Unitatea fraților

Un anumit număr de Taboriţi, care nu erau de acord cu „compactata", au rămas sub arme. După lupte îndelungate, ei au fost biruiţi de regele Podiebrad, care în 1453 a cucerit fortăreaţa lor şi a nimicit-o. Cea mai mare parte au pierit în modul cel mai nenorocit; ceilalţi s-au unit cu aceia care nu au voit să ia armele, înţelegând că prin credinţă, rugăciune, răbdare şi fapte bune trebuie să te lupţi. Aceştia erau acum prigoniţi şi de Calixtini, şi de catolici. Însă Calixtinii în curând au văzut că li se ia ceea ce li se dăduse, astfel că o parte dintre ei s-au întors la fraţii lor.În 1436, Rokyzan a fost ales episcop al Pragăi. El fusese unul dintre Calixtinii de frunte şi, după cum am spus, datorită lui se căpătase acea „compactata". Odată numit arhiepiscop, căuta să înduplece pe Calixtini să părăsească folosirea paharului, cu toate că el însuşi rămânea şi mai departe, mai mult sau mai puţin, vrăjmaşul papalităţii. Totuşi, la urmă, după cum vom vedea, el s-a arătat cu totul împotriva Taboriţilor. Se vede în el exemplul trist al unui apostat; cel puţin faptele lui îl arătau aşa. El fusese convins de adevărul învăţăturilor pe care le apărau Husiţii, până acolo că îndemna pe adevăraţii credincioşi să se adune pe cale particulară şi îi ajuta, făcându-le rost de cărţi. „Ştim că simţămintele voastre sunt potrivite cu adevărul," le spunea el; „dar dacă aş sprijini cauza voastră, aş suferi aceeaşi ruşine ca şi voi." Astfel, el recunoştea pe faţă că nu socotea înjosirea pentru Hristos ca pe cea mai mare comoară, mai de preţ era locul său de arhiepiscop.Totuşi Rokyzan a căpătat de la statul Boemiei dreptul ca Taboriţii să se poată retrage la Lititz, pe graniţa dintre Moravia şi Boemia, spre a întemeia acolo o colonie unde să-şi ţină cultul şi să trăiască după propria lor disciplină în biserică. În 1451 s-a petrecut cel dintâi exod al Taboriţilor în Moravia. Mulţi cetăţeni din Praga şi printre ei şi nobili şi învăţaţi, ca şi mulţi dintre Calixtini, s-au alăturat pelerinilor. Chiar în Boemia, regele George Podiebrad a îngăduit Husiţilor libertatea cultului. Ei s-au bucurat, în linişte, de această libertate, timp de trei ani.Până atunci fraţii din Boemia n-au crezut că trebuie să se despartă în mod oficial de biserica din Roma, ale cărei abateri, superstiţii şi rătăciri ei totuşi le condamnau. Sperau mereu o reformă a bisericii, dar ea nu mai venea. Ce era de făcut? Ei au rugat pe Rokyzan s-o rupă cu ceea ce ştiau ei că este potrivnic credinţei şi să se desparţă de acela pe care el însuşi îl numise Antihrist, dar acesta nu voia, „iubind mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu", ca şi acei fruntaşi ai Iudeilor care crezuseră în Isus, dar nu-L mărturiseau, de frică să nu fie daţi afară din sinagogă (loan 12.42-43).Ceea ce făcea pe fraţi să se adreseze în acest scop arhiepiscopului era gândul lor că, oricât de înzestrat de la Dumnezeu ar fi un om pentru a zidi sau a evangheliza, nu putea fi lucrător al Domnului, să predice, să boteze sau să dea cina, decât numai dacă era pus cu rânduială, deci consfinţit pentru lucrare de altul sau de alţii, mai dinainte consfinţiţi; şi aceasta, urcându-te printr-o înşiruire dreaptă până la apostoli; este ceea ce se numeşte succesiunea apostolică. Dar nu găsim nimic de felul acesta în Scripturi. Domnul Isus este Cel care dă Bisericii Sale: „pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor" (Efeseni 4.11). Însă în nici un loc din Cuvântul lui Dumnezeu nu este scris că alţi oameni trebuie să consfinţească pe cei care au daruri. Domnul este Cel care îi cheamă, iar ei se duc unde îi trimite El. Pavel n-a fost consfinţit