Martin Luther - Pregătirea pentru luptă

　Sunt puţine povestiri atât de captivante ca aceea care formează biografia lui Luther într-o anumită perioadă, dar care totuşi cuprinde cea mai mare parte a vieţii sale. Şi sunt puţine istorisiri ca aceasta, în care e anevoios să deosebeşti adevărul exact de ceea ce a fost adăugat de imaginaţia sau de dorinţa de a da o nota pitorească unei expuneri redată fără bogăţii de imagini, datorită chiar felului complex al psihologiei marelui informator. Cea mai mare parte dintre biografi au găsit comod să se inspire din „Tischreden": „Conversaţii la masă" — culese de admiratorii lui I.uther după moartea lui. El avea obiceiul — mai ales în ultimii ani ai vieţii sale — să cheme deseori oaspeţi la masă, spre marele necaz al soţiei lui, Caterina de Bora, care era cumpătată în cheltuieli. Om vorbăreţ, îi plăcea să conducă discuţia, pe care o înfrumuseţa povestind amintiri personale, îndeosebi din tinereţe. Fără a pune în ele o pretenţie istorică, el se antrena cu toată sinceritatea în istorisirea anecdotelor, intro-ducând în ele amănunte romanţioase sau pasionante, bune pentru a cuceri comesenii. Aceştia le ascultau cu nerăbdare, le repovesteau înfrumuseţându-le la rândul lor şi au sfârşit prin a le păstra, într-o culegere pe care am fi putut-o considera ca autentică, dar care s-a transformat într-un fel de biografie romanţată. În ceea ce va urma, vom căuta să ne mărginim la ceea ce pare autentic şi a explica, prin fapte, remarcabila evoluţie a acestui om ieşit din întunericul adânc al rătăcirii spre a deveni un monument al harului lui Dumnezeu, precum şi a fi în mâna Sa un instrument puternic, în vederea zdrobirii celor mai stricate învăţături adunate în decursul secolelor.

　　Născut în Eisleben în Saxa la 10 noiembrie 1483, dintr-o familie de mineri care s-a stabilit mai târziu la Mansfeld, Martin Luther a avut, după cum se pare, o copilărie destul de grea. Tatăl său trebuie să fi ajuns totuşi la o oarecare înlesnire, pentru că, observând strălucitele calităţi ale intelectului fiului său, 1-a putut trimite când avea 14 ani la Magdeburg pentru a-şi completa studiile. El a urmat apoi, la universitatea din Erfurt, facultatea de drept, unde a găsit o bibliotecă bine îngrijită. Avea douăzeci de ani când i-a căzut în mână Biblia, pe care n-o văzuse niciodată. A citit-o cu curiozitate, chiar cu interes, dar fără ca, pentru moment, să-i înţeleagă adâncimea; ea vorbea inteligenţei lui, nu inimii lui. Puţin câte puţin a pus tot mai multă seriozitate în citirea Bibliei, încât, de îndată ce şi-a pus boneta de doctor, s-a întrebat dacă era potrivit să îmbrăţişeze cariera juridică, după dorinţa familiei sale, deoarece ea nu-i mai dădea voie să-şi îndrepte toate gândurile numai spre lucrurile lui Dumnezeu. Pradă acestor întrebări, adânc chinuit în sufletul său de sentimentul păcatelor sale, deodată s-a hotărât să intre la o mănăstire a Augustinilor, unde, nădăjduia el, va găsi răspuns la toate problemele care i se puneau; şi a făcut aceasta cu toată împotrivirea tatălui său, care îi amintea că, potrivit Sfintei Scripturi, copiii datorează ascultare de părinţii lor. În hotărârea lui Luther a fost o călăuzire de sus: pe lângă studiul lucrărilor patronului ordinului, a cărui evlavie era renumită, se recomanda fraţilor, citirea Sfintei Scripturi.

　　Tânărul se aştepta să găsească la mănăstire modelul unei vieţi sfinte şi acea pace a sufletului pe care o căuta cu atâta ardoare. Dar în loc de moravuri curate, a avut înaintea ochilor un spectacol al dezordinei de tot felul. Înflăcărarea temperamentului său l-a făcut să-şi împlinească datoria întocmai, chiar să exagereze asprimea regimului impus tinerilor călugări. Apăsat de teama prezentării lui înaintea lui Dumnezeu şi ştiindu-se nepregătit pentru aceasta, din cauza stării lui de păcat, el ar fi strigat ca apostolul: „Nenorocit om ce sunt, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" (Romani 7.24). Până la un timp avusese convingerea tare că acele chinuri pe care le îndura în starea de călugăr vor constitui un mare merit înaintea lui Dumnezeu şi că aceasta ar fi de ajuns ca să-i câştige cerul. Totuşi, convingerea aceasta n-a fost în stare să astupe prăpastia deschisă în sufletul lui. Mai târziu, el mărturisea: „Am fost călugăr timp de aproape 20 de ani. M-am chinuit în toate felurile. M-am rugat, am postit, om vegheat, am suferit de frig, până ce era să mor; şi prin toate aceste lucruri, eu socoteam că Dumnezeu va trebui să privească la asprimea vieţii mele şi la credincioşia mea în a respecta regulile ordinului meu! În felul acesta eu trăiam în idolatrie, inşelat de visările omeneşti. Căci nu credeam în Hristos şi mă temeam de El ca de un judecător întunecat şi groaznic. Astfel, am început să caut alţi mijlocitori: Mana, sfinţii, faptele mele bune și meritele ordinului... Totuşi mă credeam pierdut cu totul, ori de cîte ori se ridica în sufletul meu o dorinţă necurată, o mişcare de mînie sau de ură... Nu era nimic, nici un lucru pe care să nu-l fi îndeplinit pentru a scăpa de această povară; mă spovedeam în toate zilele, dar aceleaşi ispite se repetau fără încetare." Drept culme a necazurilor, superiorii mănăstirii i-au luat Biblia şi i-au recomandat să citească diferite cărţi, care nu numai că n-au înlocuit Cartea lui Dumnezeu, dar n-au făcut altceva decât să-i crească nedumerirea şi neliniştea.

