Unitatea fraților în timpul reformei

　　Am văzut cum fraţii din Boemia au căutat creştini însufleţiţi de aceleaşi sentimente ca şi ei. Mare le-a fost bucuria când au aflat că în Germania Dumnezeu ridicase un puternic luptător al adevărului, pe reformatorul Luther, ale cărui învăţături se potriveau cu acelea ale lui Huss si care dezvăluiau si loveau în abuzurile şi superstiţiile Romei, ca şi în puterea papală. În 1519 câţiva preoţi calixtini au scris lui Luther şi i-au spus că ei recunosc că învăţătura lui era potrivită Evangheliei şi deci îl îndemnau să stăruie în credinţă. Luther, care tocmai pe atunci avusese de luptat cu indulgenţele, îi încuraja la rândul său să stăruie în ceea ce ei cunoşteau ca adevăr şi le spunea să nu se lase târâţi în biserica romană prin promisiuni şi speranţe înşelătoare, pentru că făcând aşa s-ar face vinovaţi de moartea lui Huss şi a lui Ieronim din Praga.După ce au auzit această mărturie şi îndemnurile date de Luther, fraţii din Boemia au trimis în 1522, doi fraţi pentru a-l felicita de lucrarea pe care Domnul i-a încredinţat-o şi l-au asigurat de ajutorul lor pe calea rugăciunii. În acelaşi timp i-au făcut cunoscut învăţătura şi orânduirile lor. Luther i-a primit cu dragoste şi a mărturisit că această vizită l-a încurajat. Fraţii ar fi vrut ca Luther să introducă în bisericile din Germania o rânduială şi o disciplină asemănătoare aceleia pe care o aveau ei şi au stăruit în mai multe rânduri pe lângă el asupra acestui lucru. Însă Luther nu se gândea că momentul potrivit ar fi venit. Totuşi a arătat toată înţelegerea trimişilor fraţilor şi le-a spus: „Fiţi evangheliştii Boemilor; tovarăşii mei şi eu, dorim să fim ai compatrioţilor noştri. Lucraţi mereu la înaintarea Evangheliei în ţara voastră, atât cât împrejurările permit; noi din partea noastră vom lucra şi noi, după puterile pe care Domnul ni le va da, şi rugaţi-vă pentru noi." Luther le-a mărturisit de asemenea că din timpul apostolilor nici o adunare creştină nu se apropiase atât de mult de bisericile apostolice ca a lor. El mai spunea: „Cu toate că aceşti fraţi nu ne depăşesc în curăţia învăţăturii, ei ne sunt superiori în ce priveşte disciplina."Alţi reformatori au dat fraţilor aceeaşi mărturie. Un pastor protestant care scria către mijlocul secolului al XVI-lea, mărturisea astfel despre ei: „Se află în Boemia o grupare de oameni cunoscută sub numele de fraţi, Picarzi sau Vaudezi. Ei îşi interzic orice lăcomie la masă şi orice joc de dans, cât şi jocurile de cărţi şi de noroc. Cei care calcă orânduielile lor sunt daţi afară din adunare, după ce au fost înştiinţaţi odată sau de două ori, şi nu se mai pot întoarce în ea decât după ce au dat semne bune, sigure şi faţă de toţi de pocăinţa lor. În zile de lucru, nu se văd leneşi printre ei; duminica se adună pentru a se zidi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei cunosc Scriptura mai bine decât mulţi dintre ecleziastici. Pe unele persoane le-au rânduit să viziteze pe bolnavi pentru a-i încuraja şi a-i îngriji.Statornicia lor s-a dovedit în timpul persecuţiilor. Acestea nu s-au sfârşit pentru ei. În 1547, împăratul Germaniei, Carol Quintul şi fratele său Ferdinand, regele Boemiei, s-au înarmat împotriva protestanţilor. Naţiunea Boemilor a refuzat să fie una cu ei împotriva electorului de Saxa, ocrotitorul Reformei. S-a pus acest refuz pe seama fraţilor; au fost învinuiţi că vor să pună pe tronul Boemiei pe electorul de Saxa. Legăturile lor cu Luther au dat naştere la aceste învinuiri. Regele Ferdinand a pus deci să aresteze pe cei mai de frunte dintre fraţi, care au fost închişi, surghiuniţi sau lipsiţi de averile lor. Unii au fost chinuiţi, pentru a căpăta de la ei mărturisirea pretinselor comploturi.Ioan Augusta, cel dintâi dintre bătrânii fraţilor, de trei ori a fost supus chinurilor, bătut cu nuiele în mai multe rânduri şi hrănit numai cu nişte porţii de pâine şi apă, care abia ajungeau ca să-şi păstreze