Urmașii fraților din Boemia și Moravia

　　Câteva amănunte cu privire la urmaşii fraţilor din Boemia şi Moravia până la întemeierea localităţii HerrnhutPersecuţiile dezlănţuite în Boemia şi Moravia împotriva celor ce s-au despărţit de biserica romană nu au atins numai pe fraţi, ci si adunările lutherane si reformate care se formaseră în aceste ţinuturi. Dar, cu toate persecuţiile, cu toate emigrările în număr mare în ţările vecine: Polonia, Silezia, Prusia, Saxa etc., emigrări care, de la 1622 până la 1730 au atins cifra de o sută de mii de persoane, în aceste două ţări au fost familii care au rămas alipite învăţăturilor evanghelice, cu toate că deseori credincioşii erau nevoiţi a se ascunde şi a urma de formă ceremoniile cultului papistaş. Mulţi, nu numai că au păstrat aceste învăţături pentru ei înşişi, dar le şi propovăduiau, însă în cea mai mare taină, prin regiunile mărginaşe. Alţii dintre aceşti prieteni ai Evanghliei, din cauza mâniei de foc a clerului care apăsa asupra lor, au ajuns să-şi ascundă toată viaţa, până şi de soţiile, de copiii şi de servitorii lor, locurile tainice unde îşi păstrau Bibliile şi cărţile. Le citeau în taină sau le făceau să servească la nevoie pentru zidirea altora. S-au văzut bărbaţi şi părinţi care nu au descoperit familiilor lor comoara ascunsă a cărţilor lor decât numai pe patul morţii, nevoind să părăsească pământul fără a fi dat măcar odată mărturie despre credinţa lor. Alţii, mai puţin sfioşi, ţineau adunări secrete, unde se zideau împreună sufleteşte. Se adunau noaptea prin subsoluri sau alte locuri ascunse, mereu în primejdia să fie aflaţi şi apoi să îndure pedepse mari, chiar şi moartea.Timp de un secol întreg, cât a durat asuprirea acestui sărman popor, se păstra o sămânţă a adevărului care îşi dovedise fiinţa într-un chip cu totul deosebit la începutul secolului al XVIII-lea, Vom da câteva amănunte asupra acestui subiect care ne atrage luarea aminte.Să vorbim întâi despre un om deosebit în multe privinţe prin ştiinţa sa, iubirea sa pentru cauza fraţilor şi credincioşia sa faţă de ei. Amos Comenius, păstor al bisericii din Fulneck, în Moravia, a fost unul dintre cei care au trebuit să plece în exil. S-a retras în Polonia cu o parte din turma sa. În 1632 a fost numit episcop al fraţilor răzleţi din Boemia şi din Moravia. Necazul bisericilor îi copleşea inima de mâhnire, dar vedea într-asta o pedeapsă pe care le-o dăduse Dumnezeu din cauza moleşirii lor şi a legăturii lor cu lumea. în clipa când trebuia să-şi părăsească ţara, ajuns pe un munte de la graniţă, îşi aruncă privirile încă o dată asupra Moravei şi Boemiei şi, aşezându-se în genunchi împreună cu fraţii săi, rugă pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi de a nu părăsi cu totul aceste regiuni şi a nu le lipsi niciodată de Cuvântul Său, ci să păstreze în ele, totdeauna, o sămânţă sfântă. Rugăciunea, după cum vom vedea, i-a fost ascultată. El însuşi nu înceta deloc să se ocupe şi să încurajeze pe cei răzleţi şi a alcătuit un fel de catehism pentru toate oile răzleţe ale Domnului Isus, şi mai ales pentru cele din Fulneck şi din împrejurimi. Prefaţa, o termină cu cuvintele: „Dumnezeul oricărei har să vă dea prin Duhul Său puterea de a vă întări în omul dinăuntru pentru cauza Domnului Isus Hristos; de a fi stăruitori în rugăciune, de a fi tari în ispite şi în necazuri, în vederea gloriei şi pentru ca să fiţi veşnic cu El în împărăţia Sa." Comenius a murit în anul 1671; însă amintirea sa s-a păstrat mult timp în ţinutul Moraviei, unde îşi făcuse lucrarea.După cum se rugase acest credincios slujitor al lui Dumnezeu, cu toată asprimea care apăsa asupra fraţilor, timp de un veac s-a păstrat o rămăşiţă. E drept că în urma morţii sale în străinătate, nimeni nu se gândea la fraţii din Boemia şi Moravia, nici măcar cât te gândeşti la un mort; totuşi, o rămăşiţă a vieţii era; şi din 1701 ea a început să se arate. În 1715 a avut loc o puternică trezire la Fulneck şi în câteva locuri de lângă Lititz; dar aceasta a atras asupra fraţilor o îndoită asuprire. Unii chiar au trecut peste graniţă; totuşi trezirea nu a putut fi oprită.Rămăsese la Fulneck şi în satele învecinate un număr atât de mare de fraţi, obligaţi, după cum am spus, să se potrivească în afară formelor de cult romane, dar care păstrau cu grijă Scripturile Sfinte şi cărţile lor de cântări şi de zidire sufletească. Aveau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, şi mai ales duminica, adunări pe care magistraţii nu le nesocoteau, şi care atrăgeau din timp în timp asupra credincioşilor noi încercări. E drept că pentru a-i câştiga sau pentru a-i adormi, preoţii romani i-au încuviinţat pentru un timp a lua cina în amândouă felurile; însă această slabă îngăduinţă fiindu-le ridicată, au început a lua cina între ei, în taină, şi Dumnezeu nu i-au lăsat fără îndrumători pentru a-i încuraja.După plecarea lui Comenius, mai mulţi predicatori ai fraţilor s-au refugiat la Zauchtenthal, sat în apropiere de Fulneck, şi făceau adunări acolo. În felul acesta cunoştinţa Evangheliei se păstra şi aici. Printre aceşti oameni a fost Martin Schneider, care instruia tineretul şi-l învăţa citirea, scrierea şi catehismul lui Comenius. Purtarea sa a atras luarea aminte a preoţilor. A fost chemat în faţa magistraţilor, închis de mai multe ori, şi ar fi fost condamnat să fie ars, dacă nobilii catolici la care fusese în servici şi care îl iubeau mult n-ar fi mijlocit pentru