de ceilalţi apostoli, iar el pe nimeni n-a consfinţit spre a-i lua locul, când n-avea să mai fie. Când vorbeşte bătrânilor din adunarea din Efes despre primejdiile ce vor ameninţa biserica după plecarea sa, nu le spune să aibă grijă să aşeze alţi bătrâni, consfinţindu-i spre a veghea în urma lor asupra bisericii; se mulţumeşte „să-i încredinţeze lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său"' (Faptele Apostolilor 20.29-32).Ce ar fi trebuit să facă fraţii din Boemia? Să se fi sprijinit numai pe Dumnezeu, care le-ar fi dat oameni în stare să-i îndrumeze şi să-i zidească, fără să fi fost nevoie să-i consfinţească prin căpetenii ordinate mai dinainte. Ei însă erau creştini încă slabi, nu atât în credinţă, cât mai ales în ce priveşte lumina; ei socoteau că trebuie să alcătuiască o biserică, având conducători puşi de oameni. Ei au fost încurajaţi în gândul lor de Martin Lupatius, coleg al lui Rokyzan. Acesta, cum am spus, călcase aceste planuri. Lupatius i-a făcut să stabilească o ordine între ei, cât şi o conducere, luând drept exemplu, spunea el, Biserica de la început în ce priveşte învăţătura şi rânduiala, şi să găsească între ei oameni cărora cu timpul să le dea ordinarea obişnuită.Fraţii, înainte de a lua o hotărâre, s-au adunat pentru a se ruga Domnului, întrebându-L dacă era voia Sa să se despartă de biserica de la Roma, pentru a alcătui o biserică după voia Lui. Gândul lor asupra acestui lucru nu era drept. A se aduna în jurul lui Isus după promisiunea Sa că este în mijlocul a doi sau trei adunaţi pentru numele Lui (Matei 18.20) ar fi fost după Scriptură, fiindcă omul nu poate forma o biserică. Biserica sau adunarea despre care Domnul Hristos spune că o va zidi (Matei 16.18) este în fiinţă din ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii adunaţi (Faptele Apostolilor 2.1-4). În ce priveşte înfăţişarea exterioară, ea este în ruină şi nimic nu poate s-o aducă din nou la starea de la început, totuşi ceea ce zideşte Domnul Isus dăinuieşte, iar Satan nu poate dărâma. Fraţii din Boemia, aceşti creştini credincioşi, care făceau parte din adevărata biserică, aveau toată dreptatea să se despartă de Roma, care îşi ia pe nedrept numele de biserică; dar, voind să alcătuiască ei o biserică,, se înşelau. Oricum, ei au socotit că aceasta era voia lui Dumnezeu şi, în toată sinceritatea lor, după lumina ce o aveau, şi-au ales trei bărbaţi bătrâni drept căpetenii vremelnice. Unul din ei era Grigore de Razerherz, nepot al lui Rokyzan, om foarte evlavios, cu multă înţelepciune şi devotament şi deprins în cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti. Acestea se întâmplau prin 1457 şi de atunci şi-au luat fraţii numele de „Unitatea fraţilor" sau „Fraţii din Unitate".Am spus că s-au bucurat în pace câţiva ani. Râvna misionară care era o deosebită trăsătură a fraţilor din Boemia, de pe atunci s-a arătat. Numărul lor a crescut mult, prin predicarea Evangheliei, multe suflete au fost luminate şi în multe părţi ale ţării s-au format adunări mai mici sau mai mari. Grigore desfăşura în acest timp o mare activitate. S-au ales inspectori pentru a-i supraveghea; au făcut sinoade generale, pentru a cerceta în ce fel ar putea potrivi mai bine învăţătura lor, închinarea, rânduielile şi viaţa după Cuvântul lui Dumnezeu. Ce deosebire faţă de timpurile dinainte, când războiul le pustia ţara! Acum şi-au luat locul lor de creştini, trăind în pace cu toţi oamenii şi nerăzbunându-se singuri (Romani 12.18-19). Însă prosperitatea lor şi mai ales faptul că s-au despărţit de Roma şi-şi alcătuiseră biserica lor, a stârnit din nou ura şi vrăjmăşia preoţilor Romei, cărora li s-au