Huss înaintea sinodului din Constance

Cu toate că Huss nu avea decât 40 de ani, el străbătuse cea mai mare parte din însemnatul său drum. O alta, mai scurtă dar mai deosebită stătea în faţa sa. În liniştea localităţii sale natale cercetase mai adânc Scriptura şi se întărise în adevărurile ieşite din ele; în acelaşi timp, prin legătura cu Dumnezeul său şi cu Mântuitorul, se întărise în duh pentru lupta apropiată. în ce-l privea, se pare a nu fi avut nici cea mai mică îndoială asupra a ceea ce însemna Roma. A fost eliberat înlăuntrul său de robia şi de întunericul învăţăturilor ei, dar în afară nu s-a despărţit câtuşi de puţin de ea. Ceea ce îl învăţase Dumnezeu şi ceea ce făcuse pentru el, ar fi dorit să împărtăşească şi ţării sale pe care o iubea. El pregătise ogorul şi aruncase sămânţa cea bună; unele roade se şi arătaseră, dar timpul secerişului încă nu venise. Trebuia aşteptată ziua Reformei. El dăduse mărturia despre adevăr în catedrala Betleem şi prin scrierile sale; trebuia acum să se urce pe o altă scenă, în faţa unor privitori cu totul deosebiţi şi să-şi pecetluiască mărturia cu moartea sa. Aproape toată Boemia, de altfel, era cu el, mai ales în ce priveşte împotrivirea faţă de stăpânirea preoţilor.

Am văzut că spre a pune capăt schismei care sfâşia biserica, împăratul Sigismund a pus pe papa Ioan al XXIII-lea să convoace un sinod la Constance [Oraş în Elveţia, pe malul lacului cu acelaşi nume.]. Fiindcă sinodul trebuia să se ocupe şi cu judecarea şi stârpirea ereziilor lui Wycliffe şi ale lui Huss, împăratul a cerut fratelui său Wenceslas, regele Boemiei, să trimită pe Huss la Constance ca să se prezinte înaintea sinodului. El i-a promis că îi va da un permis de liberă trecere, care să-i garanteze călătoria. Huss continua fericit şi cu binecuvântare predicarea Evangheliei, când a primit ordinul de a pleca la Constance. Nu era nevoie să fie obligat a se supune. De mult timp dorea să aibă prilejul să se spele în mod public de învinuirea de erezie şi să-şi expună credinţa şi învăţătura, şi în acelaşi timp îi stătea pe inimă să dea mărturie împotriva corupţiilor din biserică. El a scris împăratului: „Cu permisul de liberă trecere al ocrotirii voastre şi cu îngăduinţa Celui Prea Înalt, mă voi duce la apropiatul sinod de la Constance."

Mulţi dintre prietenii săi din Praga, unde se întorsese, se temeau în ce priveşte siguranţa vieţii lui, dar nimic nu putea să zdruncine hotărârea sa. El şi-a încredinţat situaţia lui Dumnezeu. „Dacă moartea mea, spunea el, poate să glorifice numele Său, să o grăbească El şi să-mi dea harul să îndur cu bărbăţie orice mi s-ar întâmpla. Dar dacă e mai de folos pentru mine să mă întorc la voi, atunci să rugăm pe Dumnezeu ca această călătorie să se facă fără nici un rău, vreau să spun fără ca adevărul să sufere, astfel ca să fiu şi mai departe în stare să ajungem la o şi mai curată cunoaştere a adevărului, pentru a stârpi învăţăturile lui Anticrist şi a da un exemplu bun fraţilor noştri."

Permisul de liberă trecere dat de împărat era alcătuit astfel: „Tuturor principilor vremelnici şi bisericeşti... şi tuturor supuşilor noştri... vă încredinţăm cu o întreagă iubire, tuturor în general şi fiecăruia în particular, pe cinstitul maestru Ioan Huss, bacalaureat în teologie, maestru în arte, aducătorul acestor daruri, care merge la sinodul din Constance şi pe care l-am luat sub ocrotirea şi paza noastră." Huss mai avea şi o declaraţie de dreaptă credincioşie semnată de noul episcop al Pragăi, şi o recomandaţie a regelui.

