Ieronim din Praga

Cu toate înştiinţările lui Huss date pe când era prizonier, Ieronim din Praga se dusese la Constance, însă neputând căpăta permisul de liberă trecere, a părăsit oraşul spre a se întoarce în Boemia. Totuşi vrăjmaşii săi au reuşit să-l prindă şi, legat în lanţuri, a fost adus din nou la Constance. Era în mai 1415. Curând după sosirea sa, a trebuit să se prezinte înaintea sinodului. Aici s-au adus împotriva lui o mulţime de învinuiri; a fost împroşcat cu batjocuri şi chiar vestitul Gerson, care îl cunoscuse la Paris, se purta faţă de el cu asprime. Ieronim a spus că îşi va da viaţa pentru apărarea Evangheliei pe care o vestise. Sinodul l-a dat, până la terminarea cazului lui Huss, pe mâinile arhiepiscopului de Rigo, care se purta cu el cu cea mai mare cruzime, mai rău decât cu cel mai ticălos dintre răufăcători. A fost fixat de o bârnă bătută în pământ, având mâinile şi picioarele legate în aşa fel că nu putea nici să se aşeze, şi nici măcar să ridice capul. El a rămas neclintit timp de mai multe luni, în ciuda torturilor pe care i le făcea nemilosul său călău. În cele din urmă însă suferinţele-i de nebiruit îl siliră să cedeze. Departe de orice mângâiere omenească, înlănţuit într-o celulă strâmtă şi într-o poziţie din cele mai neplăcute, dându-i-se cu greu hrana trebuitoare care să-i potolească foamea şi setea, i-a pierit curajul. Extenuat şi deznădăjduit, a fost adus în stare să se lepede cu totul de toate învăţăturile potrivnice bisericii romane, şi mai ales de cele a lui Wycliffe şi Huss. I s-a alcătuit în scris lepădarea şi el a citit-o în faţa sinodului, la 23 septembrie. Nu numai că se lepăda de toate ereziile de care era învinuit şi de acelea ale lui Wycliffe şi Huss, dar chiar declara că încuviinţează sentinţa împotriva lor.

Sărmanul Ieronim! Şi nici n-a fost pus măcar în libertate, ca răsplată pentru lepădarea sa. Toată uşurarea ce a căpătat-o era de a nu mai fi pus în lanţuri. Sinceritatea îi era bănuită şi se temeau că odată eliberat se va întoarce în Boemia spre a susţine mai departe erezia. Însă acest fel de purtare nedreaptă i-a deschis ochii, iar Dumnezeu a folosit-o pentru trezirea lui. I-a părut rău cu amar de lepădare şi şi-a recunoscut greşeala cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. S-au adus împotriva lui noi învinuiri; a fost cercetat în închisoare, dar nu mai voia să răspundă la aceste interogatorii particulare şi a cerut să fie ascultat de sinod. Prin urmare, iată că a venit pentru a doua oară înaintea judecătorilor săi, care se aşteptau la o nouă lepădare. Au fost, însă, tare dezamăgiţi şi surprinşi atunci când el le-a declarat solemn că atunci când a condamnat învăţăturile lui Wycliffe şi ale lui Huss şi când a aprobat sentinţa rostită împotriva sfântului martor al adevărului, făcuse un păcat de care se pocăia adânc. El şi-a început cuvântarea, cerând lui Dumnezeu să-i lucreze în inimă prin har, în aşa fel ca să nu-i iasă de pe buze decât ceea ce putea fi spre binele sufletului său.

„Nu nesocotesc faptul," strigă el, „că mulţi oameni vestiţi au murit sub învinuirea de martori mincinoşi şi au fost condamnaţi pe nedrept." Şi a citit lunga listă a acelora pe care îi pomeneşte Biblia şi care au suferit astfel, începând cu Iosif, Daniel şi profeţii, mergând mai departe până la Ioan Botezătorul, Domnul slavei însuşi, apostolii şi Ştefan. În sfârşit, el a reamintit pe toţi oamenii mari din vechime care au căzut jertfă mărturiilor mincinoase, dar şi-au dat viaţa de dragul adevărului.