alăturat şi Calixtinii. Au răspândit împotriva lor învinuiri mincinoase. Se pretindea că fraţii voiau să instige un nou război şi de aceea adunau atâta mulţime de oameni. Regele a crezut aceste uneltiri ale preoţilor şi însuşi Rokyzan, temându-se că are să-şi piardă funcţia, s-a întors împotriva acelora a căror credincioşie el totuşi o cunoştea, şi îndemna pe rege să se ridice împotriva lor. Persecuţia a fost groaznică şi s-a întins pretutindeni în Boemia şi în Moravia. Însă, urmaşii vechilor Husiţi au hotărât să nu întrebuinţeze nici un fel de arme fireşti pentru a se apăra. Curajul de neînfrânt pe care l-au dovedit înaintaşii lor pe câmpul de luptă, ei l-au arătat îndurând cu răbdare suferinţele, din dragoste pentru Domnul Hristos. În cele mai groaznice încercări, ei au rămas tari în credinţa lor. Erau învinuiţi că simt cetăţeni nesupuşi şi li se luau averile, îi izgoneau din căminele lor în miezul iernii şi îi sileau să petreacă noaptea afară. În felul acesta mulţi au murit de foame şi de frig. Toate închisorile din Boemia şi mai ales cele din Praga gemeau de fraţii închişi. Prizonierii erau chinuiţi în mod îngrozitor. Îi sfâşiau, îi spânzurau, având atârnate de picioare greutăţi nespus de mari şi aşa erau lăsaţi până îşi dădeau sufletul. Altora li se tăiau mâinile şi picioarele. Prigonitorii păgâni din cele dintâi secole s-au arătat cu mai puţină cruzime împotriva creştinilor decât anumiţi reprezentanţi ai acestei biserici romane, care îşi zicea singura biserică adevărată.Bătrânii, în timpul acestor persecuţii îşi făceau cu credincioşie datoria. Vizitau pe fraţi, cu primejdia vieţii lor, îi îndemnau să rabde şi îi întăreau în credinţă. Astfel, în 1461, Grigore se dusese la Praga pentru a-şi vedea şi aici de lucrarea aceasta primejdioasă. A adunat pe fraţi într-o casă pentru a sărbători cina cu ei. Un judecător care îi favoriza în mod secret, i-a înştiinţat că sunt urmăriţi şi că ar fi bine să fugă. Grigore, socotind că creştinii nu trebuie să se expună primejdiei fără motiv, i-a sfătuit să se despartă. Alţii însă au spus: „Nu, cine are credinţă nu trebuie să fugă. Să rămânem liniştiţi şi să aşteptăm." Câţiva tineri studenţi care se aflau acolo, spuneau că pentru ei chinul era un prânz şi rugul o cină; au fost arestaţi. Judecătorul veni şi le strigă din uşă aceste cuvinte ciudate în gura lui: „Este scris că toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie, vor fi persecutaţi. Prin urmare veniţi după mine la închisoare, din ordinul stăpânirii." În clipa când trebuiau să fie supuşi chinurilor, aproape toţi cei care se lăudaseră că vor înfrunta moartea, s-au lepădat de la credinţă. Grigore, numit şi patriarhul fraţilor, nu s-a lăsat înspăimântat. A fost chinuit atât de îngrozitor încât a căzut în leşin şi se credea că a murit. Vestea aceasta a fost adusă la cunoştinţa arhiepiscopului, care a alergat imediat la închisoare şi, izbucnind în lacrimi, a strigat: „Ah! scumpul meu Grigore, de ar fi făcut Dumnezeu ca eu să fiu în locul tău!" Frumoasă dorinţă, dar în gura lui Rokyzan, semăna cu cuvintele lui Balaam: „De aş muri de moartea celor drepţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor!" (Numeri 23.10). Grigore şi-a revenit în fire şi la cererea arhiepiscopului a căpătat libertate. A trăit până la 1474, ocupându-se mereu de lucrarea Domnului.Fraţii au crezut, după cuvintele lui Rokyzan faţă de nepotul său, că mai puteau spera de la el să înceapă la o reformă a bisericii, însă acesta a stăruit în refuzul lui; atunci ei au rupt definitiv orice legătură cu el, spunându-i: „Tu eşti din lume, cu lumea ai să pieri." Acesta a fost atât de mâniat, încât a cerut de