　　Şi totuşi, tocmai în mănăstire, în mijlocul acestei organizaţii in care totul părea să îl depărteze de adevăr, Domnul i-a deschis ochii: Staupitz, vicarul general al ordinului Augustinilor, izbit de chipul palid al tânărului său subordonat, ale cărui merite remarcabile şi foarte evlavioase, sincere, le cunoştea, îi spuse într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus pe cruce, la sângele pe care El l-a vărsat pentru tine: acolo, tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândindu-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea Lui, în jertfa Lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină. El îţi spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc... nimeni nu le va smulge din mâna Mea."

　　Şi evlaviosul vicar a adăugat: „Dragă prietene, eu am jurat, nu o dată, Dumnezeului Sfânt, să trăiesc în sfinţenie, dar nu mi-am putut ţine jurămintele. Astăzi sunt hotărât să nu mai fac nici un jurământ asemănător, pentru că ştiu că nu îl voi ţine. Dacă Dumnezeu refuză să-mi facă parte de harul Lui, pentru meritele lui Isus Hristos, eu nu voi putea rămâne în picioare înaintea Lui; cu toate faptele mele bune, eu aş pieri. Priveşte la sângele pe care Domnul Isus 1-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. în loc să te chinui ca să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce."

　　Dar Luther stăruia să caute în sine însuşi temelia pocăinţei pe care o ştia necesară mântuirii şi a răspuns argumentelor binevoitorului său prieten, aşa cum fac atât de multe persoane sincere: „Cum aş putea eu crede în îndurarea lui Dumnezeu, atât timp cât încă nu sunt într-adevăr întors la El? Trebuie să se lucreze în mine o schimbare, înainte ca El să mă poată primi." Atunci Staupitz i-a arătat lui Luther că Domnul, departe de a-l fi părăsit, îl făcea să treacă pe acest drum de suferinţă morală, pentru ca să i Se descopere ca un Tată bun şi iubitor, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca să trăiască.

　　De altă parte, un călugăr în vârstă i-a făcut o vizită în chilia lui şi atunci când Luther îi vorbea despre îndoielile şi temerile sale, confratele i-a amintit că mărturisirea de păcate, atât de des repetată în slujbă, conţine aceste cuvinte: „Cred în iertarea păcatelor." Luther spusese de multe ori aceste cuvinte, dar fără ca să le ia vreodată ca pentru sine. Deodată s-a făcut lumină în inima lui şi a strigat: „Eu cred!" Atunci bătrânul i-a răspuns: „în acest caz, frate dragă, aminteşte-ţi că, potrivit Cuvântului dumnezeiesc, păcatele tale îţi sunt iertate, dacă îţi pui încrederea în jertfa lui Hristos."

　　Timpul de ucenicie fiind terminat, Luther a fost hirotonit. Dar înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea încă douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittemberg l-a chemat să ocupe catedra de filozofie. Totuşi el a continuat să rămână alipit de ordinul Augustinilor şi locuia tot la mănăstire. O parte din îndatorirea sa de profesor consta din a lămuri Sfânta Scriptură şi, în felul acesta, el a alcătuit un curs asupra Psalmilor, apoi a început un studiu asupra epistolei către romani. Într-o zi, când medita în izolarea chiliei sale asupra lecţiei pe care avea s-o ţină, ochii i s-au îndreptat spre Biblia deschisă înaintea lui şi a citit din ea aceste cuvinte, la Romani 1.17: „Cel drept va trăi prin credinţă." Sufletul i-a fost luminat prin aceste cuvinte: — există deci, pentru cel drept, o viaţă deosebită de aceea pe care o au restul oamenilor; această viaţă este produsa de credinţă, este recunoştinţa păcătosului pentru dragostea lui Dumnezeu, dar totodată este şi mijlocul dat de Dumnezeu, pentru cel drept, ca să stea înaintea Lui, fără a avea o conştiinţă pătată de păcat.