el.După aceasta, adunările s-au ţinut la vărul său, Samuel Schneider. Şi acesta, fiind învinuit că este unul dintre învăţătorii fraţilor, a fost aproape de punctul de a fi spânzurat. Cu toate acestea, el a continuat să predice până a murit în 1710. A adormit plin de bucurie şi a peceltuit cu vrednicie o viaţă de credinţă în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor, mărturie ce o dăduse despre Evanghelie. Nu încetase să vorbească despre ceea ce a fost cauza nădejdilor sale; inima îi era copleşită de bucurie la gândul că se va afla în curând lângă Domnul Isus. „Acolo," spunea el, „voi vedea de asemenea pe scumpii Săi apostoli, pe profeţii Săi, pe toţi martirii care au suferit pentru numele Său şi tot norul de martori care nu şi-au iubit viaţa, încât şi-au dat-o pentru Domnul Isus; şi voi fi pentru totdeauna cu Domnul."„Priviţi," spunea el, alor săi, „priviţi sfârşitul acestor oameni!" cuvinte care se pot potrivi lui însuşi. Şi îi îndemna cu stăruinţă să rămână credincioşi Domnului Isus.Preotul roman din localitate a venit să-i dea ungerea, însă Schneider i-a spus: „Eu simt uns deja şi pecetluit cu Duhul Sfânt pentru viaţa veşnică; ungerea pe care doriţi să mi-o daţi, prin urmare, este nefolositoare." „Gândeşti, deci, că mori în stare de har fără să fi primit ungerea cea din urmă?" îl întrebă preotul. Schneider, arătând cu degetul spre soare, a răspuns: „Tot pe atât de sigur, cum vezi dumneata soarele strălucind pe cer, tot pe atât de sigur sunt eu mântuit." Atunci preotul a spus: „Bine, bine Schneider; dar spune-mi: eşti învinuit că nu eşti bun catolic şi că nu faci nici pomeneală de sfinţi." „Oamenii au spus multe lucruri rele despre mine", a răspuns Schneider, „şi mi-au făcut multă amărăciune fără motiv; însă eu m-am străduit toată viaţa să merg pe urmele sfinţilor şi să le urmez purtarea." Preotul a tăcut şi, plecând, a spus celor de faţă: „De aş muri şi eu de moartea acestui om drept!"Un alt martor credincios al acestor timpuri de necaz a fost şi George Joeschke din Sehlen. Era un adevărat urmaş al fraţilor din Boemia, unul dintre acei patriarhi evlavioşi la care prietenii Domnului veneau să ia încurajare şi mângâiere în acele timpuri de necaz. Era în legătură strânsă cu fraţii din Fulneck şi din împrejurimi, din Zauchtenthal, din Scroenau, din Kunerwald etc. Aveau obiceiul să se adune rând pe rând în unele din aceste locuri pentru ca în tristeţea inimii lor, cu multe lacrimi şi rugăciuni, să stea de vorbă despre învăţătura mântuirii, despre starea fraţilor, despre asuprirea care apăsa asupra celor ce rămâneau credincioşi. Se observa cu durere că numărul familiilor acestora se tot micşora din cauza căsătoriilor cu catolicii, şi stăpânirea nu contenea a lucra chiar să înlesnească această micşorare.George Joeschke însă n-a încetat până la moarte să se roage pentru această sărmană rămăşiţă, să mângâie, să înştiinţeze şi să întărească pe cei care erau pe moarte. El se ocupa în mod deosebit de cei cinci fraţi Neisser, nepoţii lui. Îi învăţa cu credincioşie calea mântuirii şi le spunea să citească cu stăruinţă Sfintele Scripturi, scrierile fraţilor şi pe cele ale lui Luther. Totodată, le spunea că fiecare trebuie să fie în sine însuşi asigurat de mântuirea şi de iertarea păcatelor lui şi că, fiind mântuiţi, nu mai trebuie să trăim pentru lume, ci pentru Domnul Isus, că fără aceasta, poţi să ai toată ştiinţa şi totuşi să fii pierdut.Avusese la o vârstă foarte înaintată un fiu pe care îl iubea mult. Văzând, în 1707, că i se apropie sfârşitul, a chemat în jurul patului său pe nepoţi şi pe copilul său ca să le dea cea din urmă binecuvântare. I-a îndemnat în mod solemn să rămână credincioşi Domnului Isus până la moarte, aşa cum învăţaseră să-L cunoască. Le-a spus să se alipească de El din toată inima, şi că atunci vor vedea o mare eliberare: „pentru că Dumnezeu" adăugă el, „ascultă rugăciunea aleşilor Săi care strigă la El zi şi noapte."Apoi a mai spus: „Este adevărat că libertatea noastră a fost spulberată; cei mai mulţi dintre urmaşii fraţilor îşi arătau mai mult dragostea faţă de lume şi astfel au fost înghiţiţi de papism. Toate par să arate că situaţia fraţilor este pierdută. Însă, copii, vedeţi voi, va veni o eliberare pentru cei care mai sunt din rămăşiţă. Că aceasta se va întâmpla în Moravia sau că veţi părăsi acest Babel, nu ştiu; însă sunt încredinţat că asta nu va ţine mult; înclin însă să cred că veţi ieşi din ţară şi că veţi găsi un loc unde veţi sluji lui Dumnezeu fără teamă, după Cuvântul Său. Când va veni timpul acela, să fiţi gata şi luaţi seama să nu fiţi voi cei de pe urmă. Aduceţi-vă aminte de cuvintele mele. În sfârşit, vă încredinţez pe acest micuţ, singurul meu copil. Ţi-l încredinţez, mai cu seamă ţie, Augustin. Trebuie ca el să fíe al Domnului Isus. Nu-l pierdeţi din vedere şi, când veţi ieşi din ţară, luaţi-l cu voi."Spunând acestea, venerabilul bătrân se întoarse spre băiatul lui şi îl binecuvântă, vărsând multe lacrimi. A binecuvântat după aceea pe toţi nepoţii săi şi îndată după aceasta a plecat la Domnul. Era de 83 de ani. Niciodată n-au uitat fraţii Neisser această despărţire şi au păstrat în inima lor cu grijă cuvintele slujitorului lui Dumnezeu.