Amos 1-2

La început, Yahve, de pe tronul său, Îşi proclamă drepturile, răcneşte din Sion şi Îşi face auzită vocea din Ierusalim. Apoi, la sfârşit, vine restaurarea familiei lui David şi a lui Israel însuşi. Putem remarca faptul că, înainte de a pronunţa judecata asupra lui Israel şi a lui Iuda, este pronunţată judecata asupra naţiunilor învecinate, atât pentru ostilitatea şi cruzimea lor faţă de popor, cât şi din cauza purtării lor esenţial opuse sentimentelor care s-ar cuveni să le aibă omul, chiar când Israel nu avea de suferit din cauza lor, pentru că Dumnezeu ţine cont de toate acestea.

Siria trebuie să fie dusă în captivitate în Asiria, iar pentru judecarea celorlalţi nu este folosit acelaşi mijloc. Gaza şi filistenii, Tir, Edom, Amon şi Moab sunt trecute în revistă pe rând, şi, în final, şi Iuda şi Israel. Dumnezeu prezintă mult mai multe detalii despre păcatul poporului său. El specifică bine ce caracteriza naţiunile judecate, dar, când este vorba de Israel, intră mai în detaliu. Putem remarca şi aici ceea ce am văzut în alte pasaje, şi anume că aceste judecăţi ale lui Yahve se aplică la naţiunile aşezate pe teritoriul promis lui Avraam, care îi aparţine lui Israel pentru că Dumnezeu i l-a dat. Dumnezeu purifică ţara de tot ce o întina, şi, ca urmare, o curăţă şi de Iuda şi Israel, dar face aceasta reclamându-Şi şi menţinându-Şi drepturile Lui, pe care le va exercita, în har, în favoarea lui Israel, în zilele din urmă. Vedem aici nebunia acestei speranţe a vrăjmaşilor poporului, care caută să-i distrugă şi să profite ei de distrugerea lor. Fără îndoială, Dumnezeu poate pedepsi pe poporul său, dar răutatea vrăjmaşilor lui Israel face ca judecata să vină şi asupra lor.

Cu privire la Iuda, Yahve semnalează îndeosebi dispreţul lor faţă de lege şi neascultarea de poruncile ei.

La Israel, păcatul semnalat are un caracter mult mai independent de lege, ceea ce este mai uşor de înţeles având în vedere poziţia poporului şi se leagă de părăsirea temerii de Dumnezeu, care îl lasă pe om în voia tendinţei lui naturale de a-i asupri pe aceia care-i stau înainte şi a egoismului propriei sale inimi. El îl vinde pe cel drept pentru argint şi pe cel sărac pentru o pereche de încălţăminte. El nu-şi face probleme în legătură cu suferinţele celor săraci, ci până şi la altarul care se pretinde că ar fi al lui Yahve, se culcă peste hainele primite ca garanţie de la cei nevoiaşi şi se bucură de plata impusă pentru nelegiuire. Totuşi Dumnezeu îi scosese din ţara Egiptului, îi nimicise pe vrăjmaşii lor ca să le dea în stăpânire ţara şi le-a dat semnele unei relaţii deosebite cu El, fie prin persoane puse deoparte pentru El, fie prin aceia pe care i-a trimis în numele Lui, dar ei se îndemnaseră unul pe altul la întinare şi pe ceilalţi să nu le vorbească din partea lui Yahve. Dumnezeu avea inima ca zdrobită de păcatele lor şi îşi propunea să-i judece. Acuzaţia că îi dispreţuiau pe cei săraci este deseori repetată (Amos 2:7; 4:1; 5:11; 8:6), şi aceasta mai ales în legătură cu Israel.