Ruina bisericilor fraților din Boemia

　　Fraţii se aflau astfel în punctul cel mai înalt al prosperităţii lor din afară, însă duhovniceşte erau mai slabi decât în timpul celor 100 de ani cât au ţinut persecuţiile împotriva lor. Este ceea ce recunoştea cu durere unul dintre episcopii lor, care a fost martor al căderii şi prăbuşirii lor. „Vai", spunea el, „libertatea religioasă (pe care le-o dăduse împăratul) s-a schimbat repede în libertatea firii." De aceea, încă de la început, această libertate care a pricinuit în cele din urmă o siguranţă a cărnii, n-a fost deloc pe placul sufletelor evlavioase, care se şi temeau de urmările ei triste. Şi în adevăr, de atunci fraţii au început a slăbi în păzirea disciplinei lor deosebite şi din această slăbire au căzut în greşeli care le-au adus suferinţe ce nu se mai pot socoti ca îndurate pentru numele Domnului Hristos.În 1612, împăratul Rudolf a murit. A urmat la domnie ca împărat şi rege al Boemiei, Ferdinand al II-lea. Îndată Roma s-a străduit să pună în aplicare hotărârile sinodului de la Trente împotriva protestanţilor, începând cu cei din Boemia şi din Moravia. Începutul a fost făcut prin tot felul de jigniri şi de asupriri, neţinându-se seama de plângerile lor întemeiate pe un aşa-zis edict de toleranţă. Atunci, protestanţii, uitând că creştinii trebuie să sufere nedreptatea, nu au voit să se supună lui Ferdinand al II-lea şi şi-au ales ca rege pe electorul Palatin, principe care luase parte la Reformă. Au mers şi mai departe, au ajuns până la acte de violenţă, căci au aruncat pe ferestrele castelului din Praga pe reprezentanţii împăratului. Aceasta însemna o răzvrătire pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă, când ne spune: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există, sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte autorităţii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu; şi cei care se împotrivesc îşi vor primi judecata" (Romani 13.1-2). Scriptura, prin urmare, nu dă voie celor care se află sub o stăpânire rea chiar, de a o răsturna cu forţa, ca să aşeze alta. Ea ne spune că: „este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept" (1 Petru 2.19).Această faptă de violenţă a protestanţilor din Boemia a fost începutul acelui groaznic război numit în istorie „războiul de 30 de ani". Nu ne vom ocupa de el, vom spune numai care au fost urmările pentru fraţi. Se poate să fi luat parte puţini la această rezistenţă înarmată, însă ei au fost învăluiţi în toate relele care s-au năpustit asupra protestanţilor, după înfrângerea acestora, în bătălia de la Weissenburg, lângă Praga, în 1620. Mulţi au fost luaţi prizonieri, alţii au fugit în ţările vecine. Căpeteniile lor au fost ademenite a se întoarce în ţară, prin promisiunea unei iertări depline. Dar după cum pe timpul lui Huss nu s-a respectat permisul de liberă trecere al împăratului, tot aşa, două sute de ani după aceea, nu s-a respectat promisiunea de iertare faţă de cei care o crezuseră. Îndată ce s-au întors, au fost închişi, şi mulţi condamnaţi la moarte.Astfel, la 21 iunie 1621, li s-a tăiat capul celor 27 dintre apărătorii cei mai cinstiţi ai protestanţilor, dintre care aproape jumătate făceau parte dintre fraţi. Se poate spune că au murit ca martori ai adevărului, pentru că, deşi făcuseră o greşeală, voind a susţine cu forţa drepturilor lor, ar fi putut să-şi scape viaţa, lepădându-se de credinţă. În adevăr, îndată după citirea sentinţei, preoţii catolici s-au grăbit să-i îndemne a intra în biserica romană, asigurându-i că în acest caz împăratul îi va graţia. Însă ei au respins cuvintele preoţilor cu o tărie şi o cunoaştere a Scripturilor care au făcut ca aceştia să se retragă uimiţi. Un fapt dovedeşte ura deosebită a papistaşilor împotriva