În adevăr, nu-i mişcătoare această scenă în acele timpuri de apăsare? Nu ne aminteşte ea de sfârşitul bătrânului patriarh Iacov, de cel al lui Iosif? Credinţa care îl făcea să vadă ieşirea fuior lui Israel din ţara Egiptului, credinţa care sprijinise pe fraţi în suferinţele lor şi chiar în moarte, nu era ea şi în cuvintele de încredere ale bătrânului George Joeschke? Domnul nu încetase de a avea martori în aceste ţinuturi persecutate şi le-a ascultat rugăciunile.După moartea acestor martori credincioşi ai adevărului, urmaşii lor s-au văzut nevoiţi să-şi ţină adunările tot mai ascunse, iar la urmă să se mărginească numai la cultul de familie, ceea ce conducea la declinul adunărilor. Toate li se ridicau împotrivă, închisoarea, amenzile, atracţiile lumii, teama de a-şi pierde averile, făceau rămăşiţele fraţilor să alunece tot mai mult în asemănarea cu lumea şi în participarea la ceremoniile cultului catolic.Trecuseră 100 de ani de când în Moravia fraţii erau apăsaţi în felul acesta şi Dumnezeu în harul Său a intervenit să le dea eliberarea. Începutul acestei eliberări s-a făcut prin uneltele cele mai umile, pentru că aşa îi place lui Dumnezeu să Se arate. Cea dintâi unealtă a fost un biet cerşetor.În 1716, trăiau în satul Sehlen cei cinci fraţi Neisser despre care am vorbit. Ei se adunau cât puteau de des cu vecinii lor, fraţii din Zauchtenthal şi din împrejurimi. Un bătrân soldat protestant în concediu venea adeseori să cerşească la ei şi îi făcea să se bucure de cântările evanghelice pe care le cânta el la poarta lor, cât şi de locurile din Scriptură pe care le spunea pe dinafară. El i-a pus în legătură cu păstorii lutherani ai bisericii din Teschen, în Silezia, dintre care unul, anume Steinmetz, era un om al lui Dumnezeu care împreună cu alţii făceau cunoscută vestea bună a mântuirii şi stăruiau asupra a ceea ce trebuia să fie adevărata viaţă creştină. De aici înainte fraţii se duceau acolo să caute încurajare şi lumină, deşi aveau mai mult de 20 km de mers.Însă omul de care S-a folosit îndeosebi Dumnezeu pentru lucrarea ce o avea de făcut, a fost un simplu meşteşugar, om al lui Dumnezeu şi adevărat lucrător al Evangheliei: „Nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl" (Galateni 1.1). Se numea Cristian David şi se născuse în anul 1690, la Senftleben, în Moravia. Născut şi crescut în catolicism, el dovedea o râvnă mare în a-i împlini poruncile; însă, împlinindu-le, nu găsea pace pentru sufletul său, conştiinţa îl mustra pentru atâtea fapte şi nu găsea nici puterea necesară pentru a se lupta cu păcatul şi a-l birui. În tinereţe a fost pus să păzească vacile şi oile, după aceea a învăţat meseria de dulgher. În locul în care trăia pe atunci, a făcut cunoştinţă cu câţiva creştini evanghelici care i-au arătat că închinarea la sfinţi şi obiceiurile romane nu erau decât nişte porunci omeneşti. Aceasta a clătinat credinţa lui în biserica romană. În acelaşi oraş se găseau câţiva oameni evlavioşi care din cauza strângerii lor laolaltă şi a cărţilor găsite la ei au fost închişi într-un subsol. Cristian îi auzea acolo rugându-se şi cântând zi şi noapte, ceea ce i-a produs o adâncă zguduire sufletească, însă nu-şi dădea seama de ce se petrecea în ei şi puterea care le dădea în încercare o astfel de pace şi de bucurie.Evreii aveau şi ei sinagogă în acea localitate. Cristian, văzând râvna şi credincioşia cu care ei îşi păzeau legea şi cu care îşi sărbătoreau cultul, s-a alipit de ei. Însă, stând cu ei de vorbă, a fost pus într-o mare încurcătură, neştiind cine avea dreptate: catolicii romani, creştinii cei închişi sau evreii.El nu văzuse niciodată o Biblie. Aflând că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu, a dorit fierbinte să-l aibă şi a reuşit să-l procure. Pe măsură ce citea şi punea alături Vechiul Testament de Noul Testament, îndoielile care îl chinuiseră au dispărut şi a văzut că Isus era chiar Mesia cel promis. Însă alte nelămuriri i-au năpădit în suflet: a început a se întreba dacă Biblia este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, însă cu cât îl studia, cu atât vedea mai limpede cum toate promisiunile şi ameninţările pe care le cuprindea el se împliniseră; a văzut de asemenea cu cât adevăr prezintă Scriptura trăsăturile celor răi şi ale credincioşilor şi cu cât adevăr descrie lupta duhului şi a cărnii. A înţeles astfel că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi că religia creştină aşa cum o arată Cuvântul este singura religie adevărată pentru care mii şi mii de oameni şi-au jertfit viaţa în toate timpurile. De atunci lectura sa aleasă şi zilnică, recreaţia precum şi studiul său după ce termina lucrul era Biblia. El s-a ocupat de ea până la sfârşitul zilelor sale şi era atât de pătruns de Cuvânt încât vorbirea lui, felul său de a se exprima îi erau influenţate. După Biblie a învăţat să scrie.Fiind convins că învăţătura lutherană era aceea a Sfintelor Scripturi, s-a hotărât să se alipească de această biserică. Pentru aceasta s-a dus în Ungaria şi când, la Tyrnau a auzit pentru întâia oară melodia unui cântec într-un templu lutheran, a fost răpit de bucurie. Însă a observat că cei care caută pe Dumnezeu au adesea mai multă râvnă şi mai multă dragoste decât cei care pretind că L-au găsit. Lutheranii din Ungaria se temeau să se expună pedepselor severe hotărâte pentru cei care primeau un prozelit catolic şi au sfătuit pe Cristian să se ducă în Saxa. El a primit lucrul acesta cu atât mai bucuros, cu cât clerul roman începuse să-l urmărească.A plecat mai întâi la Lipsea, apoi la Berlin. Acolo, părăsind cu totul catolicismul, a luat pentru prima dată cina în biserica lutherană. Şi totuşi încă nu a găsit