul sau poate chiar manifesta ceva din duhul lui în esența sa spirituală.

Nu există nici o îndoială că au existat copii ai lui Dumnezeu prinși în cursa Babilonului, aceasta cunoaștem din istoria de început a evului mediu și chiar de mai târziu. Au existat copii ai lui Dumnezeu care au fost preoți, călugărițe, călugări, cardinali și chiar papi. Adică au fost persoane în acele poziții, care însă, prin faptele și scrierile lor, s-au arătat a fi născuți din Dumnezeu. În concepția mea, în loc ca aceasta să constituie un motiv pentru legitimizarea sistemului, este mai curând cel mai solemn avertisment deoarece arată cum până și un suflet convertit poate fi înșelat. Nimic nu poate fi mai fals decât a argumenta că romano-catolicismul nu poate fi chiar așa de rău ca sistem deoarece în el au fost și creștini adevărați. Dimpotrivă, aceasta arată în ce cursă poate cădea un creștin. Și arată mocirla în care poate aluneca un creștin când se lasă înduplecat de tradiția omenească și nu judecă toate lucrurile prin cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în concepția mea, nu există nici cel mai mic dubiu că romano-catolicismul este cea mai mare impostură religioasă de sub soare, atât de rea încât și copii ai lui Dumnezeu au fost prinși în mrejele lui și nu numai pe poziții de membri umili și neștiuți, ci chiar având poziții înalte în sistem. Nu am nici o îndoială că Papa Leon și Grigore, ambii căpătând titlul „cel Mare“, au fost creștini adevărați, și nici nu intenționez să insinuez că aceștia au fost singurii care am putea considera că au fost sfinți și frați în Domnul. Cunoștința mea despre istoria lor personală nu este atât de amănunțită, dar știu destul de mult pentru a crede că printre ei au fost creștini adevărați. Aceasta smerește și este foarte de folos pentru suflet deoarece arată la ce capcane se expune un credincios când, în gândirea lui, admite necredința. Este evident că oricine poate fi atras în cursă, în special cei care se ocupă cu câte un adevăr și nu cu adevărul. Totuși există un lucru de care m-aș aștepta să fie păzit oricine este născut din Dumnezeu, sau, dacă nu poate evita, cel puțin să nu rămână în el, și anume de ceea ce distruge în mod direct gloria persoanei lui Hristos. Acum, cu toate că papalitatea a introdus cele mai oribile enormități, atât în învățătură cât și în practică, totuși, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, ea nu a abandonat acele adevăruri fundamentale de care are nevoie un suflet pentru a fi mântuit înaintea lui Dumnezeu. Papalitatea a rămas totuși suficient de departe de toate acestea. Nu demult am citit o carte latină de teologie, pe care am avut curiozitatea să o cercetez, o lucrare modernă scrisă cu multă abilitate, tipărită în America de un arhiepiscop romano-catolic. Și am fost plăcut impresionat că, chiar simțind cât de trist este acest sistem, am găsit mai multă tenacitate pentru adevărul fundamental al lui Dumnezeu în acea carte decât am întâlnit la mulți protestanți din zilele noastre. De exemplu, una dintre lucrările condamnate ferm pentru învățătura liberală și heterodoxie este cea a lui Barnes Note asupra Noului Testament, o lucrare extrem de populară. Cred că ea a fost publicată în Marea Britanie de mai mulți editori care sunt considerați a fi ortodocși. Dar acest episcop papistaș are destul de multă dreptate deoarece Barnes neagă filiația lui Hristos și, chiar dacă mi-ar părea rău să-mi exprim dubiile cu privire la mântuirea personală a autorului (pentru că noi nu avem nici o competență în ceea ce este în exclusivitate al lui Dumnezeu), eu nu am nici o ezitare să declar nesănătoasă învățătura comentatorului protestant și să-l îndreptățesc pe arhiepiscopul F.P. Kenrick în ceea ce spune în această privință.