la rege noi ordine de persecuţie împotriva fraţilor şi a rămas cel mai crud vrăjmaş al lor. A murit în deznădejde în anul 1471, cincisprezece zile înaintea morţii regelui Podiebrad.Moartea acestuia a adus o oarecare domolire a persecuţiei, însă fără să înceteze cu totul. Episcopul de Breslau a atras atenţia că vărsarea sângelui de eretici nu face altceva decât să-i înmulţească. Prin urmare au început a-i prigoni în alt fel. S-au mulţumit să-i urmărească pretutindeni pe fraţi şi să-i izgonească din casele lor. Ei se vedeau nevoiţi să caute un adăpost prin munţii şi pădurile nesfârşite ale Boemiei şi să locuiască prin peşterile stâncilor, ca şi aceia despre care ne vorbeşte apostolul: „Ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evrei 11.37-38). Acolo, ei duceau o viaţă necăjită şi plină de lipsuri. Nu făceau focul decât noaptea, pentru ca fumul să nu le dezvăluie ascunzătorile. Acolo citeau Biblia şi se rugau. Când ningea şi trebuia să iasă ca să-şi caute de ale mâncării, aveau grijă să meargă în şir şi cel din urmă târa după el o creangă mare de copac ca să şteargă urmele paşilor. Şi totuşi nu le lipsea curajul. Se bucurau că pot să sufere pentru Domnul Hristos, se încurajau în tăcere şi se zideau pe credinţa lor preasfântă (Iuda 20).Şi tocmai în acest timp de suferinţă, văzând că nu mai era nici o nădejde de îndreptare generală a bisericii, s-au gândit fraţii să-şi împlinească dorinţa de a alcătui o biserică, luând toate măsurile necesare posibile ca să păzească învăţătura mântuirii şi o rânduială sănătoasă. Bătrânii pe care i-au ales ei pentru un timp, au adunat în acest scop un sinod al fraţilor celor mai de seamă. S-au adunat în anul 1467 în număr de 70 de preoţi, oameni de neam ales, învăţaţi, orăşeni şi agricultori. Spre a se şti care vor fi stabiliţi pentru totdeauna, s-au hotărât să se slujească de sorţi, cum au făcut apostolii ca să aleagă pe Matia (Faptele Apostolilor 1.24-26). După o rugăciune a lui Grigore, sorţul a arătat trei bătrâni noi, pe care adunarea i-a primit cu bucurie şi mulţumiri, ca fiind daţi chiar de Domnul. Trebuia să se facă ordinarea lor. Dar asta nu se putea face decât printr-un episcop consfinţit, ca de obicei. Printre ei nu era nici unul; atunci s-au adresat lui Ştefan, cel din urmă episcop al Vaudezilor, care se refugiase în Austria şi care mai târziu a suferit moarte de martir. Fraţii au trimis la el pe trei dintre preoţii lor, pe care Ştefan i-a sfinţit ca episcopi. Aceştia la rândul lor au sfinţit pe cei trei bătrâni care au fost aleşi şi au aşezat pe unul dintre aceştia ca pe al patrulea episcop. Astfel s-a făcut legătură între fraţi şi Vaudezi. Aceştia fiind mai târziu prigoniţi, s-au unit cu fraţii. Am văzut ce însemnătate dădeau fraţii din Boemia ordinării şi succesiunii episcopale. Am arătat că, deşi ei căutau să urmeze Scriptura, asupra acestui punct ei se depărtau de ea.De altfel, râvna lor pentru răspândirea adevărului rămânea totdeauna deosebit de mare. Într-un interval de pace, către anul 1490, au întocmit şi publicat o traducere a Sfintei Scripturi în limba boemă. Această traducere a apărut în scurt timp în mai multe ediţii şi s-a răspândit din belşug. Tiparul, inventat de curând, a ajutat mult la acest lucru. Dumnezeu, care îndrumează toate lucrurile, a făcut ca această invenţie să fie făcută la timp potrivit, ca să pună Cuvântul Său la îndemâna multor oameni. Şi astfel acest popor mic, interesat şi cu adevărat evlavios a făcut mult pentru a pregăti calea unor oameni mari ca Luther, Zwingli şi Calvin.Lui Podiebrad i-a urmă la tron Ladislas al II-lea, născut în Polonia. Sub domnia lui, fraţii din „Unitate" s-au bucurat