Cuvintele lui Amos, care era dintre păstorii din Tecoa, pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului. Şi a zis: „Domnul răcneşte din Sion şi face să se audă glasul Său din Ierusalim. Şi păşunile păstorilor jelesc şi vârful Carmelului se veştejeşte“. Amos 1.1,2

Dumnezeu este suveran. El alege întotdeauna, ca slujitori ai Lui, pe cine vrea El. Nu-i alege pe cei pe care noi i-am considera ca fiind cei mai competenţi. Vedem aceasta şi în cazul lui Amos. De fapt, în 1 Corinteni 1.26_29 ni se arată că El a ales lucrurile nebune ale lumii, lucrurile slabe, lucrurile umile, pe cele dispreţuite şi chiar lucrurile care nu sunt, ca să le desfiinţeze pe cele care sunt, astfel încât nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Amos era un păstor umil, un culegător de smochine sălbatice. El era din Tecoa, un orăşel din Iuda, aflat în apropiere de Betleem. Dumnezeu l-a trimis să treacă graniţa şi să meargă în Betel, în Israel, împărăţia celor zece seminţii. Betel este locul în care Dumnezeu i-a apărut lui Iacov în vis, făcându-i minunate promisiuni. Dar Betelul trecuse prin multe schimbări de atunci. Aici, Ieroboam I a înălţat unul dintre viţeii de aur pe care îi făurise, iar acum, sub domnia lui Ieroboam al II-lea, Betelul devenise „locaşul sfânt al împăratului“ (Amos 7.13). În consecinţă, cuvintele aspre pe care Domnul i le dăduse lui Amos să le rostească împotriva lui Israel nu erau bine primite acolo.

Amos a profeţit în timpul lungilor domnii ale împăraţilor sub care Israel şi Iuda au prosperat. În afară, totul părea că merge bine, dar Domnul vedea adevărata stare a lucrurilor. Amos şi-a început mesajul răsunător şi aspru de judecată cu următoarele cuvinte: „Domnul răcneşte din Sion“. Cuvintele profeţiei sale sunt datate cu „doi ani înaintea cutremurului“, un cutremur foarte puternic şi memorabil, de care îşi vor aduce aminte chiar şi 300 de ani mai târziu, când profetul Zaharia îl va menţiona în legătură cu judecata care se va face la sfârşitul necazului celui mare (Zaharia 14.5).