　　De atunci, învăţătura lui Luther a suferit o transformare. Până atunci, în el era admirat profesorul cu dar de vorbire, savantul. După aceea însă, studenţii aveau un creştin înaintea lor, un creştin încercat prin descoperirea pe care o primise cu privire la adevărurile de temelie ale creştinismului şi a cărui întreagă ştiinţă decurgea, de acum încolo, din Biblie, în timp ce până atunci predase scolastica seacă. Această comoară, el o scotea din străfundul convingerii inimii sale.Obţinând titlul de licenţiat în teologie, a trebuit să depună, între altele, următorul jurământ: „Jur să apăr cu toată tăria adevărul Evangheliei." Această promisiune, el şi-a ţinut-o în tot timpul vieţii sale, deşi nu în spiritul celor care i-au impus-o, ci potrivit adevărului şi voii lui Dumnezeu. învăţătura pe care o dădea el se întemeia numai pe Biblie, la fel şi predica lui. Cerceta cu râvnă Scripturile, le vestea cu toată curăţia şi apăra ce era scris, de orice împotrivire, de oriunde ar fi venit. Astfel, el a redat Cuvântului adevărului locul de care îl lipsise biserica romană; el a condamnat cu toată tăria falsificarea făcută de biserică, „acest rău în mod grosolan arătat: nici nu este băgat în seamă; nici nu se sinchisesc de el, nu îi simt deloc grozăvia." Aceste cuvinte sunt tot atât de valabile şi astăzi. Şi iată în ce fel recomanda el, mai târziu, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu: „Nu mai suntem noi cei care trebuie să lucrăm, ci Domnul, prin Cuvântul Lui. Inimile oamenilor sunt în mâna Lui, „cum este lutul în mâna olarului" (Ieremia 18.6). Noi avem dreptul să vorbim, dar nu să constrângem. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Ce aş câştiga eu, dacă aş recurge la forţă? O primire rece, o aparenţă frumoasă, dar nimic altceva decât imitaţie, o uniformitate împietrită, făţărnicie. Dar nu va fi nici sinceritate, nici credinţă, nici dragoste. Totul lipseşte când lipsesc aceste calităţi. N-aş da nici măcar un ban pentru a câştiga o asemenea victorie. Primul nostru scop trebuie să fie să câştigăm inima, iată de ce trebuie să predicăm Evanghelia. Dacă noi facem acest lucru, vom vedea cum Cuvântul divin produce ceva într-o zi, poate cât de curând; şi astfel, puţin câte puţin, auditorii vor părăsi vechile lor practici şi vor învăţa să urmeze calea Domnului. Dumnezeu produce, prin Cuvântul Său, rezultate mult mai mari decât voi şi decât mine şi decât lumea întreagă, dacă ne vom îndrepta eforturile în această direcţie. Dumnezeu câştigă inima. Iată adevărata şi singura victorie!"

　　Dar Luther ştia şi de nevoia de a cerceta Biblia sub călăuzirea Duhului Sfânt şi cu ajutorul Domnului...,Se recunoaşte destul de bine", scrie el unui prieten, „că noi n-am putea înţelege Sfintele Scripturi prin propriile noastre mijloace, nici prin puterea inteligenţei noastre. Datoria noastră elementară este de a începe cu rugăciune. Cere mereu Domnului să-ţi facă parte din harul Său bogat, să poţi pricepe însemnătatea a ceea ce citeşti. Nimeni altul nu poate interpreta Cuvântul divin, decât Autorul lui, după cum este scris: „Ei vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu" (Ioan 6.45; Isaia 54.13). Nu spera să obţii ceva prin studiile tale personale, dacă rămâi la tine însuţi, nici prin inteligenţa ta, oricât de mare ar fi ea. Pune-ţi încrederea în Dumnezeu şi în călăuzirea Duhului Sfânt. Crede ce spune un om care a pus la încercare această metodă."

　　Ivindu-se neînţelegeri între ordinul Augustinilor şi „sfântul scaun", Luther a fost trimis la Roma în scopul de a le rezolva. S-a exagerat foarte mult influenţa acestei călătorii asupra evoluţiei lui spirituale. Fără îndoială, nu s-a putut să nu fie izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seamă de alte de/ordini ale acestui oraş. Nu trebuie să se uite că în acel moment Luther era încă un catolic, deşi întoarcerea lui la Dumnezeu avusese deja loc. Ce a luat el din călătoria la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă. El a mai avut acolo numeroase experienţe, care i au fost folositoare mai târziu.