fraţilor. În timp ce celorlalţi protestanţi li se îngăduia să le vină pastori lutherani ca să se roage şi să ia cina cu ei, fraţilor li s-a oprit această favoare.Eşafodul a fost înălţat în faţa primăriei. Cei condamnaţi erau aduşi aici în ajunul execuţiei. Se aflau în această clădire câţiva condamnaţi care nu erau din nobilime. Cum aflau de venirea fraţilor lor, mergeau la ferestre şi îi primeau cântând. Poporul, atras de această privelişte, vărsa pentru cei condamnaţi lacrimi de compătimire.Cei care urmau să fie ucişi au petrecut aproape toată noaptea în convorbiri sfinte, în rugăciuni şi în cântări de laudă pentru Dumnezeu. În revărsatul zorilor, ei s-au îmbrăcat în cele mai frumoase veşminte ce le aveau, ca pentru o zi de sărbătoare, şi când, la ora cinci, o detunătură de tun a dat semnalul execuţiei, ei s-au îmbrăţişat, urând unul altuia putere de sus ca să fie credincioşi până la moarte. Sosind clipa morţii, fiindcă erau duşi unul câte unul, s-au petrecut de fiecare dată despărţiri mişcătoare. „Domnul să vă binecuvinteze şi să vă păzească, preaiubiţilor", spuneau fraţii, celor care plecau, „să vă dea Duhul Sfânt mângâiere, răbdare şi curaj, ca să întăriţi prin moartea voastră, ceea ce este spus din inimă şi cu glasul vostru;" iar ceilalţi răspundeau: „Dumnezeu să binecuvinteze drumul pe care-l faci din dragoste pentru Fiul Său Isus Hristos. Du-te înaintea noastră, dragă frate, în casa Tatălui nostru. Suntem asiguraţi prin Domnul Isus, în care credem, că astăzi ne vom revedea în bucuria cerească."Dăm câteva amănunte asupra morţii câtorva dintre aceşti martiri ai Domnului Hristos; îi vom vedea credincioşi până la sfârşit. Cel dintâi care a fost dus la eşafod a fost contele Schlik, cel dintâi apărător al bisericii fraţilor. Era un om înzestrat cu multe daruri şi cu o sinceră evlavie, iubit şi respectat de toţi oamenii de bine. Sentinţa lui de moarte spunea că după ce i se va tăia capul, trupul îi va fi desfăcut în bucăţi şi expus la răspântia drumurilor. Auzând acestea, el strigă: „Un coşciug mai puţin!" Fratele care îl însoţea, îl îndemna la bărbăţie. „Oh!" spunea el, „pot să vă asigur că n-am nici o teamă. M-am hotărât pentru credinţa în toată curăţia ei; sunt gata să dovedesc cu moartea, credincioşia ce I-o păstrez." Dis-de-dimineaţă, auzind semnalul tunului, strigă: „Iată crainicul morţii; voi fi cel dintâi care o voi vedea: Doamne Isuse, ai milă de mine!" Ajuns pe eşafod, s-a întors spre soarele care răsărea şi a spus: „Isuse, soare al dreptăţii! ajută-mă să străbat prin negura morţii, în lumina veşnică!" Apoi a îngenuncheat, rugându-se, şi a primit lovitura de moarte. Privitorii erau mişcaţi până la lacrimi, văzând seninătatea pe care o păstra până în ultima clipă.După el a venit la rând, Wenceslas, baronul de Budova, care era de asemenea din biserica fraţilor. Era şi el unul dintre apărătorii ei. Bătrân de 76 de ani, era un om învăţat, cunoscut prin mai multe scrieri şi care, sub împăratul Rudolf, ocupase funcţii de seamă. Când a văzut apropiindu-se primejdia, s-a dus să-şi stabilească familia la un loc sigur şi s-a întors singur la Praga, conştiinţa neîngăduindu-i, după cum spunea el, să părăsească tocmai acum cauza. „Poate că," adăugă el, „Domnul vrea s-o pecetluiască şi cu sângele meu." Iar când secretarul său îi spunea că umbla zvonul că murise de amărăciune, „Eu," reluă el, „să mor de întristare! Vezi (spuse el arătându-i Biblia), acest paradis al sufletului meu, niciodată nu mi-a dat fructe atât de dulci ca astăzi. Acolo locuiesc zilnic, mâncând mana cerească şi bând apa vieţii. Nimeni nu va vedea ziua când să se poată spune că Budova a murit de întristare."Cu câteva zile înainte de a se pronunţa sentinţa de moarte împotriva sa şi a însoţitorilor săi, a avut un vis deosebit, care a