Darul vorbirii pline de foc al prizonierului a umplut de uimire pe vrăjmaşii săi. După ce trăise 340 de zile într-o închisoare mizerabilă, îl vedeau acum liniştit, plin de îndrăzneală şi vorbind cu putere. El recunoştea fără înconjur că nici o faptă din viaţa sa nu l-a întristat atât de mult ca lepădarea sa; „de această vinovată lepădare," spunea el, smerit, „mă lepăd acum cu totul şi sunt hotărât să păzesc până la moarte ca adevărate învăţăturile lui Wycliffe şi Huss, pentru că cred că ele simt învăţăturile curate ale Evangheliei, după cum sunt încredinţat că viaţa lor a fost sfântă şi fără reproş."

Nu mai era nevoie de dovezi ale ereziei sale. A fost condamnat la moarte ca eretic şi ca recăzut. Episcopul de Lodi a fost din nou însărcinat să rostească sentinţa, care poate fi numită discursul funebru al învinuitului. El a luat ca text, cuvintele: „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor" (Marcu 16.14), cuvinte pe care le punea în legătură cu ereticul din faţa lui. Ca răspuns la această cuvântare, Ieronim, adresându-se sinodului, a spus: „M-aţi condamnat fără să mă convingeţi de vreo crimă. Un suspin va rămâne în conştiinţele voastre, un vierme care nu va muri niciodată. Iau martor pe Dumnezeu, Supremul Judecător, înaintea căruia vă veţi prezenta împreună cu mine, şi căruia veţi da socoteala de situaţia de azi." Poggius, istoric catolic care era de faţă la această scenă, zice: „Urechile tuturor erau subjugate, iar inimile mişcate. Şedinţa a fost în foarte mare fierbere şi zgomotoasă."

La 30 mai 1416, Ieronim a fost dat judecăţii lumeşti. Aeneas Sylvius, care mai târziu a ajuns papă sub numele de Pius al II-lea şi care era membru al sinodului, scria unui prieten: „Ieronim s-a dus spre rug ca la o veselă sărbătoare. Pe când călăul se pregătea la spatele lui să dea foc lemnelor, el i-a zis: „Adu focul aici, în faţa mea. Dacă mi-ar fi fost frică, aş fi putut să scap." Astfel a fost sfârşitul unui om de o nobleţe puţin obişnuită. Am fost martor la această catastrofă şi am văzut fiecare amănunt al ei." Aceasta este mărturia unui scriitor catolic care făcea parte din adunarea care condamnase pe Ieronim. El şi cu Poggius mărturisesc nedreptatea tuturor acestor prelaţi şi tăria eroică a lui Huss şi Ieronim. Acesta din urmă, după ce a fost legat de stâlp, nu înceta să cânte cu glas tare şi hotărât cântări de laudă pentru Mântuitorul său. Din mijlocul flăcărilor se putea auzi cântând imnul latinesc care se aude la sărbătoarea Pastelor în bisericile romane:

„Salve, festa dies, toto venerabilis aevo,

Qua Deus infernum vicit, et astra tenens."

Aceste cuvinte înseamnă: „Te salut, o zi de sărbătoare, de-a pururi vrednică de cinstit; zi în care Dumnezeu, care cârmuieşte cerurile, a biruit iadul."

Ieronim nu şi-a dat sufletul decât după un sfert de ceas bun de suferinţă în flăcări. Cu câteva clipe înainte de moarte, a strigat: „O, Dumnezeule, ai milă de mine! ai milă de mine!" Şi curând după aceea: „Tu ştii, Doamne, cât de mult am iubit adevărul Tău!" Apoi: „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul." Acestea au fost cele din urmă cuvinte lămurite care au ieşit din gura martirului. Părăsind trupul, duhul său preafericit s-a dus la Domnul, unde aşteaptă împreună cu alţii glorioasa înviere.

E vrednic de luat aminte că moartea acestor doi crainici ai Reformei nu a fost urmarea unei condamnări rostite de papa ori de curtea romană, ci un sinod general al bisericii a dat sentinţa. Acesta reprezenta întreaga biserică romană, întreaga putere vremelnică spirituală a lumii romane. Ea singură este răspunzătoare de această crimă, adăugată la atâtea altele, care vor atrage asupra ei judecata lui Dumnezeu.