　　Era pe timpul când vânzarea indulgenţelor se practica în Germania. Luther nu putea altfel decât să se opună cu toată puterea sa unui comerţ atât de necinstit, mai ales că prin el se surpa învăţătura îndreptăţirii prin credinţă. Tetzel, care conducea afacerea, a găsit în viteazul călugăr augustin, un adversar înverşunat şi de temut. Dar lucrul în sine nu era nou. În 1482 Sorbona deja condamnase fraza următoare: „Orice suflet este imediat scos din purgatoriu, când un membru din familia lui depune în cutia de colecţie o piesă de argint, în vederea reparaţiilor ce sunt de făcut bisericii Sfântul Petru." Sorbona vedea mai clar decât papii din secolul al XVI-lea. Dar, în Germania, răul se instala, pentru a spune astfel, în mod oficial. Pe lângă erezia care fusese proclamată, traficul indulgenţelor reprezenta un adevărat pericol public, prin faptul că anula valorile morale şi consfinţea pe faţă crima: se vedea cutare persoană cumpărând o indulgenţă foarte costisitoare, este adevărat, pentru a se şti mai dinainte iertat de asasinatul tatălui său. Orice siguranţă dispărea; protecţia legilor nu mai era decât o afirmaţie fără valoare.După ce a predicat cu o deosebită putere de convingere contra indulgenţelor, Luther a hotărât, potrivit obiceiului de atunci, să provoace pe Tetzel la o dezbatere publică asupra acestei chestiuni. În acest scop, el a afişat pe uşa catedralei din Wittemberg, 95 teze care rezumau învăţătura Bibliei în privinţa acestui subiect şi, întemeindu-se pe aceeaşi autoritate, condamna fără cruţare traficul josnic (31 octombrie 1517). Iată câteva dintre aceste teze:1) „Când Stăpânul şi Domnul nostru Isus Hristos spune: „Pocăiţi-vă", El înţelege ca întreaga viaţă a slujitorilor Lui credincioşi, pe pământ, să dovedească un spirit continuu de pocăinţă."6) „Papa nu poate ierta nici o vină. El nu poate decât să confirme iertarea pe care Dumnezeu însuşi o dă. Dacă el lucrează altfel, vinovăţia are totuşi aceleaşi urmări."21) „Vânzătorii de indulgenţe greşesc când afirmă că omul este mântuit prin indulgenţa papală şi scăpat de orice pedeap sa.38) „Orice creştin, care are o adevărată pocăinţă cu privire la păcatele pe care le-a făcut, obţine iertarea fără ajutorul indulgenţelor."43) „Cel care dă săracilor sau împrumută pe cei strâmtoraţi, face prin aceasta o faptă mult mai merituoasă decât cel care cumpără o indulgenţă."46) „Cine nu are mai mult decât îi trebuie, face bine să întrebuinţeze ceea ce are pentru a-şi procura cele necesare pentru ai săi şi să nu risipească ce are, ca să-şi cumpere indulgenţe."62) .Adevărata comoară a bisericii, bunul ei cel mai preţios este Evanghelia gloriei şi a harului lui Dumnezeu."79) „Este o hulă să spui despre crucea armatelor papale că are tot atâta putere cât are crucea Domnului Hristos."

　　Nici un luptător catolic nu a îndrăznit să se prezinte ca să discute tezele, cu atât mai puţin ca să le combată. În schimb, ele se răspândeau cu o rapiditate extraordinară.... „în cincisprezece zile — scrie un istoric — întreaga Germanie le cunoştea; peste o lună erau citate în întreaga creştinătate, de parcă îngerii le-ar fi purtat peste tot. Este greu să-ţi închipui agitaţia pe care au starnit-o." S-au tradus în olandeză şi în spaniolă, se spune că un călător le-a pus în vânzare şi la Ierusalim. Pelerinii care se adunau la Wittemberg pentru ziua „tuturor sfinţilor" au contribuit în mare parte la această extraordinară răspândire.

　　Arhiepiscopului de Mayenţa, care dăduse consfinţirea ecleziastică traficului ruşinos al indulgenţelor, Luther i-a scris: Nimeni nu va putea fi mântuit de episcopul său. Numai cel drept este măntuit şi calea care duce la adevăr este strâmtă. De ce atunci vânzătorii de indulgenţe înşală poporul cu o asigurare mincinoasă? Datoria episcopilor nu este de a predica Evanghelia şi de a vorbi ascultătorilor despre dragostea Domnului? Niciodată Domnul n-a învăţat că ar trebui predicate indulgenţele. El ne a poruncit să vestim numai Evanghelia. Şi atunci, ce periculos şi de neînţeles este din partea unui episcop, când el autorizează să fie acoperită Evanghelia şi să se vorbească poporului de indulgenţele pe care trebuie să le cumperi cu bani. Rog pe înălţimea voastră, în numele Domnului Isus Hristos, să cercetaţi bine această chestiune şi să daţi ordinele necesare, pentru ca poporul să poată învăţa adevărul. Dacă înălţimea voastră neglijează această datorie, veţi fi ruşinat într-o zi de alte glasuri care vor înlătura în mod categoric pe cei care predică aceste învăţături greşite." Arhiepiscopul n-a îndrăznit să răspundă la aceste înştiinţări solemne.

　　Domnul ocrotea într-un mod deosebit pe martorul Său credincios. Luther avea numeroşi adepţi şi câţiva prieteni credincioşi şi devotaţi. Dar, deocamdată, nu se putea baza decât pe ajutorul lor moral. Când era vorba de luptă, el rămânea singur pe poziţie şi arăta o energie nepotolită, în aşa fel încât foarte puţini dintre catolicii mai de frunte au încercat să se măsoare cu el. Tot aşa, singuratic, a trecut prin anii mohorâţi ai mănăstirii din Erfurt. Dar, acum, când primise mântuirea în Domnul Hristos, nici o putere omenească nu l-ar fi putut da înapoi. „Cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu — scria el — sunt mlădioşi în ceea ce priveşte inteligenţa şi raţionamentele lor, şi sunt conduşi în mod minunat de mâna Domnului, chiar acolo unde ei n-ar fi vrut să meargă." Totuşi lupta nu era decât la început. Satan era la lucru şi îşi potrivea armele.

