Ioan Huss, condamnarea și moartea lui

Împăratul Sigismund îşi dăduse părerea; sinodul nu mai avea decât să confirme condamnarea lui Huss. S-a întrunit la 6 iulie 1415 în catedrală. Ca eretic, prizonierul trebuia să stea afară în timpul serviciului liturghiei celei mari. După aceea, arhiepiscopul de Lodi a predicat asupra acestui text: „Pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui" (Romani 6.6). Desigur, el înţelegea prin asta că ereticul trebuie să fie ars. Această interpretare tendenţioasă a Cuvântului lui Dumnezeu se potrivea de minune cu planurile sinodului. Predica arhiepiscopului nu cuprindea altceva decât izbucnirile pline de ură şi furie împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor socotite astfel de biserica romană. El îşi îndrepta loviturile mai cu seamă împotriva lui Huss, pe care îl înfăţişa ca pe un eretic tot aşa de primejdios ca si Arie, si ca învăţător mai rău decât Sabellius. El a sfârsit cu laude la adresa împăratului. „Este sarcina ta glorioasă", îi spuse între altele, „ca să pedepseşti erezia şi să pui capăt schismelor, şi mai presus de toate să pedepseşti pe acest eretic încăpăţânat." Şi arătă spre Huss, care, în genunchi, se ruga fierbinte.

S-au citat împotriva lui 30 de capete de acuzare. Huss a încercat în mai multe rânduri să vorbească pentru apărarea sa, dar nu i s-a îngăduit. Sentinţa a fost rostită cam în termenii aceştia: „Fiindcă Ioan Huss, timp de mai mulţi ani a stricat poporul răspândind învăţături vădit eretice şi ca atare condamnate de biserică, mai ales învăţăturile lui Wycliffe, şi astfel a dat loc la tulburare publică; fiindcă a călcat în picioare cu încăpăţânare puterea (cheile) bisericii şi pedepsele ei şi dispreţuind pe judecătorii obişnuiţi ai pământului a apelat la Isus Hristos ca judecător suprem, apel care aduce insultă puterii spirituale şi face să fie dispreţuită; fiindcă, mai mult, a stăruit în rătăcirile sale până în ultima clipă şi le-a susţinut în faţa sinodului; de aceea hotărâm că, fiind un eretic încăpăţânat şi de neîndreptat, să fie dezbrăcat de sfintele demnităţi (de preoţie) şi să fie declarat ca nedemn."

După citirea acestei judecăţi, Huss a început a se ruga cu glas tare pentru vrăjmaşii săi, lucru care a fost primit cu un râs de batjocură din partea câtorva membri ai sinodului. Dar Huss, ridicându-şi mâinile în sus, strigă: „Vezi, o, Mântuitor plin de îndurare, cum acest sinod judecă drept rătăciri ceea ce Tu ai învăţat şi ai trăit. Tu, Isuse, împovărat de către vrăjmaşii Tăi, ai lăsat ceea ce Te privea asupra lui Dumnezeu Tatăl. Tu ne-ai lăsat astfel exemplul Tău, pentru ca, fiind asupriţi, să alergăm şi noi la judecata lui Dumnezeu." A declarat încă odată, solemn, că nu se ştie vinovat de nici o erezie şi nu putea tăgădui ceea ce nu a învăţat. Apoi, aruncând o privire pătrunzătoare asupra lui Sigismund, adăugă: „Am venit la acest sinod încrezându-mă în permisul de liberă trecere dat de împărat." Sigismund a plecat capul ruşinat de amintirea călcării cuvântului său.

În ajunul zilei hotărâte pentru omorârea sfântului martir, a primit cea din urmă vizită a credinciosului său prieten, cavalerul de Chlum. „Scumpul meu maestru," i-a zis acesta, „eu sunt un om neştiutor, şi prin urmare cu totul neînstare a da un sfat unui om atât de luminat ca dumneavoastră. Totuşi, vă rog stăruitor, dacă înlăuntru vă mustră conştiinţa pentru vreo greşeală de care sunteţi învinuit, să nu vă fie ruşine a o judeca şi a o părăsi. Dar dacă sunteţi încredinţat de nevinovăţia dumneavoastră, sunt atât de departe de a vă sfătui să spuneţi ceva împotriva conştiinţei, încât v-aş îndemna mai degrabă să suferiţi orice chin decât să tăgăduiţi ceea ce socotiţi ca adevărat." Huss, adânc mişcat, a răspuns în lacrimi: „Dumnezeu îmi este martor că am fost gata totdeauna şi sunt încă şi acum, să condamn din toată inima, cu jurământ, orice rătăcire ce mi-ar fi arătată astfel cu Scriptura."

