Din cuvântarea lui Cristian David

　　Va fi spre binele cititorului să dăm şi notiţele următoare culese dintr-o predică a lui Cristian David, de marele evanghelist Wesley, cu ocazia unei vizite făcută de el aşezămintelor din Herrnhut în anul 1738.„Cuvântul împăcării pe care îl predicau apostolii", spunea dulgherul Constantin David, adresându-se, în hainele lui de lucru, ascultătorilor săi, „este că suntem împăcaţi cu Dumnezeu, nu prin faptele noastre, nici prin propria noastră dreptate, ci numai şi numai şi pe deplin prin sângele lui Hristos. Dar, va zice cineva: „Nu trebuie oare să mă întristez şi să-mi pară rău din cauza păcatelor mele, mai înainte de a nădăjdui că pot fi împăcat cu Dumnezeu?" Da, e bine şi drept să ai o inimă zdrobită şi întristată. Dar luaţi seama că aceasta nu este lucrarea voastră, ci aceea a Duhului Sfânt. Mai mult, nu aceasta este temelia împăcării. Nu prin ea sunteţi îndreptăţiţi; nu prin dreptatea personală şi nici printr-o mică parte a dreptăţii voastre sunteţi împăcaţi cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor nu se datoreşte, nici în totul, nici în parte, acestei cauze. Umilirea şi întristarea ta nu sunt de nici un folos. Dimpotrivă, aceasta este o piedică În calea îndreptăţirii, adică, dacă te întemeiezi cât de puţin pe simţămintele tale, dacă te gândeşti: Trebuie să mă căiesc atât sau atât, trebuie să mă întristez înainte de a putea fi îndreptăţit - pui căinţa ta, durerea ta, smerirea ta, ca temei sau cel puţin ca o parte din îndreptăţirea ta, şi prin urmare aceasta este o piedică în calea îndreptăţirii tale, o piedică ce trebuie înlăturată.„Deci, adevărata temelie nu e nici căinţa ta, nici propria ta dreptate, şi nici orice ar putea veni de la tine; mai mult, nici ceea ce lucrează Duhul Sfânt în tine. Temelia îndreptăţirii tale este ceva în afară de tine: este sângele lui Hristos, pentru că iată ce spune Cuvântul: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate" (Romani 4.5). Nu vedeţi din aceste cuvinte că temelia nu e în nimic din ceea ce este în noi? Nu e nici o legătură directă între Dumnezeu şi cei nelegiuiţi; ei simt cu totul despărţiţi unul de altul; n-au nimic împreună. Deci nu-i nimic care să-i apropie de Dumnezeu şi să-i împace cu El. De fapt, ce găsim în ei? Fapte ale dreptăţii, de pocăinţă? Nu, ci numai nelegiuire.„Aşa stând lucrurile, mergeţi de-a dreptul la Hristos, cu toată nelegiuirea voastră. Spuneţi-I: „O, Tu, ai cărui ochi simt ca o flacără de foc, care îmi cercetezi inima, Tu vezi că sunt nelegiuit; sângele Tău să mă mântuiască, pentru că în mine nu-i decât nelegiuire." Lucrul acesta nu pot să-l înţeleagă înţelepţii şi învăţătorii acestei lumi. Pentru ei este o nebunie. Păcatul este singurul lucru care desparte pe om de Dumnezeu; păcatul este de asemenea singura dovadă, singurul motiv ca păcătosul să se poată prezenta înaintea Mielului lui Dumnezeu, ca să aibă milă de el şi, în puterea sângelui Său, să-l aducă la Tatăl. Iată temelia care nu poate fi zguduită. Prin credinţă suntem puşi pe această temelie, iar această credinţă este darul lui Dumnezeu."Aşa era învăţătura vestită la Herrnhut, aceea care dă la o parte pe om cu faptele lui, pentru ca păcătosul să găsească totul în Domnul Hristos şi prin Domnul Hristos.