viaţa. Fiindcă nu l-au putut face să mărturisească crimele pe care nu le făcuse, a fost ţinut prin închisori timp de 16 ani, până la moartea lui Ferdinand. Tăria lui creştină, răbdarea lui, evlavia lui, unite cu rugăciunile fierbinţi pe care le aducea Domnului, au lucrat în aşa fel asupra călăilor săi încât ei au trecut de partea adevărului.Un alt bătrân, numit George Israel, a dovedit aceeaşi credincioşie. Se cereau 1000 de florini drept preţ de răscumpărare a libertăţii sale. Fiindcă nu-i avea, prietenii săi şi fraţii s-au oferit să-i plătească ei în locul lui. El a refuzat, spunând: „Pentru mine e destul că am fost răscumpărat odată şi eliberat pe deplin prin sângele Mântuitorului meu; nu am nevoie să fiu răscumpărat a doua oară cu argint sau cu aur. Păstraţi-vă banii; vă vor putea fi de folos în surghiunul de care sunteţi ameninţaţi." Mai târziu, a reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să fugă din închisoare. A ieşit din ea ziua în amiaza mare, în văzul paznicilor săi, sub costumul unui scriitor, cu pana la ureche, cu hârtia şi cu o călimară în mână. A putut să treacă peste toate piedicile şi s-a dus în Polonia, unde, după cum vom vedea, s-au dus şi alţi fraţi izgoniţi de persecuţie.Un alt exemplu de eliberare neobişnuită este aceea a diaconului Bosang. Aruncat în închisoare, se ruga lui Dumnezeu fierbinte ca să-i dea libertatea. Adormind, a văzut în vis un bătrân cu o înfăţişare vrednică de cinste, care îi arătă un cui înfipt în peretele închisorii. Trezându-se din somn, a găsit în adevăr cuiul cu care s-a slujit pentru a-şi mări deschizătura ferestrei atât cât să se poată strecura prin ea. Obosit de lucru, a adormit din nou; însă un vis l-a înştiinţat iarăşi că era timpul să fugă. S-a strecurat printr-un şanţ, a găsit porţile grădinei de la palat deschise, după cum îi spusese în vis, şi s-a dus de s-a ascuns într-o dugheană goală. Însă din nou a căzut doborât de somn şi a fost trezit de acelaşi glas, care i-a zis: „De ce te opreşti aici? Nu ştii că eşti urmărit?" S-a grăbit să iasă din oraş, a fugit în Prusia, unde a şi murit în anul 1551.Acelaşi edict care lovise în fruntaşii fraţilor, a făcut să se închidă casele de adunare şi au arestat sau au fost risipiţi toţi păstorii lor care nu puteau să rămână în ţară decât în chip tainic, fiind nevoiţi să se ducă la fraţii lor, noaptea, pe furiş, pentru a le da îngrijirile cerute de lucrarea lor. În ce priveşte pe popor, i s-a dat să aleagă: sau se întorc în biserica romană, sau să fie una cu Calixtinii, sau să plece din ţară în timp de şase săptămâni. Un mare număr dintre ei s-au lăsat înfricoşaţi şi s-au unit cu Calixtinii, însă cea mai mare parte s-au retras în Polonia, în 1548. Cei puţini care nu au ieşit din ţară, au rămas ascunşi sau s-au risipit.Nu ne vom ocupa prea mult de fraţii care au plecat în Polonia, unde, de altfel, sub influenţa episcopului papistas din Posen, regele Sigismund August a dat numaidecât un edict să plece imediat din ţară. Ei s-au retras în Prusia, unde au fost primiţi cu bunăvoinţă de ducele Albert. Totuşi scurtul lor popas în Polonia nu a fost fără roade. Evanghelia a fost primită acolo de câteva persoane din nobilime şi dintre orăşeni, şi din timp în timp unul dintre păstorii fraţilor statorniciţi în Prusia venea să viziteze pe cei convertiţi de curând.Una din deosebitele întoarceri la Dumnezeu din timpul acela a fost a contelui de Ostrorog. A fost câştigat pentru Domnul chiar în ceasul când se ducea la adunare cu un bici ca să scoată de acolo pe soţia sa. Dar când a fost biruit de har, a ajuns un om plin de râvnă şi de ardoare pentru adevăr. A cerut fraţilor din Prusia un predicator pentru moşiile sale şi i s-a trimis în 1551 pe George Israel. Acesta s-a întors deci în Polonia şi în timp de şase ani a deschis douăzeci de adunări ale fraţilor. Alţii au luat parte la aceeaşi lucrare, aşa fel încât, în acest timp, numărul adunărilor a crescut la vreo patruzeci.