Și, din nou, cine nu știe cât de mulți și-au permis gânduri necurate în legătură cu umanitatea lui Hristos, idei cărora papalitatea li s-a opus în mod consecvent? Orice învățătură ca irvingismul ar fi fost denunțat după standardele papalității, la fel de hotărât ca arianismul și, bineînțeles, unitarianismul, care este doar un alt termen pentru necredință. Astfel, orice eroare aduce atingere direct persoanei sau firilor lui Hristos a fost întâmpinată cu o opoziție fermă de teologii Romei. Pentru aceasta putem să-i mulțumim lui Dumnezeu că ține tare temelia harului pentru milioanele de suflete din întreaga lume care sunt prinse în acest sistem. Deoarece asemenea erori sunt fatale. Cel care neagă divinitatea supremă a lui Isus sau umanitatea Lui perfectă aduce cea mai mare ofensă lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său în iubire infinită și a trimis Duhul să susțină și să mărturisească gloria Lui. În crezul atanasian nu este nimic discutabil în această privință și eu consider că este o compoziție extrem de sănătoasă, deși nu vreau să spun că mă gândesc că este bine să subscriu la acest crez. Demult am încetat să mai susțin dogme de-ale oamenilor, indiferent cât de bune ar fi ele în sine. În același timp, deși nu doresc să mă limitez la definiții umane ale credinței, sunt de părere că, prezentat numai ca o expunere a adevărului cu privire la firea omenească și cea divină din persoana lui Hristos, este admirabil deși poate cam prea scolastic ca mod de prezentare. Cât despre contestările vehemente ale clauzelor care aduc condamnare, acestea sunt greșeli deoarece Domnul Însuși spune: „cine nu crede va fi condamnat“ (Marcu 16.16). Merge oare crezul atanasian prea departe în această privință? Fără-ndoială, cei care vor să anuleze acel crez cred că da și mi-ar părea rău să gândesc că ei de fapt nu cred aceasta, iar dacă așa cred, atunci mie mi se pare că se poticnesc de lucruri mărunte.

Încheind această digresiune, care probabil că nu este nepotrivită și nici nefolositoare având în vedere obiectele judecății, vom continua cursul profeției.

Am văzut că principiul acesta de bază este la fel de valabil și pentru o persoană și pentru un popor, și pentru creștinătate ca și pentru Israel, că guvernarea dreaptă a Domnului se exercită în mod proporțional cu apropierea de El și cu privilegiile pe care El le-a acordat. Degeaba ar obiecta necredința, pentru că aceasta este dreptatea și așa și trebuie să fie. Cu cât ești mai favorizat, cu atât ai o responsabilitate mai mare. De aceea Dumnezeu a considerat păcatul lui David a fi extrem de grav. Câți oare, chiar dintre cei care sunt ai Domnului, nu au fost la fel de vinovați ca David, dat nu au fost dați pe față ca el! Pentru că nu numai că a fost el personal pedepsit cum puțini alții au fost vreodată, ci și familia lui a fost pedepsită mai greu decât cei mai mulți. Dar, în pofida păcatelor sale grele, el a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni din perioada Vechiului Testament pentru credința și dăruirea lui. Este clar că Dumnezeu a lucrat cu el în mod individual pe același principiu ca și cu națiunea. Era imposibil ca unuia care a fost atât de favorizat și totuși practic a eșuat – nu în credință, ci în a păstra o conștiință bună, Domnul să nu-i aplice pe drept o pedeapsă groaznică atât lui cât și familiei sale care l-a succedat.

Aceasta este ceva la care trebuie să ne gândim serios deoarece creștinul are cele mai mari privilegii dintre toți oamenii și, prin aceasta, dacă este infidel, este expus la cea mai severă corecție. Nicicând nu s-a manifestat mai mult harul și adevărul decât în urma venirii lui Isus Hristos, Domnul nostru; nicicând nu au putut avea oamenii o asemenea poziție de pace și libertate ca aceea la care noi dreptul parte prin evanghelie – pace și a fi fiii și a ne apropia de Dumnezeu trecând dincolo de perdeaua de dinăuntru care s-a rupt, ca să nu mai vorbim de neputrezirea care a fost descoperită. Și sfinții Vechiului Testament vor avea parte de neputrezire, după cum nu cred că mai este nevoie să spun. Pentru că aveau firea cea nouă așa cum o avem și noi, la venirea lui Hristos vor avea și ei neputrezirea în aceeași măsură ca și noi. Dar acum au fost aduse la lumină binecuvântări și nu mai există nici un văl; pentru noi a trecut întunericul și nesiguranța. Pentru credință totul este acum clar. Omul a fost condamnat la cruce. Dumnezeu a arătat clar ce este El în iubire și lumină. Prin urmare, într-o zi ca aceasta nu mai există nici o îndoială sau întrebare pe care să și-o pună sufletul care crede cuvântul lui Dumnezeu. Și care este rezultatul pentru omul care este în sfera mărturisirii creștine? Există judecăți mai aspre la sfârșitul erei creștine decât în perioada de criză a lui Israel.