mai peste tot de pace. Totuşi la începutul domniei, vrăjmaşii lor s-au străduit să-l instige pe el şi pe poporul său ca să-i persecute. Pentru aceasta au tocmit ca spion pe un om care pretindea că fusese un lucrător printre fraţi. Îndemnat de conştiinţă, spunea el, i-a părăsit ca să se întoarcă la adevărata biserică, aceea a Romei, şi acum voia să dezvăluie aşa-zisele nelegiuiri ce se petreceau printre fraţi. El spunea că fraţii făceau tot felul de fapte urâte, vrăjitorii, şi ucideau pe oameni ca să le ia banii şi astfel să se îmbogăţească. Erau aproape aceleaşi învinuiri aduse în chip mincinos de păgâni contra celor dintâi creştini. Preoţii Romei au trimis pe acest om în mai multe locuri; îl urcau pe amvon şi acolo, în faţa ascultătorilor îşi spunea minciunile, pe care le răspândea şi mai departe prin scris. Preoţii se gândeau să instige astfel poporul împotriva fraţilor şi să oblige pe rege să se ridice împotriva lor. Însă Cel Rău face câte un lucru care îl înşală tot pe el. Deodată, obosit din cauză că era purtat din loc în loc, acest om a sfârşit prin a mărturisi că s-a lăsat cumpărat cu bani şi că nu cunoaşte nimic rău despre fraţi. De asemenea, câteva persoane care doreau să cunoască adevărul au vizitat în taină adunările lor şi, văzând că nimic nu se potrivea cu zarva răspândită, s-au unit cu ei.În timpul acela, fraţii, simţindu-se prea singuratici, s-au hotărât să cerceteze şi să afle dacă nu cumva şi în alte locuri se aflau creştini care nu numai să-L mărturisească pe Domnul Isus cu gura, dar care să se şi silească să-I slujească, stând strânşi alipiţi de învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu şi care să înlăture autoritatea papei, pe care ei îl socoteau Antihrist. Ar fi vrut, dacă se găseau astfel de credincioşi, să intre în legătură frăţească cu ei, pentru a fi folosiţi prin învăţătura şi exemplul lor. În acest scop, în 1474 au trimis în diferite părţi oameni încercaţi. Câţiva dintre nobili s-au îngrijit de cheltuială şi au căpătat paşapoarte de la rege. Trimişii au vizitat: unul Grecia şi Italia; altul Rusia şi provinciile învecinate; un al treilea, însoţit de un traducător evreu, a străbătut Palestina şi Egiptul; un al patrulea a vizitat Tracia. Însă la întoarcerea lor în ţară au spus că nu au găsit ceea ce căutau şi că peste tot văzuseră pe aşa-zişii creştini dedându-se la tot felul de păcate.În 1486, a fost convocat un sinod pentru a se sfătui ce aveau de făcut, ca să preîntâmpine învinuirea că s-au despărţit de biserică. S-au hotărât ca în orice loc şi în orice timp ar ridica Dumnezeu învăţători si reformatori evlavioşi, să se alăture lor.Dar, fiindcă, după cunoştinţa lor, asemenea oameni încă nu s-au ivit, au lăsat să treacă trei ani, după care au trimis alţi oameni de încredere în Franţa şi Italia, ca să constate dacă în acele ţări erau ce căutau ei. Dar şi acolo au văzut, cu durere, că cea mai mare parte dintre cei ce se numeau creştini se abătuseră de la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, fie în ce priveşte învăţătura, fie în ce priveşte purtarea. Au găsit totuşi câteva suflete care mărturiseau pe Domnul cu toate primejdiile ce aveau de întâmpinat din cauza credincioşiei lor. Ei au vorbit cu aceştia despre credinţa care le era comună şi i-a încurajat să stăruie pe calea mântuirii. In Franţa, printre Vaudezi au întâlnit astfel de credincioşi, pe care i-au primit cu multă iubire. Însă ei au fost totodată martori şi ai persecuţiilor pe care le aveau de îndurat aceşti fraţi.