La 11 octombrie 1414, Huss a părăsit Praga; regele îi dăduse spre a-l însoţi pe cavalerii Wenzel de Duba şi pe Ioan de Chlum. Pretutindeni, în timpul călătoriei sale care a ţinut mai multe zile, i se arătă un mare interes: mulţimea alerga la trecerea sa ca să-l vadă, şi el profita de acest prilej spre a da socoteală de nădejdea care era în el şi pentru a vesti ceea ce îl învăţase Scriptura. La 3 noiembrie 1414 el intra în Constance. Împăratul încă nu era acolo, însă papa Ioan al XXIII-lea sosise şi Huss i-a făcut cunoscută sosirea sa. Timp de 4 săptămâni a fost lăsat în pace, dar sosind Paletz şi vrăjmaşii săi personali, ei au pus totul în mişcare împotriva lui.

La 28 noiembrie 1414, Huss se afla în locuinţa sa cu cavalerul Chlum, când au fost anunţaţi nişte vizitatori. Erau episcopii de Augsburg şi de Trente, împreună cu alţi doi. Veneau pentru a-i aduce vestea să se prezinte înaintea papei. Huss a protestat; el voia să fie ascultat de sinod. Cavalerul Chlum a protestat şi el, dar episcopii i-au dat asigurarea că nu este nici o intenţie rea împotriva lui Huss. Ei au plecat. În josul scării au întâlnit pe stăpâna casei, care s-a despărţit de Huss plângând. El i-a dat binecuvântarea sa.

În faţa papei, vrăjmaşii săi au adus împotriva lui o listă lungă de învinuiri. Se bucurau că îl aveau la mână şi spuneau pe faţă: „Acum te-am prins, n-o să-ţi dăm drumul până nu vei plăti cel din urmă bănuţ." Pe străzile lăturalnice au fost puşi soldaţi, spre a preîntâmpina orice tulburare. Spre seară i s-a poruncit lui Chlum să se retragă; Huss trebuia să rămână. Cavalerul a văzut atunci în ce cursă a fost atras şi, plin de indignare, s-a dus la papă şi i-a făcut reproşuri pentru trădare. Papa a declarat că nu el era cauza, ci cardinalii. Putea să fie adevărat, fiindcă el era la cheremul lor. Huss, neavând ce să tăgăduiască, a fost închis sub paza grefierului catedralei şi opt zile după aceea a fost mutat în închisoarea dominicanilor, pe malul Rinului.

Cavalerul Chlum s-a grăbit să înştiinţeze pe împărat de încălcarea permisului de liberă trecere. În toată Boemia, indignarea a fost foarte mare şi seniorii acestei ţări au cerut lui Sigismund să elibereze pe Huss. Împăratul, la început s-a umplut de mânie şi a dat ordin să elibereze pe prizonier, ameninţând că altfel va sfărâma porţile închisorii. Dar când a ajuns la Constance, preoţii l-au convins că nu era ţinut să-şi respecte cuvântul faţă de eretici şi Huss a rămas în închisoare. Nimic nu poate scuza necredincioşia împăratului, dar cu cât mai mare era crima papei şi a căpeteniilor bisericii, care, pentru a nu scăpa prada din mână, l-au împins la această călcare de jurământ!

Înainte de a judeca pe Huss, sinodul trebuia să se ocupe de înlăturarea schismei. În cea dintâi şedinţă s-a hotărât ca cei trei papi rivali să renunţe la rangul lor, mai înainte de a se numi un nou şef suprem al bisericii. Ioan al XXIII-lea, singurul de faţă la sinod din cei trei, a promis de dragul păcii în biserică să abdice a doua zi în public. Dar ce însemnau pentru un astfel de om promisiunile, cinstea şi conştiinţa! Ajutaţi de câţiva prieteni, el a fugit din Constance, travestit, pentru ca lipsa lui să împiedice sinodul de a lua vreo hotărâre. Împăratul, mâniat, a pus să-l urmărească. Ioan a fost prins la Fribourg şi readus la Constance, a fost silit să depună însemnele puterii lui spirituale, pecetea şi inelul. Arhiepiscopul de Salisbury a spus că un papă care, ca Ioan, se pângărise cu crime de tot felul, ar merita să fie ars. A fost închis în castelul Gottleben, tot acolo în care era ţinut şi Huss, într-o strictă captivitate. Fostul papă a rămas aici timp de 4 ani, până la terminarea sinodului. După ce s-a smerit înaintea noului papă, a fost eliberat şi ridicat la rangul de cardinal, după cum vom vedea. Nu s-a arătat aceeaşi bunătate şi faţă de dreptul şi nevinovatul reformator.

