Alegerea şi harul

Dumnezeu este suveran, iar omul este o fiinţă responsabilă

De la începutul istoriei Scripturii, două fapte importante formează baza relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii. Cea dintâi este că Dumnezeu Se arată ca absolut suveran. A doua, omul este o creatură inteligentă cu însuşiri morale şi astfel răspunzător faţă de Creatorul său.

Greşeala hipercalviniştilot şi a arminienilor

Pentru unii oameni este o contradicţie între suveranitatea lui Dumnezeu care se exprimă în alegerea unora pentru binecuvântare – şi prezentarea harului către toţi. Hipercalviniştii rezolvă dificultatea prin ignorarea responsabilităţii omului, în timp ce arminienii rezolvă situaţia prin ignorarea suveranităţii lui Dumnezeu. Dar amândouă aceste „soluţii“ nu sunt ale Scripturii, pentru că ele tăgăduiesc faptele arătate mai sus. Dificultatea reală este că mintea noastră redusă are greutate în înţelegerea gândurilor măreţe ale lui Dumnezeu.

Omul păcătos rămâne responsabil înaintea unui Dumnezeu suveran

Cel dintâi fapt se vede în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.“ Dumnezeu este suveran. Apoi Dumnezeu a creat om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“ şi a dat omului stăpânire (Gen. 1.26). Aici îl vedem pe om aşezat ca reprezentant al lui Dumnezeu în creaţie. La început el era o persoană liberă, inteligentă, morală, pe deplin responsabilă pentru tot ce făcea. Acum, deşi omul nu mai este fără păcat, ci este un căzut, responsabilitatea lui rămâne.

Una din cele mai măreţe mărturi ale suveranităţii lui Dumnezeu este de la Nebucadneţar, marele împărat dintre naţiuni, în care suveranitatea umană îşi atinsese cea mai înaltă expresie. El spunea: „El (Dumnezeu) face după voia Sa în oştirea cerurilor şi între locuitorii pământului; şi nimeni nu poate să-I oprească mâna sau să-I zică: Ce faci?“ (Daniel 4.35). Pe de altă parte, responsabilitatea omului în starea lui căzută este clar arătată în Romani 1.18-3.19, unde apostolul Pavel subliniază ruina completă a omenirii. Dacă păcatul ar fi distrus responsabilitatea unei persoane, atunci ar fi o scuză pentru starea de ruină a omului; dar apostolul arată că cel mai degradat păgân, cel mai rafinat închinător la idoli şi cel mai religios evreu, toţi sunt la fel, „fără scuză“.

Dumnezeu i-a ales pe credincioşi înainte de întemeierea lumii – totuşi evanghelia se vesteşte tuturor

Celor credincioşi li se spune că Dumnezeu „ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii“ (Efes. 1.4), de asemenea, „aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl“ (1 Petru 1.2). Domnul a spus ucenicilor Săi că „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ (Ioan 15.16) şi că „nimeni“ nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis“ (Ioan 6.44).

Va trebui atunci să tragem concluzia din aceste versete ale Scripturii că eforturile evanghelizării ar fi fără rost, că predicarea ei, în afara celor aleşi de Dumnezeu, ar fi pierdere de timp? Să fim atenţi la ceea ce făceau apostolii. În Fapte 2.40 Petru îi îndemna pe ascultătorii săi care erau străpuşi în inimă: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!“ În Fapte 3.19 el spunea păcătoşilor răzvrătiţi: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă!“ Apostolul Pavel predica „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Hristos~ (Fapte 20.21).

Ar fi trebuit oare ca aspostolii să fi spus mai degrabă: „Voi nu puteţi face nimic. Voi sunteţi morţi spiritual şi de aceea nu aveţi decât să aşteptaţi ce I-o plăcea lui Dumnezeu. Dacă El v-a ales, veţi fi mântuiţi; dacă nu, veţi fi pierduţi.“ – Sau ar fi trebuit oare ca apostolii să fi spus: „Omul este o persoană absolut liberă şi este în stare să aleagă calea cea dreaptă dacă ea este prezentată înaintea lui într-un fel suficient de atrăgător. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început şi El nu are vreo preferinţă cu privire la unul sau la altul. De aceea trebuie să facem tot ce putem ca evanghelia să fie atractivă, în aşa fel ca să câştigăm pe oameni.“ – Totuşi apostolii nu spuneau astfel de lucruri. Fapt este că dacă noi înclinăm numai spre unele din versetele arătate mai înainte în dauna altora, ne vom expune cuvintelor Domnului din Luca 24.25: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii!“