　　În sânul ordinului Augustinilor, Luther nu întâlnea decât puţin din sprijinul la care se aştepta: se temeau de ura lui Tetzel şi de discreditarea care ar fi rezultat. Numeroşi prieteni ai reformatorului nu l-au susţinut decât foarte şovăielnic, atât de mare era nesiguranţa lor cu privire la sfârşitul evenimentelor. Luther sperase să vadă primită Evanghelia de către marii demnitari ai bisericii, de renumiţii filozofi, care, dorea el, să i se alăture. Dar Domnul a condus împrejurările cu totul altfel. Din nou izolare completă. De la distanţă i se dădeau dovezi de simpatie şi cuvinte de încurajare; dar numai aici se oprea ajutorul omenesc. Frumosul lui entuziasm a făcut loc unei decepţii amare, urmată de o adâncă descurajare. El tremura la gândul de a avea contra lui întreaga „biserică" de care era încă legat. Această stare de spirit se regăseşte în tot timpul vieţii lui Luther. Cu o fire impulsivă, dăruit cu o credinţă puternică, cu o încredere fără margini în înţelepciunea lui Dumnezeu, el nu cunoaşte piedici, nu se gândeşte să le prevadă. Nimic nu-l opreşte; se năpusteşte asupra vrăjmaşului cu capul plecat, crezând că este imposibil ca Domnul să nu facă să-şi ajungă scopul. Desigur, el doreşte mai puţin să conducă pe alţii, decât să fie condus el însuşi de mâna lui Dumnezeu. Dar, când drumul i se întretaie, i se pare că totul este pierdut. De fapt, Luther este, înainte de toate, un desţelinător; el nu poate nici să înceteze, nici să se odihnească, până nu vede terenul acoperit de ruine.

　　În nesfârşita Sa înţelepciune, Domnul a pus alături de el, în persoana lui Filip Melanchton, un colaborator de o valoare care nu se poate preţui. De timpuriu, aceşti doi prieteni, simţind cât de mult aveau nevoie unul de altul, s-au legat foarte strâns, încât Melanchton spunea: „Dacă este un om pe care să-l iubesc şi să-l îmbrăţişez cu toată inima, acesta este Martin Luther." Melanchton avea cele mai frumoase calităţi spirituale. Dăruit cu o inteligenţă vie, cu o mare uşurinţă de a înţelege, ştia minunat de bine să comunice altuia lucrurile pe care le ştia. El era dintre cei care au „un duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (2 Petru 3.4) şi în felul acesta el câştiga inimile. Aceasta nu-l împiedica deloc să nu se bucure de o mare autoritate asupra tuturor, prin profunzimea cunoştinţelor sale. Cuvântul lui Dumnezeu era studiul lui preferat; din tinereţe i-a dat o atenţie deosebită; el înlătura toate raţionamentele omeneşti cu privire la Cuvânt şi se ţinea în mod literal de declaraţiile Bibliei, din care avea totdeauna un exemplar la el.

　　În felul acesta, cei doi reformatori se completau, Luther dând lui Melanchton ceva din energia sa, care dădea pe delături, iar acesta, contribuind la calmarea atitudinii plină de ardoare a prietenului său.

　　Luther a caracterizat colaborarea lor în aceşti termeni pitoreşti: „Lucrarea mea este să înlătur trunchiurile şi buştenii, să smulg mărăcinii şi spinii, să umplu gropile. Eu sunt desţelinătorul aspru, care deschide şi netezeşte calea. Maestrul Filip vine după mine; el îşi face în linişte lucrarea sa foarte clară: el plantează, seamănă, stropeşte cu dragoste, potrivit bogatelor daruri pe care i le-a hărăzit Dumnezeu." Notăm aici că Melanchton a fost primul care a stabilit diferenţa esenţială dintre „cunoaşterea istorică a lui Hristos — cunoştinţă care nu mântuieşte — şi încrederea în promisiunea divină."

　　Tetzel a sfârşit prin a primi provocarea care i-a fost făcută. Neîndrăznind totuşi să se întâlnească faţă în faţă cu adversarul său de temut, a redactat printre prietenii săi o serie de teze, contrazicând pe cele ale lui Luther, şi le-a susţinut înaintea a trei sute de membri ai clerului, adunaţi la Frankfurt pe Oder. Pentru că s-a păzit foarte mult să convoace pe reformatori, a avut o victorie uşoară, care s-a întors totuşi spre încurcătura sa. Poporul german, în întregul lui, vedea mai clar decât ecleziasticii. Sătul de a fi stors de ei, această încercare de a obţine bani prin promisiunile înşelătoare ale indulgenţelor a sfârşit prin a inspira un puternic dezgust, mai ales tinerilor studenţi din universităţi. Astfel, studenţii din Wittemberg au adunat toate exemplarele din tezele lui Tetzel, pe care au reuşit să le găsească, şi le-au ars în public.