În legătură cu condamnarea papei, Huss scria unui prieten: „La iarnă, vor şti ce au făcut vara. Gândiţi-vă că au judecat pe căpetenia lor, papa, şi l-au găsit vrednic de moarte din cauza groaznicelor ticăloşii ale lui. Răspundeţi voi, toţi învăţătorii care predicaţi că papa este un Dumnezeu pe pământ, că poate să vândă şi să risipească aşa cum vrea lucrurile sfinte; că el e capul întregului trup al bisericii; că este inima bisericii şi că o conduce spiritualiceşte; că este izvorul nesecat al oricărei virtuţi, al oricărei bunătăţi; că este soarele bisericii şi adăpostul sigur al oricărui creştin. Da, priviţi acum acest cap, ca să zicem astfel, tăiat de sabie, păcatele lui date pe faţă; izvorul nesecat e secat, acest soare dumnezeiesc s-a întunecat, inima smulsă şi veştejită prin hulă, astfel că nimeni nu mai află aici adăpost." Condamnarea lui Ioan al XXIII-lea era, în adevăr, îndreptăţire a tot ce spusese Huss împotriva puterii Romei.

Cât despre reformator, cu toate că ştia cât de ruşinoasă era călcarea de credinţă a împăratului, încrederea lui nu se bizuia pe acel permis de liberă trecere. „Mă încred în întregime," scria el, „în Dumnezeul Atotputernic, Mântuitorul meu. El îmi va da Duhul Său spre a mă întări în adevărul Său, aşa ca să pot face faţă cu bărbăţie ispitelor, temniţei şi, dacă trebuie, unei morţi crude."

Temniţa în care fusese Ioan Huss era lângă haznaua mănăstirii, astfel că era înăbuşit de un miros greu. Prizonierul a căzut greu bolnav. Papa i-a trimis pe doctorul său personal, pentru că, după cum se spunea: „nu voia să moară de moarte bună". Prin mijlocirea prietenilor săi a fost mutat într-o încăpere mai sănătoasă din mânăstirea franciscanilor, iar câteva zile după aceea în castelul Gottleben, unde a fost pus în lanţuri, cu mâinile legate în timpul nopţii de un lacăt fixat de perete, lângă care se afla patul său. Aici aştepta el clipa să fie chemat în faţa sinodului.

Sinodul era hotărât să facă pe Huss să nu-şi mai poată propovădui învăţăturile şi ar fi vrut să înlăture zarva unei judecăţi în public. Felurite părţi din scrierile sale erau socotite de ajuns ca să şi pornească la condamnarea lui. Pe de altă parte, multe persoane veneau să viziteze pe cel întemniţat în singuratica lui celulă şi îl îndemnau stăruitor să-şi recunoască şi să se lepede de greşelile sale. La refuzul său, adeseori era batjocorit şi maltratat. El protesta împotriva felului acesta tainic de a lucra în felul inchiziţiei şi stăruia să fíe dus înaintea sinodului, spre a se putea apăra în public. Prietenul său credincios, cavalerul de Chlum, s-a dus împreună cu alţi oameni de neam ales, din Boemia, la împărat, şi l-au rugat să se ocupe el însuşi de cazul lui Huss. Cererea lor a fost primită cu bunăvoinţă şi s-a hotărât o zi pentru înfăţişarea lui Huss. Planul preoţilor a fost astfel zădărnicit.

La 5 iulie, Huss a fost adus în faţa sinodului. Afară de doi sau trei oameni de neam ales din Boemia care îi rămăseseră credincioşi, se găsea singur înaintea acestei mari adunări de feţe bisericeşti, de principi şi de seniori. Trupul îi era slăbit din cauza îndelungatei sale închisori şi boli care se vindecau greu; sufletul său, însă, era tare în Domnul; era prizonier, însă liber în ce priveşte sufletul. A recunoscut că este autor al cărţilor ce i-au fost arătate. Apoi s-au citit din ele fragmentele învinuite, ce trebuiau să îndreptăţească hotărârea de condamnare a lui. Unele erau citate exact din scrierile sale, altele erau schimbate şi mai erau în sfârşit unele de-a dreptul interpretate în mod tendenţios, mincinoase. Însă, îndată ce el a început să-şi apere învăţăturile, întemeindu-se pe tăria Scripturii şi pe mărturia părinţilor bisericii, glasul i-a fost acoperit de strigăte înfuriate şi zgomotoase. Zgomotul şi frământarea au ajuns atât de mari, încât sinodul s-a văzut silit să amâne şedinţa.