produs în sufletul său o foarte mare impresie. I se părea că se plimba printr-o pajişte verde, unde tot ceea ce-l înconjura era frumos şi plăcut. Gândurile lui, chiar şi în vis, erau fireşte preocupate de deznodământul procesului său. Deodată un crainic strălucitor de lumină se apropie de el, îi puse în mână o cărticică, apoi se făcu nevăzut. Deschizând cartea, ce-i fusese dată într-un fel atât de ciudat, a văzut că filele erau de mătase albă ca zăpada, fără ca să fie scris ceva pe ele, afară de acest verset plin de încurajare: „încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra!" (Psalmul 37.5). În timp ce se gândea la aceste cuvinte dumnezeieşti, a venit spre el altcineva, ducând pe mâini un veşmânt alb, pe care i l-a pus pe umeri; şi aici s-a deşteptat.Mai târziu, urcându-se pe eşafod, a pomenit de acest vis, privind acea lumină albă ca un semn al dreptăţii dumnezeieşti cu care, prin har, era îmbrăcat.Nişte preoţi cruzi şi vicleni nu mai încetau, până în ultima zi a sa de pe pământ, cu încercările lor de a-l face să se lepede de credinţă. Doi capucini (călugări iezuiţi) au venit la el pentru a-i arăta — ziceau ei — drumul spre cer.„Oh! prin harul lui Dumnezeu, îl cunosc," le răspunse el.„Poate că domnul se înşală," au stăruit ei.„Nu, nu, reluă Budova; nădejdea mea se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să înşele. N-am alt drum ca să merg în cer decât pe Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa." După ce a respins ideile lor asupra autorităţii bisericii romane, se oferi să le arate el adevăratul drum spre cer; dar sărmanii, buimăciţi, au plecat făcându-şi semnul crucii.În urma lor au venit doi Iezuiţi (tot călugări), chiar în ziua judecăţii. Au intrat în închisoarea lui dis-de-dimineaţă şi au început prin a lăuda multa lui ştiinţă, apoi îşi arătau dorinţa de a-i mântui sufletul. Le-a răspuns simplu, însă cu tărie şi hotărât:„Facă Dumnezeu să fiţi şi voi tot atât de siguri de mântuirea voastră, cum simt eu de a mea, prin sângele Mielului."„Bine," au răspuns ei, căutând a-l lămuri, „însă nu vă bizuiţi prea mult pe dumneavoastră înşivă; nu zice Scriptura: Nimeni nu ştie dacă merită harul sau mânia?"„Unde sunt aceste cuvine? Iată Biblia, arătaţi-mi-le," a răspuns nobilul martor al adevărului.„Dacă nu mă înşel, sunt în epistola lui Pavel către Timotei."„Vreţi să mă învăţaţi calea mântuirii," a spus Budova, „voi care nu cunoaşteţi Biblia! Credinciosul poate fi sigur de mântuirea sa, aşa ne este arătat prin aceste cuvinte ale lui Pavel: „Ştiu în cine am crezut" şi încă: „mă aşteaptă cununa dreptăţii."„Oh!" răspunse Iezuitul, arătându-şi şi mai mult neştiinţa; „nu pe dumneavoastră, nici pe altcineva îl priveşte aceasta; Pavel nu spune acest lucru decât despre el însuşi".„Te înşeli," reluă cu bărbăţie baronul, „pentru că apostolul adaugă imediat: „Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui" (2 Timotei 4.8). În acest fel, şi cu alte dovezi din Scriptură, le-a dovedit într-atât neştiinţa, încât ei l-au părăsit copleşiţi de ruşine şi de mânie, numindu-l eretic împietrit.Puţin după aceea, s-a urcat senin pe eşafod. S-a descoperit şi a trecut uşor mâna prin păr şi a zis: „Vedeţi, perii mei albi, ce cinste vi se face să fiţi împodobiţi cu coroana de martir!" Apoi a început să se roage, ridicându-şi capul care a căzut sub sabia călăului, după care a fost aşezat pe o masă.După alţi câţiva, a venit rândul seniorului de Kapplisch, un bătrân de 86 de ani. Acesta a spus pastorului lutheran care venea să viziteze pe cei condamnaţi: „În ochii lumii, moartea mea este ruşinoasă, însă înaintea lui Dumnezeu este glorioasă. Aşteptând să mi se execute sentinţa, carnea mea slăbită a început să tremure, însă prin harul lui Dumnezeu nu mai am acum nici o frică de moarte."