　　Până aici, papa Leon al X-lea a stat în afara conflictului: „Simplă ceartă de călugări" — zicea el, amintind rivalitatea de veacuri dintre Augustini şi Dominicani (acestui din urmă ordin îi aparţinea Tetzel). Ca om cu o înaltă cultură şi iubitor al artelor şi al literaturii, dorea să trăiască în pace; totuşi se interesa de ideile noi enunţate de Luther, mai ales că i s-au prezentat sub o formă plăcută şi spirituală. Despre Luther, el vorbea cu stimă, din cauza calităţilor lui intelectuale fără pereche, pe care i le recunoştea. Dar, îndrăzneala mereu crescândă a reformatorilor a sfârşit prin a alarma pe Leon al X-lea şi mai ales pe agenţii lui, care tremurau la vestea mişcărilor ce se observau peste tot. Trebuie spus că vrăjmaşii adevărului, în Germania, parcă se sileau să-şi facă poziţia tot mai grea, atât prin violenţele lor, cât şi prin slăbiciunile răspunsurilor lor.Papa a cedat insistenţelor celor din jurul lui şi a citat pe Luther să apară înaintea lui peste 60 de zile. Ce avea de făcut reformatorul? A asculta de acest ordin însemna categoric a merge la moarte, a se expune la aceeaşi soartă cu Ioan Huss, Savonarola şi atâţia alţii, care au pierit sub loviturile papalităţii. Domnul însă n-a îngăduit acest lucru. El a pregătit lui Luther un protector puternic: pe electorul Frederic de Saxa. Acest prinţ, deşi înfricoşat de îndrăzneala prietenului său, aprecia foarte mult sinceritatea lui şi supunerea lui faţă de Scripturi. Cu toate că n-a atacat el însuşi abuzurile, vedea cu plăcere cum un altul se împovăra cu această problemă. El s-a declarat de la început pentru Luther şi a obţinut ca acesta să fie cercetat şi judecat în Germania. Totuşi Luther avea destulă încredere în Domnul şi în bunătatea Lui, şi pentru cauza lui putea să oprească orice intervenţie a acestui prinţ, în favoarea adevărului. „Nu vreau — spunea el — ca în această chestiune, electorul nostru, care este nevinovat de toate acestea, să facă cel mai mic lucru pentru a apăra gândurile mele. El are dreptul să-şi întindă mâna ca să nu fiu expus vreunei violenţe, dacă poate face aceasta fără să compromită propriile sale interese. Dacă nu, eu accept în întregime primejdia care mă ameninţă." Această tărie a lui Luther încuraja pe numeroşii săi prieteni. Prin aceasta, el dădea un viu exemplu de încredere în Dumnezeu. „Domnul este pentru mine, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Psalmul 118.6)

　　Schimbând deci tactica, Leon al X-lea a invitat pe cardinalul Cajetan, legatul său la dieta germană, să se ocupe de această problemă şi s-o trateze în Germania. Luther a primit ordinul de a se duce la Augsburg. El a răspuns imediat la această chemare. Din fericire, prietenii lui au arătat mai multă prudenţă decât el şi l-au făcut să nu apară înaintea cardinalului fără a fi primit un bilet de liberă trecere semnat de împărat. Dar acest act a trebuit să fie aşteptat câteva zile, în timpul cărora Cajetan a căutat să-l ademenească pe reformator. Totodată a trimis la el pe unii din prietenii săi care trebuiau să pregătească terenul, fie zdruncinând pe Luther prin teamă, fie căutând să-l câştige prin linguşiri. în definitiv, era vorba de puţin lucru — spuneau ei — n-avea decât să-şi retragă ereziile, treabă de un cuvânt latinesc compus din şase litere: „Revoco", adică „mă dezic". Dar Luther a rămas neclintit.

　　În sfârşit, actul aşteptat a sosit. N-ar trebui să se creadă că, acceptându-l, Luther căuta să se sprijine pe un braţ de carne. El vedea în aceasta, simplul fapt al ascultării de sfatul venit de la prietenii săi cei mai bine intenţionaţi şi chiar cei mai evlavioşi. Domnul avea în mână cauza lui. Dacă i s-ar fi cerut viaţa, el ar fi dat-o cu bucurie.

　　În prezenţa legatului papei, Luther a afirmat că el este autorul tezelor din Wittemberg; el îşi lua asupra lui întreaga răspundere, adăugând că era dispus să primească învăţătură, dacă l-ar convinge cineva de greşeală. Alunei cardinalul, hotărât să-şi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, a răspuns într-un ton cu totul împăciuitor, lăudând chiar şi smerenia lui Luther şi arătându-şi bucuria; apoi a insistat de Luther să-şi recunoască greşelile, să-şi retragă afirmaţiile şi să se abţină pe viitor de a mai răspândi punctele sale de vedere. Luther, întrebând asupra căror puncte ar trebui să-şi retragă cuvintele, legatul a spus că este vorba de problema indulgenţelor şi de afirmaţia reformatorului că mântuirea depinde numai de harul lui Dumnezeu. Luther n-a refuzat deloc să primească din nou învăţătură relativ la indulgenţe, fără ca, bineînţeles, să se oblige a le accepta. Relativ la celălalt punct, el a declarat că îl va menţine până la moarte, dacă va trebui să moară pentru aceasta, decât să se lepede de el; a tăgădui mântuirea prin har ar însemna să lepede întreaga lucrare a Domnului Hristos. În zadar Cajetan a recurs la toate mijloacele pentru a obţine de la Luther mărturia pe care dorea a i-o smulge. Rugăminţi şi ameninţări au rămas şi unele şi altele fără rezultat şi tot aşa în zilele care au urmat. Luther şi-a menţinut poziţia de la început. „Eu nu sunt decât un om — spunea el — şi, prin urmare, în stare să mă înşel. Am arătat deja dorinţa mea de a primi învăţătură şi îndreptările necesare cu privire la greşelile pe care le-aş fi putut înfăptui. Voi face tot ce se va putea cere de la un creştin. Dar protestez cu toată puterea mea contra metodei urmată în această chestiune şi contra pretenţiei care se arată de a mă constrânge să mă dezic, fără a mă fi convins de greşelile mele."

