A face voia lui Dumnezeu

Vom vorbi acum despre ceva foarte important „din prima zi“ pentru viaţa de creştin: viaţa creştină este o umblare conform voii lui Dumnezeu.

Poate spui: acest lucru îl ştie fiecare! - Dar binişor, drag prieten! Am înţeles acest adevăr în mod practic numai într-atât cât îl aplicăm în viaţă. Te-ai străduit de exemplu ieri „să trăieşti voia lui Dumnezeu“ de dimineaţă până seara? - Nu? - Ei, vezi, nu este deci de prisos să ne preocupăm îndeaproape cu această problemă.

Eram „fiii neascultării“

Mai întâi vrem să cugetăm la viaţa pe care am dus-o înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu.

În Efeseni 2.1-3 avem o descriere foarte clară a acestei vieţi: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării; printre care şi noi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“. Acest titlu, „fiii neascultării“, îi include pe toţi oamenii care nu sunt născuţi din nou, care nu sunt „în Hristos“ şi ca atare nu sunt „o creaţie nouă“ (2 Corinteni 5.17).

„Fiii neascultării“ nu sunt numai ucigaşii, hoţii şi spărgătorii care încalcă legile omeneşti, ci toţi aceia, a căror viaţă nu este condusă de voia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei trec în faţa oamenilor drept oameni cumsecade, ba chiar cinstiţi, care condamnă răul moral ce se răspândeşte tot mai mult în lume; ei îşi îndeplinesc în familie şi la serviciu datoriile; sunt săritori, politicoşi şi amabili; de asemenea nu vor să se facă vinovaţi de vreo nedreptate.

Dar să-i privim pe „fiii neascultării“ pe baza citatului biblic în lumina lui Dumnezeu!

1. Umblă „potrivit veacului lumii acesteia“. Acesta este codul de comportament, îndreptarul moral după care trăiesc ei.

„Lumea“ este o împărăţie care îl are pe satan ca domn (Ioan 14.30 etc.). Cât de rele şi nelegiuite trebuie să fie atunci principiile ei!

2. Umblă „după căpetenia autorităţii văzduhului“ care conduce lumea. Satan este numit aici aşa, pentru că el este autorul principiilor lumeşti, iar cu aceste influenţe fatale şi stricate îi înfăşoară pe oameni din toate părţile, la fel ca aerul pe care îl respiră. El este un duh care lucrează cu putere în cei care sunt neascultători de Dumnezeu. Deci, între această fiinţă rea şi ei se află un fel de părtăşie.

3. Trăiesc „în poftele cărnii“. Carnea, natura stricată, pe care o posedă omul de la naştere, este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu“. Carnea este motivul pentru care omul este „un fiu al neascultării“, iar prin carne diavolul lucrează în el: din natura stricată vin plăcerile, dorinţele rele. Dacă aceste dorinţe sunt hrănite în suflet în loc să fie condamnate, rezultă voia firii, a plăcerilor şi a simţurilor sau voia gândurilor, partea intelectuală a naturii stricate. Ambele proclamări ale voii sunt contrare lui Dumnezeu.

Aceasta a fost prima istorie a vieţii noastre! Ne-am născut în poziţia de „fii ai neascultării“ şi am trăit ca atare. Cu cât a fost mai lungă perioada până când viaţa noastră a devenit nouă, cu atât mai pregnantă a fost voia noastră proprie, care este o urâciune pentru Dumnezeu (1 Samuel 15.23). Era de la sine înţeles că făceam ceea ce voiam noi!

Acum am devenit „copii ai ascultării“ (1 Petru 1.14)

S-a petrecut aceasta pe calea educării? O, nu! Ştim că pentru aceasta a fost nevoie de o lucrare măreaţă, de o lucrare a lui Dumnezeu. Tocmai ne-am amintit că firea, natura stricată a omului, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ea nu se supune legii lui Dumnezeu (Romani 8.7).

Din această stare groaznică am putut fi eliberaţi numai prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El a trebuit să vină pentru a lua locul nostru pe cruce, în judecata lui Dumnezeu, în moarte, în mormânt, iar apoi în înviere. Carnea (firea), sursa neascultării, nu era capabilă de nici o îmbunătăţire, trebuia să fie îndepărtată; acest lucru s-a făcut pentru noi prin Isus, Salvatorul nostru. Cel mântuit ştie: am fost făcut una cu Domnul meu în moartea Sa. Omul meu vechi a fost răstignit, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca să nu mai fiu rob al păcatului (Romani 6.5, 6). De aceea cei mântuiţi pot să reţină în credinţă din prima zi: „Cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei“ (Galateni 5.24).