　　Mai înainte de a fi omorât, pe când se îmbrăca, a spus predicatorului care era lângă el: „Iată, mă îmbrac cu haina mea de nuntă." Şi pe când predicatorul îi spunea că dreptatea lui Dumnezeu în Hristos se împodobeşte înăuntru într-un chip şi mai adevărat: „Da" i-a spus bunul bătrân, „dar vreau să mă împodobesc şi pe dinafară, în cinstea Mirelui sufletului meu." A fost chemat; el a răspuns: „În întâmpinarea lui Dumnezeu! E atâta timp de când aştept!" Fiindcă picioarele îi erau tare slăbite şi avea câteva trepte de coborât, a cerut lui Dumnezeu să-l întărească, ca să nu dea, dacă ar fi căzut, ocazie de batjocură vrăjmaşilor. Ceruse de asemenea călăului să lovească cu sabia chiar în clipa când îl va vedea aşezându-se în genunchi şi ridicând capul, de teamă să nu cadă din cauza slăbiciunii, dacă s-ar fi întârziat prea mult. Însă în clipa execuţiei, sărmanul bătrân stătea atât de încovoiat şi de aplecat pe genunchii săi, încât călăul nu îndrăznea să lovească. Predicatorul, văzând aceasta, strigă către martir: „Monseniore, v-aţi încredinţat sufletul lui Hristos; acum înfaţişaţi-I cu bărbăţie capul dumneavoastră albit şi ridicaţi-l spre cer." Bătrânul îl ridică atât cât a putut, spunând: „Doamne Isuse, îmi încredinţez sufletul în mâinile Tale." în timpul acestei rugăciuni, călăul a lovit, capul i-a căzut şi a fost aşezat pe un portal.Vom mai aminti şi de moartea lui Henri-Othon de Lose, încă unul din apărătorii fraţilor. Îi părea rău că primise cina de la un slujitor lutheran şi la început era trist că nu putea lua parte împreună la această masă a Domnului; însă a fost mângâiat din plin de Domnul. Când slujitorul lutheran a venit la el pentru a-l însoţi la eşafod, se ridică şi-i spuse: „Cât mă bucur că vă văd, om al lui Dumnezeu! Ascultaţi ce mi s-a întâmplat. Stăteam pe acest scaun, într-o adâncă întristare că nu pot lua Cina, pentru că aş fi vrut să fie prezent un slujitor din părtăşia noastră. În tristetea mea am adormit; si iată că în vis Domnul mi S-a arătat şi mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns." El s-a suit plin de bucurie pe eşafod; aici se aruncă mai întâi să se roage, iar după ce se ridică, îşi scoase veşmintele, se aşeză în genunchi şi zise: „Doamne Isus, primeşte-mă în gloria Ta!"; şi în timp ce rostea aceste cuvinte, călăul făcu să-i cadă capul.În aceeaşi pace şi cu aceeaşi bucurie au murit toţi ceilalţi. Nici unul dintre ei nu s-a clătinat şi nu s-a gândit să se lepede de credinţă. „Ei au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Apocalipsa 12.11).După aceste execuţii, stăpânirea a pornit la nimicirea totală a protestantismului în toată Boemia şi Moravia. Mulţi dintre păstorii izgoniţi din ţară s-au ascuns prin peşteri, de unde vizitau în taină pe fraţii lor; însă au fost descoperiţi rând pe rând şi daţi la moarte sau alungaţi din ţară. Să observăm că aceste mijloace ale urei n-au fost întrebuinţate numai împotriva celor ce au luat parte la război, ci şi a celor ce puteau fi socotiţi drept răzvrătiţi şi împotriva a tot ceea ce era protestant, încât este limpede că nu era vorba de o chestiune politică, ci de una religioasă, şi de dorinţa din partea Romei de a nimici sau de a alunga din ţară pe toţi protestanţii, pe toţi fraţii cât şi pe ceilalţi credincioşi.Templele au fost curăţite cu apă sfinţită; s-au bătut scaunele şi mesele de comuniune