Există un aspect practic asupra căruia trebuie să insist din nou: speranța că va fi o absolvire specială, ceea ce este adevărat pentru toți sfinții, este o iluzie pentru Marea Britanie, care, dimpotrivă, va avea un rol în groaznica tragedie a apostaziei și, prin urmare, nu poate scăpa nepedepsită.

Dar există un alt aspect important de reținut: Dumnezeul care va judeca drept este plin de har. Prin har El nu îmblânzește, nici nu anulează judecata, ci aduce harul înainte de judecată pentru a-i salva de la judecată pe aceia care se pleacă înaintea Lui. Niciodată nu trebuie să amestecăm aceste lucruri. Dacă harul și judecata sunt făcute un astfel de balmeș, atunci nu vei vedea clar nimic și poți chiar pierde siguranța că ești creștin și nu poți spera să ai pacea sufletului. Și judecata și îndurarea trebuie să fie fiecare la locul ei și amândouă depline, urmându-și cursul nestânjenite. Îndurarea intervine pentru a-i salva pe cei care cred, iar judecata îi va lovi pe cei care, prin necredință, sunt neascultători.

Astfel, aici Yahve își avertizează poporul prin intermediul profetului. După ce le-a explicat principiul moral, El le face cunoscute căile Sale pri mai multe parabole scurte sau comparații. „Pot să meargă împreună doi, fără să se fi învoit? Va răcni leul în pădure când n-are pradă? Va face puiul de leu să se audă glasul său din vizuina lui, dacă n-a prins nimic? Poate pasărea să cadă în laţ pe pământ, când nu este pusă cursă pentru ea? Va sări laţul de pe pământ, când nu s-a prins nimic?“ În primul rând, ce comuniune mai putea exista între Dumnezeu și poporul Său care ajunsese în acea stare? Urmează apoi aluziile la durerile care îi așteptau: răcnetul leului după pradă, cursa pentru pasăre și sunetul puternic al trâmbiței pentru a avertiza poporul fără grijă – toate acestea indicând necazul. „Se va suna din trâmbiţă în cetate şi nu se va teme poporul? Va fi vreun rău într-o cetate şi să nu-l fi făcut Yahve?“ Aici nu este vorba despre rău moral, deoarece Domnul nu face niciodată așa ceva. Este imposibil ca Dumnezeu să fie tentat să aducă rele în acest sens și El nu ispitește pe nimeni. Dar răul despre care este vorba aici și în alte locuri spune despre executarea judecății, care este ceva groaznic și este o lucrare a lui Dumnezeu.

S-a făcut atâta caz de această expresie încât ar fi bine să căutăm să o lămurim mai bine. Expresia înnsine: „va fi rău în vreo cetate“ indică faptul că nu este avut în vedere răul din inima omului sau din viața lui. „Rău într-o cetate“ înseamnă o calamitate, luarea cetății sau vreo altă pedeapsă care cade asupra cetății. Despre aceasta este vorba aici și nu este nimic altceva.

Pasajul vorbește despre pedeapsa pe care o aplică Yahve pentru răul înfăptuit, astfel încât este o mare calamitate care lovește cetatea. Yahve a făcut aceasta. Se poate ca unii să privească la instrumentele secundare, dar nimic nu are loc fără El. Potrivit celei mai înalte autorități, Domnul Isus însuși, nici o vrabie nu cade la pământ fără ca Tatăl să știe; cu cât mai mult atunci când este vorba de o judecată care lovește o cetate? De aceea este sigur că El face toate lucrurile și știe totul; și, din vreme ce știe, El comunică ceea ce consideră el potrivit acelora care Îl ascultă și fac cunoscute gândurile Lui. „Domnul Yahve nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii“.