Ruina omului şi intervenţia lui Dumnezeu în har

Toate dificultăţile de mai sus vor dispărea odată ce vom vedea clar adevăratul caracter al ruinii omului şi al harului lui Dumnezeu. Păcătuind, omul însuşi s-a aşezat sub o povară de vină şi a ajuns să fie ameninţat de judecată. A ajuns, de asemenea, să fie stăpânit de o fire în întregime rea, decăzută, şi are o inimă (un eu lăuntric) care este „nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare“ (Ieremia 17.9). În plus, păcatul a acţionat ca un drog subtil care a dezumanizat şi a pervertit raţiunea, voinţa şi judecata omului încât „nu este niciunul care înţelege, nu este niciunul care-L caută pe Dumnezeu“ (Romani 3.11). Chiar şi în prezenţa harului şi a chemărilor duioase ale evangheliei, oamenii resping pe Acela care vrea să-i salveze şi preferă nebuniile goale şi trecătoare ale lumii. Ca o „mare turmă de porci“ (Matei 8.31, 32), se reped spre pieire. De aceea, singura lor speranţă este intervenţia suverană a lui Dumnezeu.

„Sileşte-i să intre!“

Parabola celor invitaţi la „cina cea mare“ din Luca 14.15-24 ilustrează acest fapt. Masa la care „toate sunt gata“ reprezintă binecuvântările spirituale care rezultă din moartea lui Hristos, cu un mare preţ. Toate sunt gata, totuşi niciunul nu vine încă. Mai este nevoie de ceva: misiunea Duhului Sfânt, prezentată de mergerea robului pe la drumuri şi la garduri. Casa a fost umplută numai pentru că el i-a silit (i-a forţat) pe oameni să intre. De aceea, odată ce am înţeles cât de extinsă este ruina noastră ca urmare a păcatului, vom înţelege că lucrarea suverană a lui Dumnezeu în alegerea noastră şi atragerea noastră la El prin puterea Duhlui Sfânt care sileşte pe oameni este singura noastră speranţă. În loc să ne certăm cu privire la această parte a adevărului, ea ne va pleca inimile în închinare şi mulţumire înaintea Lui.

Harul din inima lui Dumnezeu către toţi

Totuşi omul nenorocit, decăzut, care singur se distruge, este încă o creatură responsabilă. Raţiunea, voinţa şi judecata lui sunt pervertite, dar nu distruse. De aici, întinderea mare a harului lui Dumnezeu. În Romani 9 şi 11, unde alegerea este marele subiect, îndurarea este menţionată mereu şi mereu. Iar harul este revărsarea măreaţă a inimii lui Dumnezeu faţă de cei în întregime păcătoşi şi fără merit. El nu cunoaşte restricţii, include pe „toţi oamenii“ (1 Timotei 2.3-6); şi „unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult“ (Romani 5.20).

Vedem har în marea misiune dată de Hristos înviat ucenicilor Săi, „să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim“ (Luca 24.47). Aceste directive erau asemănătoare cu cele date de împăratul din parabola nunţii fiului, în Matei 22.1-14: „Duceţi-vă deci la răspântiile drumurilor şi, pe câţi îi veţi găsi, invitaţi-i la nuntă.“ În această parabolă avem „robi“, nu „Robul“ ca în Luca 14. Robii nu sunt imagine a Duhului Sfânt în lucrările Sale suverane şi secrete, ci oameni mântuiţi care împlinesc, simplu, slujba împăratului. Ei invită pe toţi câţi îi găsesc, fără să întrebe ceva despre caracterul lor sau dacă oamenii sunt aleşi sau nu. Toţi cei care ascultă sunt adunaţi, şi răi, şi buni în ochii oamenilor, şi sala de nuntă este „umplută cu oaspeţi“.

Adevărul alegerii nu este o piedică în calea vestirii evangheliei

Ştiind că „Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred“ (1 Corinteni 1.21), evanghelistul vesteşte evanghelia în lung şi în lat. Când oamenii cred mesajul lui, el recunoaşte meritele Duhului Sfânt şi se bucură de ei, ştiind alegerea lor de către Dumnezeu (1 Tes. 1.4).