cu lovituri de nuiele; paharele cinei au fost profanate; mai multe mii de Biblii şi alte cărţi religioase au fost arse; cadavrele protestanţilor au fost scoase din morminte şi aruncate la gunoi. Un mare număr de persoane au suferit moartea cu credinţa şi curajul pe care le-au avut înaintaşii lor; alţii au îndurat cu bucurie închisoarea, chinurile şi răpirea averilor lor şi s-au exilat de bunăvoie în alte ţări.Pentru a înlocui pe păstorii alungaţi sau omorâţi, s-au dat bisericilor cei mai corupţi dintre preoţi şi, fiindcă aceşti oameni de nimic nu reuşeau să câştige mulţimea, s-a înfiinţat o comisie de reformă care trebuia prin viclenie, nu cu forţa, să oblige pe ceilalţi protestanţi să se lepede de credinţă. S-au folosit toate mijloacele posibile ca să se ajungă la acest scop; nu s-au temut să le spună că puteau să creadă în inima lor tot ce voiau, numai să se alipească în afară de biserica romană şi să se supună papei.Cei mai mulţi nu s-au lăsat să fie clătinaţi, pentru că seniorii, bizuindu-se pe principii protestanţi ai Germaniei, i-au făcut să nădăjduiască o eliberare apropiată. Insă în curând întreaga nobilime, după ce a fost ruinată prin tot felul de violenţe şi despuiată de toate bunurile, a fost izgonită din regat. Mai multe sute de familii de nobili sau de orăşeni bogaţi s-au risipit prin Polonia, prin statele Germane, în Ungaria şi până în Ţările de Jos (Belgia şi Olanda). Cât priveşte poporul, era supravegheat cu străşnicie ca să-i împiedice emigrarea şi a-l sili la apostazie (lepădare de credinţă); însă în ciuda tuturor, mii de familii au aflat mijlocul de a urma pe păstorii lor în lipsuri şi în necazuri, fapt care a micşorat mult numărul lor.Un episcop al fraţilor împrăştiaţi, Amos Comenius, exilat ca şi ceilalţi, scrie cu privire la aceasta cu o adâncă durere: „Domnul a cercetat pe fraţi ca printr-o furtună şi a smuls ca printr-o inundaţie de noapte, bătrâna lor grădină atât de rodnică şi atât de înfloritoare. El a îngăduit ca fruntaşii să fíe aruncaţi în fiare şi sângele să le fíe vărsat ca apa. Din mai multe sute de biserici care făceau bucuria şi fericirea lor, n-a mai rămas nici una. Păstorii au fost risipiţi şi turmele lor au fost date pe mâna soldaţilor. Cei care au scăpat de persecuţie au murit în exil. Aproape toţi lucrătorii, bătrânii, episcopii şi diaconii s-au făcut nevăzuţi şi am rămas singur, afară de un tovarăş pe care îl mai am în Polonia." Comenius nu ascundea faptul că greşelile fraţilor au atras asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu; însă aceasta nu îndreptăţeşte cu nici un chip cruzimea vrăjmaşilor lor. Astfel, nu au mai rămas în nefericita Boemie decât numai dărâmături de nerecunoscut din această biserică; fraţii au ajuns a nu se mai putea aduna decât noaptea, prin peşteri şi văgăuni, ameninţaţi mereu de groază şi primejdie.Toate acestea se petreceau în primul sfert al secolului al XVII-lea. Sfârşitul acestui veac a fost martorul unei alte persecuţii care, ca şi aceea a protestanţilor din Boemia, are trăsături asemănătoare, de o cruzime încă şi mai rafinată şi mai barbară, când însă, prin harul lui Dumnezeu, de asemenea au strălucit credinţa şi statornicia martirilor. Vorbim de persecuţiile împotriva protestanţilor din Franţa, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea şi a urmaşului său. Ele au ţinut un secol întreg.