　　Însă ura vrăjmaşilor adevărului nu îngăduia lui George Israel să predice altfel decât în adunări tainice. Fraţii puneau în faţa caselor oameni de încredere care opreau intrarea persoanelor necunoscute sau primejdioase. Ca să se împiedice auzirea glasului predicatorului sau a cântărilor din adunări, se căptuşeau ferestrele cu perne. Episcopul din Posen, auzind de aceste adunări, a pus la pândă 40 de oameni fără căpătâi şi le-a poruncit să prindă şi să-l aducă pe George Israel. Acesta nu fugea, nu se ascundea. El continua a se duce şi a veni din oraş, încredinţându-se ocrotirii Domnului, fără ca să neglijeze mijloacele pe care i le dădea dreapta judecată şi înţelepciunea. Îşi schimba deseori veşmintele, îmbrăcându-se când ca un nobil, când ca un cărăuş, când ca un bucătar sau ca un salahor. Ducându-se să viziteze pe fraţi, întâlnea adesea pe cei însărcinaţi să-l prindă, însă Domnul nu permitea ca să-l recunoască vreodată.Încercările făcute pentru a uni pe fraţi cu bisericile protestante lutherane sau reformate, aparţinând de istoria Reformei, nu vor fi prezentate acum.Fraţii din Boemia şi Moravia au avut iarăşi puţină odihnă sub domnia blândă şi paşnică a împăratului Maximilian al II-lea. În 1564 au căpătat de la el libertatea de a-şi deschide casele de adunare şi de a-şi practica cultul. Aceasta a readus în ţară pe mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să plece din ea. Însă duşmanii lor căutau iarăşi mijloace ca să-i piardă. În 1563, marele cancelar al Boemiei, Ioachim de Neuhaus, s-a dus la Viena şi a rugat stăruitor pe împărat să semneze un ordin care să poruncească nimicirea deplină a bisericilor fraţilor. Împăratul s-a lăsat înduplecat şi marele cancelar s-a întors în Boemia, plin de bucurie. Dar şi de astă dată Domnul a venit în ajutor, ca să împiedice executarea ordinului. Cum spune profetul: „Faceţi planuri, şi nu se va alege nimic de ele! Căci Dumnezeu este cu noi" (Isaia 8.10). Când marele cancelar trecea Dunărea pe un pod de lemn, lângă Viena, o bârnă a podului s-a rupt sub el, iar el a fost aruncat în Dunăre cu toată suita şi bagajele sale. Numai şase cavaleri şi carii lor au putut să scape prin înot. Unul din ei, un tânăr nobil, a văzut pe cancelar ivindu-se deasupra apei. L-a apucat de lanţul său de aur şi l-a sprijinit, până ce un vapor le-a venit în ajutor. L-a scos din apă; însă el deja murise. Cât priveşte caseta cu ordinul împotriva atâtor nevinovaţi, a fost luată de apă şi niciodată nu s-a mai putut găsi. Nobilul care scăpase astfel de la moarte a fost atât de mult izbit de ocrotirea pe care o dăduse Dumnezeu fraţilor în această împrejurare, încât a trecut de partea lor. În vârstă foarte înaintată, el încă dădea mărturie despre această întâmplare demnă de reţinut. Împăratul, departe de a înnoi ordinul, dimpotrivă, a rostit simţăminte foarte îngăduitoare fraţilor, care s-au bucurat mult timp de pace deplină.Ei s-au folosit de timpul acesta ca să alcătuiască altă traducere a Bibliei în limba boemă şi, fiindcă cea dintâi fusese făcută după traducerea latină numită Vulgata, au trimis pe câţiva dintre tinerii lor care se ocupau cu lucrul Domnului, la Universităţile din Witemberg şi din Bale, pentru a studia acolo limbile de origine în care a fost scrisă Biblia. Când s-au întors, aceştia s-au adunat împreună cu câţiva păstori la un baron care s-a obligat să ia asupra sa cheltuielile. Această lucrare mare nu a ţinut mai puţin de 14 ani, şi această