acolo ceea ce căuta. A văzut la protestanţi, pretutindeni, neorânduială şi păcat şi a aflat că el însuşi nu putea să se poarte cu seriozitate, fără să fíe un motiv de dispreţ pentru cei mai mulţi şi fără să întâmpine împotriviri de tot felul. S-a angajat atunci ca soldat, gândind că va fi mai independent în ce priveşte conştiinţa lui. Era un lucru ciudat, care ne arată că nici până atunci nu aflase încă lumina de care avea nevoie sufletul lui. Şi ca soldat a fost numaidecât dezamăgit şi a părăsit armata pentru a se întoarce în Silezia, ca să se ocupe de meseria lui de dulgher, de la început. Însă, fiind prigonit de iezuiţi, în 1717 s-a dus la Goerlitz, în Lusacia (în nordul Boemiei, ţinând de Saxa).Aici a cunoscut copii ai lui Dumnezeu mai luminaţi şi a aflat, în sfârşit, ceea ce inima lui dorea de atâta timp, cu mult suspin, adică pacea şi siguranţa mântuirii, rod al credinţei în Domnul Isus, fără faptele legii. Aşa că a şi început să predice de aici înainte. S-a căsătorit şi a trăit împreună cu soţia sa o viaţă model. Dar el se simţea chemat să vestească Evanghelia pretutindeni unde avea să-l călăuzească Dumnezeu; soţia sa, însă, având sănătatea delicată, nu putea să-l însoţească; totuşi era la un gând cu el şi nu punea nici o piedică în calea deselor lui călătorii. Avea pe inimă să viziteze mai întâi pe compatrioţii săi, şi nici o primejdie — şi multe mai avea de întâmpinat — nu l-au putut împiedica să se ducă la cei care căutau adevărul, ca să-i lumineze şi să-i întărească.În acelaşi an 1717, Cristian David a sosit la fraţii Neisser, la Sehlen, pe care i-a lămurit în ce fel trebuiau să citească Scriptura, ca să le fie o adevărată binecuvântare. Apoi, privind împrejurările dureroase în care se găseau, le-a spus acele cuvinte ale lui Iacov, atât de potrivite cu starea lor: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dar dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată" (Iacov 1.2-5).Ei au fost adânc mişcaţi de cuvintele atât de simple şi atât de adevărate ale acestui om al lui Dumnezeu. În simţământul sărăciei lor duhovniceşti, ei doreau fierbinte să se mute în vreun ţinut unde li se părea că ar găsi mai multă căldură şi viaţă. Fiindcă socoteau că toţi Lutheranii erau ca Cristian David, l-au rugat pe acesta să le găsească într-o ţară protestantă un loc unde să se poată stabili şi trăi cu evlavie.După un an şi două luni, Cristian David s-a întors. Zadarnic a căutat un loc de refugiu pentru aceşti fraţi; însă i-a încurajat şi i-a întărit, îndemnându-i la răbdare şi la o deplină încredere în Dumnezeu. Trecuse printr-o boală grea şi le istorisea cum Dumnezeu îi dăduse binecuvântări în încercare, dăruindu-i prieteni credincioşi care l-au înconjurat cu dragoste. De astă dată le-a lămurit cuvintele acestea: „Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau soţie sau copii sau pământuri pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19.29).Aceşti modeşti fraţi n-aveau nevoie să fie îndemnaţi să se depărteze de ţara lor. Ei au spus din nou lui Cristian David cât de mult le rănea conştiinţa constrângerea în care se aflau de a lua parte la ceremoniile superstiţioase ale bisericii romane, pe care le ştiau contrare Cuvântului lui Dumnezeu, în aşa fel că numai aveau pic de odihnă. Dar Dumnezeu în înţelepciunea Lui a găsit cu cale să-i mai încerce odată. Trei ani s-au mai scurs până li s-a împlinit dorinţa.În acest timp ei au continuat cât au putut să viziteze biserica din Teschen, ai cărei păstori, cum am spus, vesteau cu credin- cioşie calea mântuirii. Au împărtăşit şi păstorului Steinmetz dorinţa lor de a emigra, însă au fost foarte miraţi când l-au auzit pe acesta sfătuindu-i să nu dea ascultare gândului lor. Le-a spus că vor găsi peste tot aceeaşi mare corupţie şi aceleaşi piedici în calea adevăratei evlavii, ba încă şi persecuţii. Fraţii au fost foarte întristaţi, însă fără a deznădăjdui, ei au continuat a se ruga mai departe lui Dumnezeu şi încă mai fierbinte ca să-i scape din atâtea necazuri.Orice speranţă părea pierdută, când într-o dimineaţă în ziua Cincizecimii din 1722, intră la ei Cristian David, aducându-le o veste bună. Un tânăr conte de Zinzendorf, care avea atunci 22 de ani, era un copil credincios al lui Dumnezeu, care căuta să aducă suflete la Isus. El cumpărase o moşie în Lusacia şi chemase acolo un păstor credincios anume Roth. Era adăpostul pe care Dumnezeu îl pregătise fraţilor. În timpul unei convorbiri cu un prieten, contele Zinzendorf aflase că era în Goerlitz un dulgher creştin care întâlnise în Moravia nişte persoane evlavioase dornice să afle un adăpost departe de asuprirea Romei. Contele a chemat de îndată pe Cristian David, l-a primit cu bunătate, s-a informat de starea acestor Moravi şi i-a spus că n-aveau decât să vină, că le va găsi un loc unde nu le va părea rău de emigrarea lor şi că îi aşteaptă şi îi primeşte pe moşia sa la Berholdsdorf. Planul său era de a-i aşeza în altă parte, însă Dumnezeu îi păstra pentru a începe prin ei lucrarea ce o avea pe inimă, de a face să se vestească Evanghelia printre creştini şi departe printre păgâni.Nu vom istorisi aici viaţa lui Zinzendorf şi ce i-a dat Dumnezeu să facă, însă putem să ne minunăm cum îşi alege Dumnezeu uneltele harului Său în toate stările sociale, ştergând, pentru lucrarea Sa, deosebirile de rang, şi de asemenea cum ştie să răspundă la rugăciunile celor ce doresc să-l slujească în credincioşie.De îndată