Două zile după aceea, dezbaterile au continuat. Împăratul era de faţă ca să păstreze ordinea. O eclipsă de soare aproape totală a umplut de groază adunarea şi pe locuitorii oraşului. O negură aproape deplină se lăsase asupra oraşului şi regiunilor învecinate. Oamenii credeau că sosise ziua judecăţii. În sfârşit, lumina a revenit treptat, treptat şi Huss a fost adus. Acuzatorii săi erau tot atât de numeroşi, dar ceva mai potoliţi. Sinodul pregătise o formulă de retractare, pe care el a fost chemat s-o iscălească. Huss a răspuns cu o demnitate paşnică: „Nu voi tăgădui nimic din ceea ce am zis sau am scris, decât numai dacă mi se va dovedi că vreunele din cuvintele mele nu se potrivesc cu Cuvântul lui Dumnezeu." Şi fiindcă era acuzat că sprijinise învăţăturile lui Wycliffe, pe care le şi răspândise, el a spus: „Wycliffe era un adevărat credincios; sufletul său este acum în cer şi nu-mi pot dori o mai mare siguranţă decât aceea pe care o avea Wycliffe." Batjocuri şi râsete au izbucnit la auzul acestei mărturisiri simple şi sincere. După mai multe ceasuri de discuţii, Huss a fost readus în închisoare, iar membrii sinodului s-au risipit spre a se odihni în desfătările şi plăcerile ce li le oferea oraşul.

În ziua următoare, Huss se prezenta înaintea lor pentru a treia oară. I s-au citit 39 de articole cuprinzând greşelile de care era învinuit că le-a răspândit prin scrierile, predicile şi convorbirile particulare. Ca cea mai mare parte a reformatorilor, Huss stăruia mai ales asupra învăţăturii mântuirii prin credinţă, fără fapte. Pe deasupra, el spunea că nimeni, cu orice însărcinare sau demnitate ar fi fost investit, fie papă sau cardinal, nu poate fi un mădular al adevăratei Biserici a lui Hristos, dacă trăieşte o viaţă de păcat. „Adevărata credinţă în Cuvântul Iui Dumnezeu," spunea el, „este temelia tuturor virtuţilor." În sprijinul spuselor sale, aducea numele cinstit al lui Augustin. Acesta susţinea că numai podoaba virtuţilor apostolilor dădea unui papă sau prelaţilor dreptul la moştenirea apostolică. „Papa, spunea el, care nu urmează pe Petru în viaţă, nu este un reprezentant al lui Hristos, ci un înaintaş al lui Antihrist." La aceasta, Huss a amintit un loc dintr-o lucrare a sfântului Bernard: „Un rob al zgârceniei nu este un urmaş al sfântului Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul." În faţa acestor citate, sinodul era foarte încurcat, neîndrăznind nimeni să tăgăduiască spusele unor învăţători atât de respectaţi.

Mai erau două puncte însemnate de învinuire împotriva lui Huss; el punea în discuţie învăţătura bisericii romane şi condamna sistemul mincinos al papalităţii. Însă afirmaţia lui îndrăzneaţă că nici o putere regală sau preoţească nu are preţ înaintea lui Dumnezeu, dacă aceia care o au trăiesc în păcate de moarte, se pare mai ales că i-a adus condamnarea. Cardinalul de Cambrai, numind drept nelegiuire această declaraţie, Huss a spus cu şi mai multă tărie că un rege care trăieşte într-o stare de păcat de moarte, nu este un rege înaintea lui Dumnezeu. Poate că el mergea prea departe, fiindcă Sfânta Scriptură ne spune că orice putere vremelnică este lăsată de Dumnezeu, dar poate că el voia să spună că demnitatea regală nu era un titlu de preţ înaintea lui Dumnezeu şi că El nu îndreptăţeşte păcatul.

Oricum, aceste cuvinte i-au hotărât soarta. Împăratul, indignat, strigă: „Niciodată n-a fost pe pământ un eretic mai primejdios!", la care cardinalul de Cambrai adăugă: „Cum! nu-ţi ajunge să înjoseşti puterea spirituală, mai vrei să şi dobori pe regi de pe tron?" „Un om", mai spuse un alt cardinal, „poate să fie un adevărat papă, un adevărat prelat sau un adevărat rege, chiar dacă nu ar fi un adevărat creştin."