În Italia, au văzut chinul de moarte al lui Ieronim Savonarola, care a fost ars pe rug la Florenţa şi care poate fi socotit ca unul din înaintaşii Reformei. Dar mai ales la Roma au văzut în ce corupţie căzuse biserica catolică. Pe atunci scaunul pontifical îl ocupa Alexandru al VI-lea şi acest papă în tinereţea sa fusese unul dintre oamenii cei mai stricaţi ce se pot întâlni. S-a spus despre el că a călcat în picioare toate legile dumnezeieşti şi omeneşti. Înţelegem ce impresie trebuie să fi făcut asupra celor doi trimişi ai fraţilor, la vederea acestor nelegiuiri ale celui ce se numea locţiitorul Domnului Isus pe pământ şi, în acelaşi timp, şi căpetenia Bisericii. La întoarcerea în ţară, au spus fraţilor ceea ce au văzut şi aceştia au rămas convinşi că pentru moment nu era altceva de făcut decât să se roage fierbinte pentru creştinătate şi să îndure cu răbdare şi curaj încercările pe care Dumnezeu le permitea.Totuşi, în acest răstimp de pace de care s-a putut bucura, biserica unităţii fraţilor a crescut uimitor. Mulţi dintre cei de neam ales li s-au alăturat şi pe moşiile lor au deschis case de adunare. Prin 1500 erau în Boemia cam două sute de adunări ale fraţilor. Însă vrăjmaşul nu dormea. Clerul roman a căutat să facă pe regele Ladislas să le ia libertatea. Un ordin de persecuţie, e drept, curând după aceea anulat, a fost dat, însă dieta [Dieta este adunarea în care se tratează treburile publice] a hotărât să nimicească în întregime erezia. Episcopii au convins pe regină că copilul pe care îl va naşte nu va trăi dacă nu se va strădui din răsputeri să înduplece pe rege să pornească pe calea acestei persecuţii. Vrăjmaşii fraţilor au biruit, însă, în ciuda prezicerii episcopilor, chiar regina, pe când năştea copilul, a murit, şi executarea poruncii a fost oprită.Ocrotirea lui Dumnezeu faţă de fraţi se arăta în acel timp într-un mod cu totul izbitor, în multe împrejurări. În 1510, intrigile vrăjmaşilor lor au reuşit a face să se înregistreze de către dietă edictul de persecuţie despre care am vorbit. Marele cancelar Colowrat, care se dovedise cel mai înverşunat potrivnic al fraţilor, întorcându-se spre casă, la ieşirea din dietă, s-a oprit la baronul Colditsch. Acolo istorisea într-o zi la masă, cu un aer foarte mulţumit, planurile de persecuţie întocmite împotriva Picarzilor, supranume dat fraţilor. Apoi, întorcându-se spre servitorul său, care era unul dintre aceşti fraţi, îi zise:„Ei, Simone, ce zici? Iată-ne pe faţă învoiţi să vă nimicim."„Oh!" răspunse Simon, „mai este cineva care nu s-a învoit, şi fără care nu se face absolut nimic."„Cine ar îndrăzni să se împotrivească tuturor statelor din împărăţie?" spuse cancelarul înfuriat. „Numai un trădător al patriei, un nemernic vrednic de aceeaşi soartă ca a Picarzilor;" şi, izbind cu pumnul în masă, strigă înfuriat: „Să nu mă mai scol de aici teafăr şi sănătos," şi adaugă cu blestem, „dacă se va lăsa în viaţă unul singur dintre aceşti Picarzi!"„E acolo sus Acela care va putea împiedica pe deplin împlinirea planurilor dumneavoastră, dacă va crede de cuviinţă", a răspuns Simon cu îndrăzneală, ridicând mâna spre cer.„Ticălosule," reluă cancelarul şi mai furios, „ai să vezi numaidecât că este aşa." După aceste cuvinte, a voit să se scoale de la masă pentru a se întoarce la castelul său; însă, deodată i-a venit o durere care l-a obligat să cadă din nou pe scaun. Piciorul i s-a umplut de bube şi umflăturile au crescut foarte repede, iar toate mijloacele întrebuinţate nu i-au putut opri boala. Cancelarul a murit peste câteva săptămâni.Multe alte cazuri de moarte subită şi îngrozitoare a vrăjmaşilor celor mai de seamă ai fraţilor au ajuns de pomină pentru toţi şi au dus la acest proverb: „Cine-i sătul de viaţă, să caute râcă Picarzilor şi mai mult de un an nu va avea de trăit."