ce Cristian David a adus vestea aceasta bună fraţilor Neisser, ei s-au hotărât să părăsească totul spre a urma pe acest slujitor al lui Dumnezeu acolo unde li se va deschide un loc de refugiu, pentru că, spuneau ei, aceasta vine de la Domnul. Doi dintre ei, Augustin şi Iacov au hotărât să plece miercurea viitoare, trei zile după venirea lui Cristian David; ceilalţi fraţi Neisser nu au fost gata tot atât de repede. Augustin şi Iacov de altfel au plecat cei dintâi şi aveau să le comunice dacă Dumnezeu le binecuvântează fapta şi după aceea aveau să-i urmeze. Cei doi emigranţi lăsau tot: avere, case, prieteni, pe bătrâna lor mamă. Li se sfâşia inima văzând lacrimile acesteia, însă s-au rugat împreună şi Dumnezeu a potolit durerea ei.Dar în clipa plecării şi-au adus aminte de grija ce le fusese dată de unchiul lor privitor la verişorul lor Mihail Joeschke, care avea atunci 18 ani. Iacov l-a chemat şi l-a întrebat de starea lui sufletească şi, văzându-l într-o mare deznădejde, i-a amintit de tatăl său şi de despărţirea de el, spunându-i pe faţă planul lor. „Este timpul," spunea el, „să ies de aici ca să-mi mântuiesc sufletul şi pe acela al alor mei. Augustin şi eu suntem hotărâţi să lăsăm tot pentru a merge în locul pe care ni l-a ales Dumnezeu. Dacă vrei, fă şi tu la fel." Mihail a îngălbenit de bucurie şi, plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, strigă: „Hotărât, merg cu voi! De mult timp doream aceasta, dar nu ştiam cum să fac." Atunci Iacov i-a spus: „Să nu spui nimănui nimic; fă-ţi mâine treburile ca de obicei şi, după aceea ia-ţi hainele cele mai bune, ia-ţi una sau două cămăşi şi vino la mine către ora zece seara."Mihail a binecuvântat pe Domnul şi la ora hotărâtă a fost la locul de întâlnire. Deci miercuri, după Rusaliile anului 1722, la ora zece seara, mica turmă de pribegi a pornit la drum, lăsând totul în urmă, însă plini de bărbăţie şi de încredere în Dumnezeu. Această mică turmă era alcătuită din cei doi fraţi Augustin şi Iacov Neisser, soţiile lor şi patru copii, un băiat de 6 ani, o fetiţă de trei ani şi doi gemeni de două luni. Afară de aceştia mai erau Mihail Joeschke şi Marta Neisser, verişoara lui Augustin, şi Cristian David care îi călăuzea. Au plecat, deci, săraci şi nebăgaţi în seamă în ochii lumii, însă scumpi în ochii Domnului, care îşi întindea asupra lor ocrotirea Lui puternică.Toată noaptea au mers pe drumuri mărginaşe, ca să ocolească drumul mare, până s-au apropiat de graniţa Sileziei. Au ajuns astfel la Niederwiese, oraş din acest ţinut, şi aici păstorul i-a primit cu bucurie. A îngenuncheat atunci şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i binecuvinteze. Tânărul Mihail Joeschke a rămas pentru un timp la el, iar ceilalţi şi-au văzut mai departe de drum până la Goerlitz, unde păstorul Schoeffer i-a primit călduros şi i-a găzduit timp de opt zile. De aici au fost trimişi la Bertholdsdorf, la un anume Heitz, administrator al contelui Zinzen- dorf, om harnic şi foarte priceput, evlavios. Păstorul locului, Roth, care de asemenea era un creştin devotat, îi recomandase pe emigranţi printr-o scrisoare în care spunea: „Iată pe cei doi dintre fraţii noştri în credinţă care fug de asuprirea din Moravia... vă rog să uşuraţi pe aceşti sărmani străini care au părăsit ca şi Avraam, patria şi rudenia lor... pe ei care au lăsat totul pentru numele lui Isus şi care nu cer decât strictul necesar pentru hrana lor..."Au găsit aceeaşi dragoste frăţească şi la Heitz. A primit pe emigranţi şi i-a adăpostit pentru un timp într-o fermă veche, nelocuită de mult timp. Apoi a căutat un loc unde să-i instaleze: „Eram sigur despre acest loc", scria el contelui, „şi mi-am îndreptat inima spre Dumnezeu pentru a arăta necazurile şi dorinţele acestor oameni de treabă, şi I-am cerut totodată să nu ne lase să facem nimic care să fie potrivnic voii Sale. Însă m-am simţit liber să spun Domnului: aici voi zidi în numele Tău cea dintâi casă spre gloria Ta."Găzduirea ce li se dădea străinilor era cu totul săracă. Regiunea era sălbatică, mlăştinoasă şi acoperită cu tufişuri. Soţia lui Augustin a şi exclamat: „Unde vom găsi noi pâine în pustietatea asta?" Dar un anume Marcu, ce se afla acolo, învăţătorul nepoţilor contesei de Gersdorf, bunica contelui, a răspuns cu un ton solemn: „Dacă credeţi, în acest loc veţi vedea gloria lui Dumnezeu."Cristian David, primind găzduirea dată lui Neisser, a luat o secure, a înfipt-o într-un copac şi a zis: „Până şi vrabia îşi găseşte o casă acolo şi rândunica un cuib, unde îşi pune puii... Ah, altarele Tale, Doamne al oştirilor!" (Psalmul 84.3). Astfel a fost începutul umil al adunării lor numită: „noua biserică moravă", care dăinuieşte până în zilele noastre.Au început să zidească şi, câteva luni mai târziu, casa fiind gata, fraţii Neisser şi după aceea Cristian David au venit să locuiască în ea. Bunul Heitz a voit să înfigă el primul ţăruş şi să bată cel dintâi cui în noua construcţie şi în fiecare zi venea să încurajeze pe lucrători. Voia de asemenea să facă dedicarea acestei prime case atât de sărăcăcioasă. A vorbit din capitolul 21 din Apocalipsa, despre măreţia Noului Ierusalim, despre sfinţenia şi fericirea locuitorilor săi, a făcut o legătură cu casa ce avea să fie zidită şi a sfârşit cu o rugăciune fierbinte. S-a cântat o cântare şi s-au despărţit plini de bucurie. Locul a fost numit, mai târziu, în 1724, Hermhut, adică „Paza lui Dumnezeu".Zinzendorf se ocupase puţin de stabilirea noilor oaspeţi, însă cu ocazia venirii păstorului Roth la Bertholdsdorf, li s-a adresat cu aceste cuvinte: „Voi, preaiubiţi străini şi călători, pe care Dumnezeul cel veşnic v-a adus aici, ferice de voi că aţi crezut, pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini pentru voi. Să întreceri pe ceilalţi locuitori în credinţă şi în faptele vii pe care le naşte ea, punându-vă toată grija la aceasta, în dragoste. Să fiţi o sare în mijlocul poporului meu; sarea este un lucru bun."