Aceasta este însă numai o latură a lucrării minunate care s-a făcut pentru noi şi în noi. Ce a apărut în locul vechii stări?

Credinciosul este „născut din nou“; el este o „creaţie nouă“ (posedă o natură nouă); prin credinţa în Domnul Isus are „viaţă veşnică“, o viaţă caracterizată de ascultare; fiind înviat cu Hristos, umblă „în înnoirea vieţii“ şi „s-a îmbrăcat în omul cel nou“, creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului; puterea acestei vieţi este Duhul Sfânt care locuieşte în el şi sub influenţa căruia se află acum (Ioan 3.3, 7; 2 Corinteni 5.17; Ioan 3.36; Romani 6.4; Efeseni 4.24; Romani 8.9).

Cuvântul mărturiseşte în unele locuri că starea normală a credinciosului este o umblare în continuă ascultare de Dumnezeu. Cităm aici numai câteva texte: Petru spune despre credincioşi: voi sunteţi „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos“. El îi numeşte „copii ai ascultării“ şi presupune că viaţa lor nu mai este caracterizată de poftele de dinainte de întoarcerea lor la Dumnezeu. Suntem aici ca să trăim timpul care a mai rămas nu pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu (1 Petru 1.2; 1.14; 4.2).

În încheierea primelor capitole ale epistolei către Romani, în care Pavel descrie mântuirea minunată în Hristos, şi anume în capitolul 12, versetele 1-2, scrie: „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă. Şi nu vă conformaţi veacului acestuia, ci fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită“. Şi în alte epistole ale apostolului, credincioşilor li se arată mereu că ei corespund noii lor poziţii, dacă recunosc şi fac în totul voia lui Dumnezeu.

Piedica pentru ascultare

Noi, odinioară „fiii neascultării“, am devenit prin jertfa lui Hristos şi prin credinţă „copii ai ascultării“, care nu trebuie să dorească altceva decât să trăiască din inimă pentru Domnul şi voia Sa.

Dar oare nu ne mişcă deseori inima cu totul altceva decât dorinţa de a face ceea ce vrea Dumnezeu?

Desigur, este „firea“ (carnea) cu plăcerile şi aroganţa ei. Ea este încă în mine şi încearcă să mă domine. Dar nu are nici un drept. Nu mai am de-a face cu ea. O privesc ca pe un intrus, pe care trebuie să fiu mereu cu ochii în patru. Indiferent de ceea ce mi-ar şopti, îi indic imediat locul: eşti răstignită (Galateni 5.24). Astfel o pot aduce la tăcere.

Când mă voi comporta astfel? Când umblu în Duhul (Galateni 5.16). Duhul Sfânt care locuieşte în mine este, dacă pot să mă exprim aşa, „proprietarul“ legal. Dacă Îi deschid Lui toate încăperile casei, atunci El le va umple. Atunci, Domnul va fi foarte aproape de mine cu dragostea Sa şi nu va mai fi o constrângere, ci o dorinţă de a asculta de El. Atunci voi vrea ceea ce vrea Isus, Domnul meu.

Pentru omul necredincios, ascultarea faţă de Dumnezeu este o groază; el nu i se poate supune. Dar credinciosul nu se simte niciodată mai fericit ca atunci când, având inima umplută de Domnul, Îi slujeşte şi trăieşte voia Sa. Atunci poate savura bucuria părtăşiei cu El, o bucurie ce nu poate fi întrecută de nimic din această lume.

Una din primele întrebări ale lui Saul după întoarcerea sa la Dumnezeu a fost: „Ce să fac, Doamne?“ (Faptele Apostolilor 22.10). Această întrebare l-a însoţit toată viaţa. În ziua Domnului va primi o răsplată bogată. Să dea Domnul ca ea să ne fie şi nouă dăruită!

Walter Gschwind

„Voi ziceţi: «Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!»“ (Iacov 4.13)

Nu ni s-a întâmplat că am luat în viaţă hotărâri fără să-L întrebăm pe Dumnezeu? Aceasta a fost o faptă a voii noastre proprii.

Carnea poate spune: Vom întreprinde cutare sau cutare lucru. Atunci decide voia proprie încotro să mergem, cât timp să rămânem acolo şi ce să facem. Aceste planuri s-ar putea să nu fie rele, dar greşit este că nu Îl întrebăm pe Dumnezeu. Viaţa voii proprii este o viaţă fără Dumnezeu. Facem totul în aşa fel de parcă zilele ne-ar aparţine nouă. De aceea Iacov adaugă: „Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere.“ Dar dacă ne plănuim şi ne trăim viaţa în lumina acestui verset, aceasta ne va conduce la mai multă dependenţă de Domnul şi la o mai mare încredere în Dumnezeu.