Potrivit judecăţii sinodului, Huss a fost dezbrăcat de rangul preoţiei. Arhiepiscopul de Milan, însoţit de 6 episcopi, a luat parte la trista ceremonie. Huss a fost îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, i s-a pus în mână potirul sau cupa Cinei şi a fost dus înaintea altarului ca şi când ar face slujba liturghiei. S-a supus liniştit, spunând doar atât, că şi Mântuitorul său fusese dat batjocurii „îmbrăcat cu haina regească". I s-a luat potirul din mâini, a fost dezbrăcat de veşmintele sfinte, i s-au şters de pe cap vranele tunsorii. Luându-i potirul, preoţii i-au spus: „O, Iudo blestemat, care ai părăsit sfatul păcii şi ai luat partea Iudeilor, îţi luăm sfântul potir umplut cu sângele lui Isus Hristos."

„Eu mă încredinţez," a răspuns Huss, „îndurării lui Dumnezeu şi voi bea din cupa Sa, astăzi, în împărăţia Sa."

„Noi dăm sufletul tău diavolilor din iad!" au strigat episcopii.

„Eu, însă" a spus martirul, „îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, Doamne Isus Hristoase; Îţi încredinţez Ţie sufletul meu pe care Tu l-ai mântuit."

Roma fuge de învinuirea vărsării de sânge. Sinodul, deci, a declarat că ereticul Huss e despărţit de trupul bisericii şi scos de sub stăpânirea ei; l-a încredinţat, ca laic, judecăţii puterii lumeşti. Aceasta era sentinţa de moarte. Împăratul a ordonat executarea imediată a celui condamnat. Electorul Ludovic de Bavaria, mareşalul imperiului, însoţit de 800 de cavaleri şi de o mare mulţime din popor, au dus pe Huss la locul de chin într-o livadă afară din oraş. Alaiul s-a oprit o clipă în faţa palatului episcopal. Acolo s-au ars mai multe din cărţile reformatorului. Huss a surâs la vederea acestei fapte de răzbunare, josnică. A încercat să spună câteva cuvinte gărzii imperiale şi poporului, dar electorul nu i-a îngăduit şi a dat ordin să se continuie drumul. Nimic nu putea să tulbure pacea curajosului martor al adevărului. Dumnezeu era cu el. Înaintând spre locul unde se înălţa rugul, el cânta Psalmi cu voce tare şi se ruga cu atâta căldură, încât poporul spunea: „Nu ştim ce a făcut omul acesta, dar îl auzim adresând lui Dumnezeu rugăciuni minunate."

Ajuns lângă rug, Huss a îngenuncheat şi s-a rugat ca Dumnezeu să ierte pe vrăjmaşii săi, şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Hristos. Stâlpul de care a fost legat era înfipt adânc în pământ. Grămezi de lemne i-au îngrămădit sub picioare. A fost strâns legat de stâlp, apoi au îngrămădit lemne în jurul lui până la bărbie. Mai înainte de a se porunci să se aprindă focul, mareşalul imperiului îl întrebă dacă în această clipă din urmă nu voia să se lepede de rătăciri şi să-şi mântuiască sufletul şi viaţa.

„Care rătăcire?" a răspuns Huss; „nu mă ştiu cu nimic vinovat. Iau pe Dumnezeu ca martor că tot ceea ce am scris sau am predicat au fost în vederea mântuirii de păcat şi din pierzare a sufletelor; şi ceea ce am scris şi am predicat, pecetluiesc azi cu bucurie, cu sângele meu."

Focul a fost pus sub rug şi, pe când flăcările îl învăluiau, Huss a început să cânte cu voce tare: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!" Suferinţele i-au fost de scurtă durată. Pe când repeta cu voce stinsă pentru a treia oară aceste cuvinte, fumul cel des şi flăcările întoarse de vânt peste faţă l-au înăbuşit înainte ca trupul să-i fie mistuit. Domnul Isus a avut milă de el, şi sufletul său preafericit a plecat la Domnul său, căruia îi fusese martor credincios. S-a dat foc rugului a doua oară şi a treia oară, pentru ca să nu rămână decât cenuşa din el şi din hainele sale, şi chiar cenuşa adunată la un loc cu pământul pe care se risipise, a fost aruncată în apa Rinului.

Un scriitor spune: „Huss pare a fi pătruns mai adânc decât înaintaşii săi în miezul adevărului creştin. El cerea lui Hristos să-i dea harul să nu se laude decât cu crucea şi ruşinea nepreţuită a suferinţelor Lui. El a fost, dacă se poate spune astfel, Ioan Botezătorul Reformei. Flăcările rugului au aprins în biserică un foc care răspândeşte în mijlociii întunericului o mare lumină şi ale cărei flăcări nu aveau să se stingă aşa curând."