„Iar voi, scumpii mei supuşi, să nu vă lăsaţi întrecuţi de aceşti străini, ca să nu se folosească numai ei de hrana care vă este pregătită. Veniţi să mergem cu toţii la Domnul. El va da poporului Său putere şi binecuvântări de pace."Cât de mult trebuie să se fi bucurat aceşti refugiaţi, de dragostea frăţească pe care au găsit-o aici şi de libertatea în care se aflau, gândindu-se la aspra asuprire care apăsase asupra lor. Au lăsat totul: avere, rude, prieteni şi iată, Cuvântul Domnului Isus se împlinise cu privire la ei: de pe atunci găseau mult mai mult decât au lăsat, iar în veacul viitor, aşteptând, viaţa veşnică (Luca 18.29-30). Zinzendorf încă nu văzuse căminul refugiaţilor. Căsătorit de curând, se întorcea acasă cu tânăra sa soţie şi, când trecea prin pădure, vede o casă pe care n-o cunoştea. I s-a spus că era a refugiaţilor din Moravia. A intrat înăuntru, le-a urat bun venit în modul cel mai călduros, s-a aşezat în genunchi împreună cu ei şi a cerut Domnului să binecuvinteze acest loc şi să aibă ochii mereu aţintiţi asupra lui.La începutul anului 1723, Cristian David a plecat din nou în Moravia la ceilalţi trei fraţi Neisser. Aceştia fuseseră chemaţi să dea socoteală de fuga celorlalţi doi fraţi ai lor, pentru că nu se îngăduia celor care voiau să rămână credincioşi, să părăsească ţara: este o altă trăsătură asemănătoare cu a protestanţilor din Franţa, care nu reuşeau să emigreze decât cu cea mai mare greutate şi fiind expuşi la multe primejdii. Fraţii Neisser nevoind să dea lămuririle ce li se cereau, au fost închişi. Îndată ce au fost eliberaţi, au rugat autorităţile ţării, care erau iezuiţi, să le dea voie să plece din acel ţinut. Li s-a răspuns prin ameninţarea de a fi închişi din nou. Atunci ei s-au hotărât să plece fără autorizaţie, lăsându-şi toată averea. Tocmai atunci a sosit şi Cristian David şi, în câteva luni după aceea, în timp de vară, au plecat cu familiile lor, în număr de 18 persoane. Trecând prin multe primejdii, au ajuns fericiţi la cei ce plecaseră mai înainte. Bunul administrator Heitz a căpătat aprobarea să clădească şi pentru ei o casă alături de cea a fraţilor lor şi să se stabiliească acolo, câştigând din greu hrana lor, muncind cu mâinile lor, însă totdeauna fiind plini de curaj şi de credinţă.Domnul îngrijea de nevoile sufleteşti ale micii colonii. Baronul de Watlewille, dintr-o familie nobilă din Berna, prieten al lui Zinzendorf, trecuse prin câteva lupte sufleteşti apăsătoare, Îl chinuiau tot felul de îndoieli, făcându-l să cadă într-o adâncă deznădejde. Ruga pe Dumnezeu să i Se descopere şi să-i dea o siguranţă deplină şi vie cu privire la existenţa Sa. Zinzendorf, la care se afla, se silea să-l ajute prin rugăciunile şi sfaturile sale. În cele din urmă, cuvântul: „Dumnezeu este dragoste" l-a cucerit atât de puternic, încât a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a rămas aşa câteva ceasuri, repetând fără încetare aceste scumpe cuvinte care l-au făcut să treacă din întuneric la lumină. A ajuns un conlucrător plin de râvnă şi credincioşie al lui Zinzendorf, în lucrarea pe care Dumnezeu i-o dădea acestuia s-o împlinească. El avea o mare dragoste pentru creştinii săraci şi a venit să stea pentru un timp într-o cămăruţă din cea dintâi casă din Herrnhut, fapt care a făcut o mare bucurie refugiaţilor. A fost pentru ei un timp de binecuvântare, căci erau sprijiniţi zilnic prin îndemnurile creştine ale acestui frate şi preţuiau cu atât mai mult apropierea sa de ei, cu cât păstorul locuia departe. De altfel toţi cei dintâi refugiaţi din Moravia se întâlneau la adunările ţinute la Heitz. Aici adevărurile mântuirii erau prezentate limpede şi curgător Se compara un text din Scriptură tot cu alt text din Scriptură şi fiecare putea să-şi spună gândurile, în toată libertatea. Faptul acesta a fost de mare folos refugiaţilor.Către sfârşitul aceluiaşi an 1723, Cristian David s-a întors în Moravia şi a mers la Zauchtenthal şi în împrejurimi, loc în care s-a făcut o trezire deosebită. S-a dus la David Schneider, nepotul bătrânului şi credinciosului Schneider, despre care am vorbit. Aici mai era un pic de viaţă. Câţiva oameni plini de dorinţa după adevăr s-au adunat la el, care le prezenta lucrurile lui Dumnezeu cu acea vioiciune şi cu acea prospeţime pe care ei nu o cunoşteau.De aici a plecat la Kunewald, sat vecin, unde a predicat într-o adunare numeroasă, despre „fericiri" (Matei 5.1-12). Vorbirea lui a produs o lucrare neaşteptată. O minunată trezire s-a produs şi în Zauchtenthal şi în Kunewald. Vestea bună a mântuirii trecea dintr-un loc în celălalt. Se vorbea prin case, pe străzi. Puţine familii mai rămâneau care să nu fi fost pătrunse de puterea harului. La Kunewald, un tânăr de 20 de ani, Melchior Nitschmann, a început să ţină adunări; un altul, David Nitschmann, un tânăr ţesător de 18 ani, împreună cu alţii, străbăteau ţara, dând mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în