Nu este nimic în adevărul alegerii care să împiedice căutarea sufletelor (deşi alegerea este un adevăr al familiei, nu ceva care să fie predicat celor nemântuiţi. Ed.). Însuşi faptul că cineva caută arată că este atras de Tatăl. Ideea că un păcătos ar căuta cu disperare pe Mântuitorul în această zi de har şi totuşi nu i s-ar răspunde (şi prin urmare ar fi pierdut pentru veşnicie) pentru că n-ar fi fost ales este o deformare teribilă a adevărului. Cuvintele Domnului sunt: „căutaţi şi veţi găsi“ (Matei 7.7). De fapt, alegerea nu se predică celui păcătos. Niciodată nu este folosită în Biblie în vreo predicare a evangheliei, deşi este deseori menţionată pentru a întări credinţa celor credincioşi. Alegerea în general produce dificultăţi celor nemântuiţi numai când un predicator lipsit de pricepere o ia din locul ei potrivit în Scriptură şi o aduce înaintea ascultătorilor săi nemântuiţi.

Dumnezeu a ales în lumina deplină a preştiinţei Sale

Suntem „aleşi... după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl (1 Petru 1.1, 2). Alegerea este deci deosebită de preştiinţa lui Dumnezeu, dar este bazată pe ea. (De notat: În 1 Petru 1.2 se vorbeşte despre „ştiinţa mai dinainte“ a lui Dumnezeu a celor aleşi, iar în 1 Petru 1.20 despre Hristos, ca miel, „cunoscut dinainte“. n.t.). Alegerea lui Dumnezeu nu este ca o tragere la sorţi oarbă, fatalistică. Acesta ar fi un gând curat păgân. Dumnezeu a ales în lumina deplină a preştiinţei Lui. Deci niciun păcătos care doreşte în adevăr să fie salvat nu va găsi uşa închisă pentru că n-ar fi unul dintre cei aleşi. De fapt, însăşi dorinţa lui este roada lucrării Duhului Sfânt. De asemenea, alegerea lui Dumnezeu (cum a fost cu Iacov şi cu Esau) este totdeauna îndreptăţită de rezultate (de comparat Romani 9.12-13 cu Maleahi 1.2-3).

Alegerea nu este bazată pe cunoaşterea mai dinainte a credinţei noastre

(Niciodată nu ni s-a spus ce era în cunoaşterea divină care să ne determine alegerea. Cu toate acestea, ea nu era bazată pe cunoaşterea mai dinainte a credinţei noastre sau al vreunui merit al nostru, pentru că aceasta ar fi însemnat ca mântuirea să se fi bazat pe faptele noastre, şi nu numai pe har (Rom. 9.11; Efes. 2.8-9 şi 2 Timotei 1.9). De fapt, nu ne putem lăuda că am avea credinţă, când un altul nu are, pentru că şi credinţa noastră este darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu: „Pentru că prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efes. 2.8-9) Ed.)

Alegerea este în perfectă armonie cu caracterele Sale divine

Nicioată nu ni se spune de ce Dumnezeu n-a ales, simplu, pe oricine. Ar fi putut fi în stare mintea noastră redusă să înţeleagă raţiunile Sale, dacă El ar fi ales să ne explice căile Sale infinite? Dar putem fi siguri că toate căile lui Dumnezeu sunt în perfectă armonie cu faptele că „Dumnezeu este lumină“ şi „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 1.5; 4.8). Dacă oamenii vor încă să discute contradictoriu, noi să fim mulţumiţi cu Scriptura, care spune: „Iată, îţi voi răspunde... pentru că Dumnezeu este mai mare decât omul. De ce te plângi împotriva Lui? Pentru că El nu dă socoteală de niciuna din faptele Sale“ (Iov 33.12, 13). Şi după toate, El fiind Dumnezeu, ce trebuie să fie El? De citit şi Romani 9.14-24.

Omul incapabil este totuşi responsabil

Unii se miră cum poate fi omul socotit responsabil, când el este atât de incapabil de a alege ce este drept. Folosind exemplul sărmanei femei arestată de 201 ori pentru că făcea dezordine fiind beată, scuza ar fi că, deoarece ea era atât de degradată încât era incapabilă să reziste alcoolului sau să aleagă o viaţă mai bună, ea nu mai era responsabilă în niciun fel. Dar scuza ei nu i-ar fi fost de folos. Nicio persoană cu mintea sănătoasă nu crede că dacă cineva s-a cufundat foarte jos într-o crimă ar fi scăpat de responsabilitate şi de pedeapsă. Prin păcat, omul s-a afundat într-o perversitate şi incapacitate de nemăsurat, dar responsabilitatea lui rămâne.