Creștinul este acum pe acest teren minunat deoarece el are această poziție nu numai preoțească ci și profetică. Prin aceasta din urmă nu înțeleg puterea de a rosti preziceri ci acea cunoaștere prin har a secretelor cu privire la ceea ce va face Dumnezeu. Acesta este privilegiul declarat al ucenicului (v. Ioan 15.15), pe care apostolii îl extind la creștini în general (1 Cor. 2.10-16, 2 Pet. 3.17). Se mai cuvine atunci să avem multe îndoieli și nesiguranță? Prin aceasta nu vreau să spun că nu se poate să fim exersați în detaliile fiecărei zile sau în ceea ce este de datoria noastră, mai ales pentru slujirea Domnului. Dar încercarea credinței este ceva cu totul diferit a fi purtat în derivă fiind în necredință. Creștinul trebuie să aibă în primul rând o apreciere corectă cu privire la sufletul său: o judecată serioasă a eului atât în trecut cât și în prezent și nici un nor care să-i ascundă viitorul, ci gânduri clare cu privire la copiii lui Dumnezeu și la speranțele lor și la mersul lucrurilor lumii acesteia. Fără-ndoială, unii pot căpăta de sus capacitatea de a lucra mai cu putere în această privință, dar creștinul are privilegiul de a cunoaște mai dinainte fiind smerit însă plin de încredere în Dumnezeu cu privire la ce va fi cu el. Aceasta înțeleg eu prin a avea un rol de profet. Nu este nicidecum a avea pretenția de a fi căpătat revelații noi, ci este poziția unuia care crede revelațiile lui Dumnezeu și primește cuvântul scris ca fiind ceea ce se va împlini cu siguranță și are plăcerea de a-l mărturisi ca unica sursă a adevărului divin și singurul standard al acestuia. Sigur că aceasta este extrem de important deoarece, din poziția noastră preoțească, noi ne apropiem de Dumnezeu, iar din poziția noastră profetică noi avem rostul de a fi martori pentru adevăr înainte de a veni vremea când lumea va fi obligată să-l cunoască. Nu peste mult timp lumea va fi forțată să cunoască, având multe suferințe, cât de adevărat este cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a disprețuit. Ei vor simți puterea Lui prin judecata pe care El o va executa, prin răul pe care El îl va aduce nu numai într-o cetate ci în întreaga lume prin diferite măsuri, toate adoptate după dreptate. Creștinul trebuie să fie familiarizat cu acestea mai dinainte.

„Știind acestea mai dinainte,“ spune apostolul, „ce fel de oameni trebuie să fiți voi!“ (2 Pet. 3.11 KJV) Este cu totul falsă ideea că un creștin, pentru a crede, trebuie să aștepte până se vor împlini lucrurile prezise. Însăși esența credinței este a crede mai înainte. Când lumea nu va putea decât să se plece înaintea adevărului, când nu va mai fi ceva care oamenii să poată crede sau nu, ci ei vor fi pedepsiți pentru necredința lor de mai înainte, când judecățile lui Dumnezeu vor fi pe pământ și locuitorii lumii vor afla dreptatea, atunci va fi prea târziu pentru aceia care au nesocotit numele lui Hristos și privilegiile creștinismului. Va fi prea târziu când sentința amânată atât de mult timp îl va lovi pe cel vinovat. Puterea, pacea și mângâierea sunt în primirea adevărului înainte ca el să devină evident omului; aceasta este o mare binecuvântare pentru suflet și aduce glorie lui Dumnezeu.

Acesta este motivul moral pentru a lua aminte la profeție în general, pe care profetul Amos îl prezintă aici în particular. „Leul a răcnit; cine nu se va teme? Yahve a vorbit; cine nu va profeţi?! Faceţi să se audă în palatele din Asdod şi în palatele din ţara Egiptului şi spuneţi: «Adunaţi-vă pe munţii Samariei»“. Dumnezeu îi va expune vecinilor lor apropiați și celor îndepărtați, ba chiar îi invită pe aceștia să privească tulburările și asupririle Samariei. În palatele lor ei au ajuns să aibă o gândire nelegiuită, numai la violență și asuprire. Apoi avem o descriere a răului și a ceea ce va veni. „De aceea, aşa zice Domnul Yahve: «Un vrăjmaş va fi chiar împrejurul ţării. Şi el îţi va doborî puterea şi palatele tale vor fi jefuite!» Aşa zice Domnul: «Cum salvează păstorul din gura leului două picioare sau un vârf de ureche, aşa vor fi salvaţi fiii lui Israel care stau în Samaria în colţul patului şi pe aşternuturile de damasc ale unui pat!»“ Se poate ca, printr-o figură de stil, însuși Damascul să fie reprezentat ca fiind acel pat. Domnul nu va îngădui ca poporul Său să fie nimicit complet. El va îngădui o judecată foarte dură din cauza păcatului lor, dar va păstra o rămășiță, din care harul va face o națiune puternică. Acesta este destinul lui Israel.