inimile lor şi îndemnând pe păcătoşi să cunoască dragostea lui Isus. Se adunau prin case pentru a cânta cântări şi a citi Scriptura şi petreceau astfel zi şi noapte. Ciobanii, păzind turmele, cântau şi ei cântări creştine; servitorii şi servitoarele, în timp ce-şi vedeau de treburi, nu discutau decât despre mântuirea dată de Isus. În toate satele mărginaşe nu se mai auzeau cântece lumeşti; localurile unde se juca şi se dansa erau părăsite. Chiar şi copilaşii aduceau rugăciuni „Dragostei nemuritoare", aşa cum numeau ei pe Dumnezeu, şi adeseori îşi sileau părinţii să vină la Isus, prietenul păcătoşilor. O fetiţă de 12 ani a murit cu o atât de vie siguranţă a harului lui Dumnezeu, cu o atât de deplină dezlegare de lume şi într-o desfătare atât de puternică a slavei viitoare, încât mărturia ei a produs în mulţi o puternică şi deosebită zguduire sufletească.Însă, ca totdeauna, vrăjmaşul stătea la pândă şi persecuţia nu a întârziat a se dezlăntui, aşa încât în 1724 autorităţile nu vorbeau decât să distrugă satul Zauchtenthal. Magistraţii şi preoţii au încercat mai întâi să înăbuşte mişcarea prin interdicţii şi ameninţări, dar zadarnic. Cei care au crezut şi erau mântuiţi vesteau mai departe puterea lui Isus şi măreau pe Dumnezeu, care făcuse să vină astfel de zile în care credinţa părinţilor lor să fie reînsufleţită. Atunci au trecut la lovituri şi aceasta a fost ca o sită pentru a cerne pe cei care nu aveau deloc rădăcina celor care erau zidiţi pe o temelie neclintită. Au fost închişi nu numai cei care au ţinut adunări, ci şi cei care au luat parte la ele, şi închisorile au fost îndată înţesate cu oameni: fraţii au fost aruncaţi în grajduri şi în gropi murdare, unde mulţi erau gata să moară. Alţii au fost închişi în pivniţe pe jumătate pline cu apă, unde au fost ţinuţi până ce erau gata să moară de frig. Pe alţii i-au dus în mijlociii iernii în vârful turnurilor, pentru a-i sili prin chinul unui frig îngrozitor să declare pe cei care aveau cărţi eretice, să spună de câte ori aşa-zisul „Buschprediger"* adică Cristian David a fost pe la ei şi care erau cei ce se adunaseră. Unii dintre credincioşi au fost condamnaţi la muncă silnică pe mai mulţi ani, alţii au fost închişi până la sfârşitul zilelor lor, iar alţii, mai cu seamă fraţii Nitschmann si Schneider au trebuit să plătească amenzi foarte mari, care i-au ruinat. Unul dintre Nitschmanni a văzut cum i-au dărâmat casa până la temelie pentru că găzduise pe un protestant.Aceste prigoniri au fost cauza unei noi emigrări. Dumnezeu Îşi arăta şi aici mâna Lui cea bună, înlesnind într-un fel sau altul fuga multora care au fost închişi. Preoţii şi magistraţii căutau să împiedice emigrările, sfătuind cu viclenie pe fraţi să jure credinţă bisericii de la Roma, spunându-le că după aceea puteau să creadă orice voiau. Însă credincioşii preferau să lase totul, decât să-şi calce conştiinţa. Îndată ce reuşeau să părăsească ţara, se duceau la Hermhut, la fraţii lor.Voi mai aminti încă de o emigrare demnă de luat în seamă. Un tânăr, David Nitschmann, era legat sufleteşte în chip deosebit de alţi patru tineri, ca şi el, plini de râvnă pentru adevăr. Cu toţii erau din familiile cele mai înstărite din localitate. Tatăl unuia dintre ei era judecător în Zauchtenthal şi vrăjmaş pe faţă al fraţilor. Aceşti tineri uniţi strâns între ei prin legătura aceleiaşi credinţe pentru care şi voiau să lupte, străbăteau fără încetare regiunea, vestind Evanghelia, gata să sufere pentru Domnul, Însă, văzând că nu vor putea mult timp să ţină piept vrăjmaşilor lor şi să păstreze libertatea de a sluji lui Dumnezeu potrivit conştiinţei lor, s-au hotărât să părăsească ţara. A doua zi după Pastele din 1724 fusese o adunare în care locţiitorul de primar a intrat furios şi a luat cărţile, Bibliile şi cărţile de cântări. Puţin după aceea, cei cinci tineri au fost citaţi să se prezinte înaintea autorităţilor. Judecătorul care era, după cum am spus, tatăl unuia dintre ei, le-a interzis, sub pedepse groaznice, de a se mai aduna, sfătuindu-i să se ducă mai degrabă să petreacă la cârciumă: „Şi să nu vă gândiţi", mai adăugă el, „să emigraţi, fiindcă magistraţii au mână lungă şi vor putea să va ajungă."Urmarea acestei mustrări a fost că numaidecât tinerii au luat hotărârea să se expatrieze fără întârziere. Şi-au înfăptuit planul a doua zi seara şi au plecat fără să ia ceva cu ei şi fără să ştie unde se vor duce. Ieşind din sat, au îngenuncheat într-o livadă, s-au rugat pentru satul lor şi pentru ţinutul pe care îl lăsau şi s-au încredinţat, pe ei şi pe fraţii pe care îi părăseau, în paza şi sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi au intonat cântarea pe care o cântaseră, cu o sută de ani în urmă, strămoşii lor izgoniţi ca şi ei din ţară: Ferice ziua când, lăsându-mi ţara, Lipsit şi în surghiun, mă duc departe Şi ştiu că-n orice loc avea-voi parte De paza Celui ce-mi poartă povara.Ca să scape de urmăriri, au folosit poteci mărginaşe, prin munţi şi peste văi şi dealuri. Au ajuns lângă Neisse, în Silezia, unde s-au sfătuit dacă este cazul să se ducă la fraţii lor în Lissa, în Polonia, sau în Saxa. S-au hotărât să se ducă în locul acesta din urmă, ca să salute pe Cristian David, unealta deşteptării lor. Dumnezeu i-a călăuzit.Pe drum, însă, au avut prilejul să se dezamăgească în ce priveşte gândurile ce şi le făcuseră despre biserica protestantă. Pretutindeni pe unde treceau, căutau copii ai lui