Către toţi şi pentru toţi cei care cred

Harul arătat (de bunăvoie) înseamnă că intenţiile evangheliei lui Dumnezeu îi cuprinde pe toţi, şi nicidecum că mântuirea noastră ar fi, simplu, alegerea noastră, a aşa-numitei voinţe „libere“ a noastră. Hristos a murit pentru toţi (1 Timotei 2.4-6) şi evanghelia este trimisă gratuit, din belşug către toţi – cu atâta bunăvoinţă ca şi cum toţi ar primi-o, deşi unii o vor respinge. Totuşi mulţimi de oameni o primesc şi atunci dreptatea lui Dumnezeu care este „către toţi“ în intenţii, este „peste toţi cei care cred“, ca fapt împlinit (Romani 3.22-24). Aceştia sunt mântuiţi prin har, prin credinţă; şi aceasta nu de la ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu (Efes. 2.8, 9). Binecuvântarea lor este de la Dumnezeu de la început până la sfârşit, şi ei se pot socoti ca aleşi de El.

Păcătosul trebuie să-L primească pe Hristos, nu să-L aleagă

Păcătosul trebuie să-l primească, nu să-l aleagă pe Hristos. A alege este un cuvânt activ, care implică anumite puteri de a deosebi lucrurile şi selectare personală, puteri pe care omul păcătos nu le are. A primi este un cuvânt pasiv, care arată că păcătosul a intrat în favoarea oferită de Dumnezeu. Toţi cei care L-au primit pe Hristos (Ioan 1.12) sunt mântuiţi; şi primirea aceasta a fost rezultatul lucrării plină de har a lui Dumnezeu în naşterea din nou (Ioan 1.13), nu al vreunei aşa-numite voinţe libere, pe care omul n-o mai are.

Să îndemnăm pe cei păcătoşi să se pocăiască şi să creadă

Totuşi este corect să îndemnăm pe credincioşi să se pocăiască şi să creadă. Aşa făcea Domnul nostru, în Marcu 1.15, şi aşa a făcut Petru în Fapte 3.19 şi Pavel în Fapte 16.31; 20.21 şi 26.20. Trebuie să spunem tuturor că credinţa este principiul prin care Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătos şi de asemenea să îndemnăm pe oameni să creadă. Faptul că credinţa este în întregime rezultatul lucrării lui Dumnezeu în suflet şi că orice creştere spirituală a celui credincios este numai prin lucrarea Duhului Sfânt, nu este nicidecum împotriva îndemnării oamenilor de către cei care slujesc lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spunea că vestea evanghelia „cu multă luptă“ (1 Tes. 2.2) şi „îi înduplecăm pe oameni“ (2 Corinteni 5.11). Aceste exemple arată voia lui Dumnezeu, indiferent de orice argument care ar fi împotrivă.

Necesară slăbiciunea, nu puterea

Poate vreun păcătos şi-ar aduce scuza că nu poate crede până ce Dumnezeu îi va da puterea necesară. Totuşi şi pocăinţa şi credinţa au nevoie de slăbiciune din partea omului, nu de putere. A te pocăi înseamnă a recunoaşte adevărul cu privire la tine; a crede înseamnă a-ţi rezema pe Hristos sufletul tău zdrobit. La cuvântul lui Dumnezeu omul ajunge întărit, aşa cum vedem cu cel care avea mâna uscată (Luca 6.6-10). Puterea de a-şi întinde mâna a venit chiar în clipa când Hristos i-a vorbit. Dacă păcătosul este neliniştit că n-ar putea crede, Dumnezeu îi va da abilitatea necesară; pentru că dacă are de la El chiar şi cea mai mică sclipire de dorinţă după Hristos în inima lui, harul îl va aduce la o credinţă clară şi la mântuire. Vezi Filipeni 1.6.

Să nu permiţi ca ceea ce nu ştii să tulbure ceea ce ştii

Remarca de mai sus ar putea fi de la unul care, simplu, vrea să fie împotrivitor cu vorba, şi în acest caz ar trebui să-l lăsăm în pace. Totuşi, dacă cineva are o adevărată nelinişte şi neînţelegere, l-aş îndemna să primească odihna prin simpla încredere în Mântuitorul şi să creadă aceste adevăruri care sunt atât de clare încât „cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci“ (Isaia 35.8). De asemenea, l-aş îndemna să nu se ocupe cu întrebări despre suveranitatea lui Dumnezeu pe care nu le-ar putea înţelege. Niciodată să nu permiţi ca ceea ce nu ştii să tulbure ceea ce ştii! Niciodată să nu uiţi că Hristos, care a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine“, imediat a adăugat: „şi pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară“ Ioan 6.37).