　　De fapt, dezbaterea se învârtea în jurul afirmaţiei lui Luther că numai credinţa mântuieşte: „Credinţa celui drept îl îndreptăţeşte şi îi dă viaţă din Dumnezeu." El îşi sprijinea aceste cuvinte pe numeroase locuri din Biblie, despre care legatul a îndrăznit să pretindă că cea mai mare parte dintre ele nu aveau nimic a face cu discuţia. Scos din sărite, Cajetan i-a strigat: „Să te dezici sau să te retragi definitiv!"

　　Luther a ascultat respectuos de acest ordin categoric; cei doi adversari nu trebuiau să se mai revadă. Prins în propriul său laţ, Cajetan a fost cuprins de o ură şi mai mare: „...Acest om — spunea el — are nişte ochi profunzi şi speculaţii stranii în cap. Nu vreau să mai discut cu o asemenea brută. Privirea lui străpungătoare spune prea mult despre caracterul său rău."

　　În timpul acestei lupte inegale s-a răspândit zvonul despre cardinal că ar vrea să recurgă la un procedeu obişnuit Romei: să arunce în închisoare pe Luther şi pe prietenul său Staupitz, mai marele Augustinilor; şi aceasta, cu tot permisul lui de liberă trecere. Dar un senator din Augsburg a luat măsuri pentru salvarea viteazului luptător al adevărului. Într-o seară, spre miezul nopţii, un cavaler neînsemnat, călare pe o mârţoagă, neavând nici sabie nici pinteni, ieşea din oraş pe o poartă mai ferită, însoţit de un vizitiu bătrân. Era Luther, asupra căruia veghea senatul. El a ajuns zdrobit de oboseală la Wittemberg. Foarte supărat pentru că prada îi scăpase, cardinalul a somat pe elector să trimită pe Luther la Roma sau să-1 izgonească din ţinut. Prinţul a dat reformatorului scrisoarea pe care a primit-o şi a respins rolul ruşinos pe care ar fi vrut ceilalţi să-1 aibă.

　　Într-o scrisoare modestă dar precisă, adresată legatului, Luther şi-a expus toată purtarea şi imposibilitatea unei deziceri; apoi arăta care era temelia credinţei sale. „Eu mă încredinţez — scria el — voinţei pline de îndurare a Domnului, oricum ar dispune El de mine şi îl laud pentru faptul că a găsit vrednic pe un păcătos ca mine să sufere pentru o cauză atât de bună şi sfântă."

　　Luther s-a gândit că este nimerit să scrie direct lui Leon al X-lea, spunându-i, între altele, dorinţa sa de a apela de la un papă rău informat la un papă bine informat. Această scrisoare, compusă cu cel mai atent respect, n-a primit nici măcar răspuns. Atunci Luther a întocmit o a doua scrisoare, în care, de data asta, apela de la papă la un consiliu; era o lovitură îndreptată chiar împotriva autorităţii papale, pentru că o bulă a lui Pius al II-lea hotărâse excomunicarea imediată contra oricui, fie chiar a împăratului în persoană, dacă îşi permitea să pună la îndoială supremaţia papei. Dar Leon al X-lea prefera diplomaţia în locul mijloacelor violente şi a făcut o nouă încercare pe lângă Luther, recurgând la şambelanul Miltitz. A citat înaintea sa pe Tetzel şi i-a reproşat, cu amărăciune, în privinţa felului în care se achitase de datorie. Sărmanul vânzător de indulgenţe a fost atât de atins de lucrul acesta încât a căzut bolnav. Luther a încercat să-1 mângâie, căutând să-i îndrepte privirile spre Domnul, dar fără succes. Puţin timp după aceasta, Tetzel a murit de supărare.

　　Doctorul Eck, altădată coleg şi prieten al lui Luther, îşi făcuse renume prin asprimea pe care o arăta în combaterea învăţăturii Evangheliei. Era cunoscut ca fiind în mod deosebit dăruit pentru a discuta, iar în discuţii avea o putere de contrazicere şi o îndemânare demnă de o cauză mai bună. În mai multe rânduri participase la astfel de discuţii, atât de gustate pe atunci; totdeauna el era învingător. A publicat 12 teze, cu scopul de a le răsturna pe cele de la Wittemberg. Cea de a douăsprezecea teză a lui Eck era întocmită în aşa fel încât ataca personal pe Luther, în atitudinea lui de împotrivire faţă de învăţătura papală. în adevăr, întemeindu-se pe cele mai bune texte istorice, Luther arătase că, în timpurile de la început ale bisericii, episcopul de la Roma nu se gândise niciodată să stăpânească peste toată creştinătatea. Deci, dacă el pretindea acum acest lucru, făcea aceasta prin uzurpare. Cu toate sfaturile prietenilor săi, care se temeau de savantele sofisme ale doctorului Eck, Luther s-a hotărât să-l combată, deşi însăşi felul acestei dezbateri pricinuia prietenilor săi cea mai mare teamă. Însă ducele George de Saxa (care nu trebuie confundat cu electorul), foarte zelos pentru catolicism, a provocat dezbaterea, adresând mustrări amarnice celor care ar căuta s-o evite, inclusiv episcopului de Mersebourg, pe teritoriul căruia se găsea Leipzig, locul în care urmau să se întâlnească adversarii. Dar episcopul nu făcuse altă greşeală decât că declarase că socoteşte discuţia de prisos.