Dumnezeu, însă, când întrebau de ei, erau socotiţi Pietişti şi ameninţaţi să fíe daţi pe mâna stăpânirii lor. La Schweidnitz, au fost adânc tulburaţi văzând pompa cultului lutheran; însă în cele din urmă au găsit şi fraţi în Hristos. Un om evlavios i-a îndrumat la Niederwiese unde era păstorul Schwedler, un om al lui Dumnezeu, care, aflând cine erau, i-a primit cu multă dragoste. Au căzut în genunchi cu toţii şi s-au rugat. Cei cinci tineri, simţindu-i iubirea, numaidecât s-au alipit de el. După rugăciune, le-a spus: „Copiii mei, ştiţi voi din cine vă trageţi?" şi le-a istorisit, cu ochii în lacrimi, istoria lui Wycliffe, a lui Huss, a lui Ieronim din Praga şi a lui Comenius, apoi adăugă: „Din aceşti martiri, din sângele lor preţios aţi ieşit. Domnul a ascultat rugăciunile pe care ei I le aduceau pentru urmaşii lor. Dumnezeu care a promis că va binecuvânta până la al miilea neam şi care acum v-a scos din sclavie, vă va păzi până ce va veni să-Şi adune toate oile în staulul Său ceresc."Cei cinci tineri s-au despărţit de acest credincios slujitor al lui Hristos, mişcaţi de primirea lui călduroasă şi, după sfatul său, s-au îndreptat spre Hermhut, având o scrisoare de recomandare pe care le-o dăduse pentru păstorul Roth din Bertholdsdorf. Acesta, cercetându-i, a recunoscut că erau nişte tineri care şi-au părăsit averile şi starea lor din lume pentru Domnul Hristos şi cu o mare bucurie le-a spus despre ceea ce este scris despre Moise, care „când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea batjocorirea pentru Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (Evrei 11.24-26); şi a făcut legătura cu aceste cuvinte. După aceea a pus să fie îndrumaţi la Hermhut. Ei au avut convingerea că aşa este bine, că Dumnezeu a voit să-i ducă acolo şi, în adevăr, că îi va întrebuinţa în lucrarea Lui Fraţii Neisser erau fericiţi că îi pot primi şi, deşi erau cu toţii în sărăcie, erau mulţumiţi şi se bucurau de pacea Mântuitorului.În acest timp persecuţia nu înceta să se întindă în Moravia. Fiindcă se cerea mereu cu tot mai mare severitate fraţilor să jure că se leapădă de credinţa lor, să rămână în ţară şi să se supună bisericii romane, şi fiindcă cei care refuzau sau cei care se adunau erau închişi, credincioşii erau cu toţii preocupaţi de mijloacele de a scăpa de această apăsare. Era încă o piatră de încercare a credinţei lor. Cei care părăseau ţara numai din cauza conştiinţei, lăsând totul: rude, prieteni şi avere, au scăpat în general cu bine şi au fost mulţi care au fugit din închisoare într-un chip care poate fi socotit minunat. Alţii care nu au putut pleca îndată, au găsit mai târziu mijlocul de a întâlni pe ai lor, cu toată supravegherea vrăjmaşilor lor. Cei care, dimpotrivă, lipsindu-le credinţa şi temându-se de sărăcie, îşi vindeau averile în taină, voind a lua banii sau căutau să plece cu bagajele, adeseori au fost trădaţi sau opriţi pe drum sau chiar despuiaţi si socotiţi ca hoţi. Astfel, Hermhutul creştea şi se popula în fiecare zi. Însă oaspeţii noi nu mai erau primiţi cu uşurinţă. Se cercetau cu grijă motivele care îi aduceau acolo pe emigranţi. Dacă nu era numai credinţa, se procura străinului o sumă de bani îndestulătoare pentru întoarcerea acasă, cu o scrisoare de recomandare către autorităţi, pentru a-l primi bine. Zinzendorf a oprit chiar pe locuitorii din Herrnhut de a se întoarce în Moravia ca să facă şi pe alţii să părăsească ţara. Cu toate acestea, mai mulţi fraţi s-au strecurat pentru a se duce să scoată din robie pe câţiva dintre prietenii lor. Cât despre Cristian David, nici el nu înceta să însufleţească marea mişcare de emigrare, prin multele primejdii mari pe care le aveau de întâmpinat. Emigrarea a continuat astfel timp de 10 ani şi au venit din Moravia la Herrnhut câteva sute de creştini, dintre care mulţi se coborau din vechii fraţi.Ne oprim aici. Nu-i locul să descriem organizarea comunităţii din Herrnhut şi a acelora care s-au format după modelul ei în diferite locuri şi care laolaltă formau noua Biserică Moravă. Nu vom spune nimic despre forma şi despre ceremoniile cultului lor. Vom aminti numai de alipirea lor de Domnul Hristos ca Miel al lui Dumnezeu şi ca jertfă adusă pentru mântuirea celor păcătoşi; şi că ei stăruiau asupra răscumpărării prin credinţă, fără fapte, însă dovedită printr-o viaţă sfântă, care trebuie să-i urmeze. Să ne amintim, de asemenea, de râvna lor de la început pentru evanghelizarea neamurilor păgâne, lucrare care stătea foarte mult pe inima contelui Zinzendorf. Mai mulţi fraţi scăpaţi de sub asuprirea din Moravia au plecat şi mai departe, până în Antile (câteva insule de lângă America centrală) sau în alte locuri ca să vestească Evanghelia sărmanilor sclavi negri. Plecau pe socoteala lor, înfruntând primejdii, căutând a-şi câştiga hrana prin munca lor, vestind în acelaşi timp evanghelia. Mulţi au şi murit pe acolo, vestind evanghelia. Alţi misionari au mers în ţinuturile Groenlandei, unde până în zilele noastre misiunile morave sunt încă numeroase. Însă ţinta noastră a fost, mai ales, să arătăm că lucrarea lui Huss nu a fost nimicită şi să remarcăm statornicia martorilor adevărului în ciuda tuturor apăsărilor, precum şi credincioşia lui Dumnezeu, care i-a sprijinit prin toate încercările, păstrând astfel lumina adevărului. Să mai adăugăm că lucrarea fraţilor moravi a pregătit în ţările de limbă franceză, trezirea care a avut loc la începutul secolului al nouăsprezecelea.