traducere era folosită şi la începutul secolului al XX-lea.Fraţii au văzut că tinerii care se duceau să studieze în universităţile străine erau în primejdie să se întoarcă de acolo cu o anumită încredere în ei şi cu lucruri potrivnice simplităţii în care doreau ei să meargă. De aceea ei au înfiinţat trei seminarii pentru ca tinerii să poată studia în ele. Dar chiar părinţii lor, nu s-au îndepărtat de simplitatea în care au trăit înaintaşii lor? Cum am arătat, oare studiile formează pe slujitorii lui Dumnezeu? Ele pot fi de folos când le ai, şi Dumnezeu a îngrijit în diferite cazuri să fie oameni evlavioşi deprinşi în cunoaşterea limbilor străine şi în stare să cerceteze Biblia în limbile în care a fost scrisă şi să facă traduceri. Însă ei nu învăţaseră pentru acest scop. Cu atât mai puţin ar fi necesar pentru un lucrător credincios Domnului Hristos să înveţe teologia, cum este numită, ca şi toate ramurile care ţin de ea.Fraţii, însă, au făcut o altă greşeală, care în cele din urmă le-a adus prăbuşirea. Libertatea şi existenţa cultului nu le-au fost recunoscute de stăpânire şi ei au socotit că ar fi un câştig pentru ei s-o capete. Asta însemna a căuta sprijinul lumii şi prin urmare a nu se mai bizui numai pe Dumnezeu. Mai mult, ei nu puteau căpăta această înlesnire sau ceea ce numeau ei aşa, pentru că era mai degrabă o nenorocire, unindu-se cu Calixtenii şi cu Lutheranii. Aceste trei partide necatolice trebuiau să prezinte împăratului o mărturisire de credinţă în comun.S-a convocat deci o adunare unde fiecare partidă a trimis delegaţi şi s-a alcătuit o mărturisire de credinţă cuprinzând numai articole asupra cărora erau de aceeaşi părere. Această mărturisire, alcătuită de toţi delegaţii, a fost dată împăratului, care a primit-o cu îngăduinţă şi a promis ocrotirea sa tuturor celor ce ar fi părtaşi la ea. Însă este limpede că această unire cu Calixtinii şi cu Lutheranii nu se putea face decât trecând sub tăcere punctele pe care fraţii le socoteau însemnate; şi aceasta nu era oare de regretat? Trebuie să recunoaştem la toţi adevăraţii creştini ceea ce este după voia lui Dumnezeu şi după Cuvântul Său în credinţa lor; dar dacă socotim că nu se supun Cuvântului în mersul lor, trebuie să ne şi unim cu ei?Fraţii au căpătat ceea ce doreau, aşa că, în ochii oamenilor, s-au întărit şi mai mult. Au avut de îndurat o furtună trecătoare la moartea lui Maximilian al II-lea. Rudolf al II-lea, urmaşul său, s-a lăsat târât de Iezuiţi să reînnoiască ordinul de persecuţie publicat în 1506 de către Ladislas. A fost şi un început de executare a lui; toate templele li s-au închis; însă împăratul a revenit numaidecât asupra acestei măsuri. Şi-a dat seama că îşi luase un drept asupra conştiinţei oamenilor, care nu era decât al lui Dumnezeu, şi nu numai că a desfiinţat ordinul de persecuţie, dar chiar a dat, în 1609, fraţilor şi tuturor supuşilor săi protestanţi din Boemia şi din Moravia, libertatea cultului, dreptul de a zidi temple noi şi de a avea pe lângă autorităţi, apărători sau avocaţi ai bisericii, ca să le apere drepturile. Lucru vrednic de luat în seamnă, Iezuiţii ar fi vrut ca fraţii să fie înlăturaţi de la aceste libertăţi. Găseau în ei luptători mai statornici ai adevărului şi potrivnici mai de temut ai Romei? Sau mai curând îi urau ca urmaşi ai lui Huss, precursorul Reformei? Oricum, statele din Boemia s-au împotrivit cererilor lor; fraţii se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi.