Adevărata cunoaştere

„Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura" (Proverbe 1.7)

Este trist, dar foarte adevărat, că şi cei credincioşi se lasă duşi de duhul lumii, în loc de a lua Cuvântul lui Dumnezeu ca piatră de hotar.

Ca să poată examina ipotezele ştiinţei, ei ajung să pună ştiinţa deasupra Bibliei şi să supună autoritatea Cărţii lui Dumnezeu, judecăţii variabile a raţiunii.

„Ştiinţa - spun ei - pretinde libera gândire; să dăm deci la o parte tot ceea ce o leagă, de exemplu autoritatea Bibliei. Ea este un obstacol în calea rezultatelor criticilor literare şi istorice!"

Lumea poate să accepte un astfel de raţionament; ea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ce o interesează Cuvântul Său? Dar, pentru cel credincios, lucrurile stau altfel. El ştie că raţiunea este ruinată de păcat; ştie că, pentru ştiinţă, certitudinea de astăzi mâine va fi îndoială şi chiar va trebui abandonată. El ştie că flecare ramură a ştiinţei oferă continuu noi probleme, cărora nu pare să li se găsească un răspuns.

În sfârşit, ei ştiu ce puţini sunt oamenii care-L cunosc pe Unul Singur care ştie toate lucrurile şi poate să ne introducă secretele Sale. Teama de Domnul este începutul cunoştinţei oricărei ştiinţe adevărate. Teama de Domnul cere cu stăruinţă mai întâi teama de Cuvântul Său, după cum credinţa cere întâi să crezi că „Dumnezeu este": „Pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este " (Evrei 11.6).

Un savant care se înclină înaintea lui Dumnezeu şi a autorităţii revelaţiei Sale devine un instrument potrivit să studieze ştiinţa după gândurile lui Dumnezeu.

El nu este liber - e adevărat - el este legat, dar cu legături care nu fac din el un captiv; el este legat, prin ascultarea unui copil al înţelepciunii, de înţelepciune.

El cunoaşte adevărata libertate.