　　O mare mulţime a asistat la dezbatere: nobili, savanţi, profesori. A durat cam o săptămână. Luther a făcut dovadă de o cunoaştere extraordinar de bună a Bibliei, domeniu în care Eck se arăta cu totul inferior, apoi şi de o documentare istorică de aşa fel încât de mai multe ori a închis gura adversarilor prin argumente scoase de la părinţii bisericii cei mai renumiţi. A arătat din Scripturi că Biserica nu are decât o Căpetenie, care este Domnul Hristos, citând între altele Psalmul 110.1: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale." Eck a crezut că-1 încurcă, tratându-l ca „hussit", din Boemia, eretic, la care Luther a răspuns, fără a se feri, că printre afirmaţiile lui Huss erau multe în totul conforme învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu, printre care: „Nu este nevoie, pentru mântuire, să crezi biserica romană superioară celorlalte." „Puţin mă interesează — a adăugat el — că aceste cuvinte ar fi ale lui Huss sau Wycliffe; acesta este adevărul. Mai mult nu-mi trebuie." Şi a rezumat în aceste cuvinte, poziţia pe care a luat-o: „Doctorul Eck evită Scripturile tot aşa cum Diavolul fuge de îndată ce vede crucea. În ce mă priveşte, deşi am un mare respect pentru părinţii bisericii, în măsura în care ei menţin adevărul, eu pun mai presus de ei Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tocmai asupra acestui punct, eu atrag mereu atenţia celor care ne ascultă." În sfârşit, cum Eck îi amintea hotărârile luate cu privire la Huss de către Consiliul din Constance, Luther a declarat că orice fel de consiliu se poate înşela, numai Biblia este infailibilă.

　　Eck tocmai aceasta căuta: să ia de la adversul său afirmaţii de felul acesta. În această privinţă a reuşit; dar disputa de la Leipzig a avut astfel pentru Luther acest avantaj nespus de mare, de a-l aduce în stare să ia în mod hotărât o atitudine faţă de diferitele puncte asupra cărora încă nu se pronunţase. El a apărut deci, la Leipzig, mai mult ca înainte, ca un luptător neclintit pentru adevăr.

　　În scrisorile personale ale doctorului Eck, el singur mărturiseşte că la numeroase discuţii a suferit o totală înfrângere, pe care el încearcă s-o explice prin motive care se pot deduce. În lumea teologică din Leipzig s-a proclamat totuşi victoria deplină a luptătorului catolic. Acestei afirmaţii i se opunea opinia unui martor modest şi imparţial, Mosellanus, care spunea: „Dacă ascultaţi pe cei care nu înţeleg nimic din subiectele discutate, Eck a avut o victorie strălucită. Dar în ochii oamenilor pregătiţi şi care gândesc, Luther este cel care a rămas stăpân al câmpului de bătaie." Un fapt rămâne: fără a intra în nenumăratele amănunte ale iscusinţei teologice de a vorbi în timpul disputei, cauza adevărului se impune prin însăşi simplitatea sa. Ceea ce dovedeşte acest lucru, între altele, este renumele, de acum încolo, dobândit de universitatea din Wittemberg, unde Luther preda mai departe. Se vedeau până la 400 de studenţi, urmând cursurile sale în acelaşi timp, încât era o greutate să fie găzduiţi în oraş. Această extraordinară putere de atragere nu este de ajuns pentru a arăta valoarea vestei pe care o aducea reformatorul?

　　Vestea se răspândea rapid în afara Germaniei. Froben, renumitul tipograf din Basle, edita lucrările lui Luther; ele se împrăştiau de îndată, peste tot. Şase sute exemplare au pătruns în Franţa. Au fost primite cu mare bucurie în Anglia. Nişte negustori spanioli le-au tradus în limba lor şi le-au expediat, din Anvers, în patria lor. Calvi, un librar savant din Paris, a introdus din ele, un pachet mare, în Italia. Şi Froben îi scrie în această privinţă lui Luther: „Am vândut totul. Niciodată o altă afacere editorială nu mi-a reuşit atât de bine." La aceasta, reformatorul i-a răspuns cu umor: „Mă bucur împreună cu dumneata de faptul că oamenii găsesc plăcere în adevăr, deşi el se exprimă fără mare pricepere şi gângăvit." Disputa din Leipzig l-a făcut pe Luther să rupă ultimele legături care încă îl mai ţineau de biserica romană. Până aici, el mereu dorise să facă o reformă chiar în sânul bisericii. Acum a înţeles că este imposibil. „...Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa de mânia aprinsă a Domnului" (Ieremia 51.45). Eck i-a descoperit că supremaţia pe care Roma o pretinde, îşi trage originea din ambiţia unui partid şi din credulitatea fără pricepere a celuilalt.

　　„Învăţaţi prin exemplul meu," scria Luther, „ce lucru greu este să te dezveţi de greşelile care cutreieră lumea întreagă şi care, printr-o lungă obişnuinţă, ne-au devenit a doua natură. Iată, sunt şapte ani de când citesc Sfânta Scriptură şi o predic cu zel, în aşa fel încât o ştiu aproape pe de rost. Aveam astfel primele lucruri ale cunoaşterii şi ale credinţei în Domnul Hristos. Am susţinut chiar, în mod public, că nu printr-un drept divin pretinde papa supremaţia bisericii creştine. Şi totuşi n-am văzut concluzia întregii mele atitudini, adică nevoia categorică şi neîndoelnică de a spune că papalitatea este de la Diavolul. Pentru că ce nu este de la Dumnezeu, este de la Diavolul."