„Atunci," a răspuns Huss, fără a se înspăimânta, „pentru ce l-aţi dezbrăcat pe Ioan al XXIII-lea de demnitatea lui?" „Din cauza nelegiuirilor lui vădite", răspunse împăratul.

Dezbaterile au urmat. Huss a fost îndemnat în toate felurile să-şi tăgăduiască rătăcirile şi să recunoască faptul că învinuirile aduse împotriva lui erau bine întemeiate. I s-a cerut să se supună totodată şi hotărârilor sinodului. Însă nici promisiunile, nici ameninţările n-au avut influenţă asupra sa.

„A te lepăda," a spus el, „înseamnă a recunoaşte şi a părăsi o rătăcire pe care ai susţinut-o. Or, în ce priveşte părerile şi învăţăturile care se pun pe nedrept pe seama mea, în mod firesc nu le pot respinge; în ce priveşte pe acelea pe care le recunosc şi le susţin, sunt gata din toată inima a le părăsi, dacă sinodul m-ar învăţa mai bine." Răspunsul a fost: „Nu, nu-i treaba sinodului să înveţe, ci să hotărască şi să aştepte de la tine supunere curată şi simplă la hotărârea sa. Dacă nu vrei, îţi vor fi aplicate pedepsele atrase de îndărătnicia ta." Prin aceasta arăta că cei care ar fi trebuit să fie păstori blânzi ai turmei lui Hristos au cerut cu toţii sus şi tare sau o tăgăduire deplină, sau moartea pe rug. Împăratul, a cărei conştiinţă putea să-l mustre pentru călcarea credincioşiei sale, se zice că ar fi avut o convorbire particulară cu Huss; cei mai dibaci şi cei mai savanţi învăţători în teologie şi filozofie s-au străduit să-l clatine şi să-l oblige a se lăsa biruit. Totul a fost în zadar; Huss, cu modestie şi neclintire a răspuns că nu se poate lepăda de nici una din învăţăturile sale, afară numai dacă i se arată că sunt greşite, cu Scriptura în mână. A fost dus din nou la închisoare. Prietenul său credincios, cavalerul de Chlum, îl urma ca să-l mângâie cu cuvinte prietenoase. „Câtă înviorare," zicea Huss odată, „să vezi pe acest gentilom că nu se simte înjosit să-şi întindă mâna spre un biet eretic în lanţuri şi care este părăsit de toată lumea."

Acestui prieten adevărat i-a istorisit Huss, în închisoarea sa, un vis pe care l-a avut. Într-o noapte, i se păru că vede şi pe papa şi pe episcopi ştergând figurile lui Isus Hristos pictate pe pereţii capelei „Betleem". Acest vis l-a întristat, dar a doua zi a văzut mai mulţi pictori îndeletnicindu-se cu refacerea figurilor, mai numeroase şi mai strălucitoare. Odată lucrul terminat, pictorii, încurajaţi de un popor numeros, au strigat: „Acum să vină papii şi episcopii, nu le vor mai şterge niciodată." Şi mult popor se bucura în „Betleem", „şi eu împreună cu el," adăugă Huss. „Interesaţi-vă mai degrabă de apărarea dumneavoastră decât de vise", îi spuse cavalerul Chlum. „Nu-s deloc un visător", a răspuns Huss, „dar ştiu sigur că chipul lui Hristos nu va mai fi niciodată şters. Ei au vrut să-l distrugă; însă va fi zugrăvit din nou, în inimi, de propovăduitori mai demni decât mine." Aşa că ceea ce preocupa mai mult decât orice pe acest prizonier al adevărului era Hristos şi biruinţa Sa. Dumnezeu îi dădea sfânta încredere că vrăjmaşii lui Hristos nu-L vor birui.

Când Huss a fost adus, împăratul se ridică şi zise: „Am auzit învinuirile aduse împotriva lui Huss. El a recunoscut unele din ele ca adevărate; altele au fost aduse împotriva lui de martori demni de încredere. Pentru unele ca şi pentru celelalte, el merită moartea. Dacă nu se leapădă de toate rătăcirile sale, trebuie să fie ars. Trebuie ca răul să fie nimicit cu desăvârşire. Dacă se află în Constance vreunii din părtaşii săi, trebuie să ne purtăm cu ei cu cea mai mare asprime, şi mai presus de orice, faţă de ucenicul său Ieronim din Praga." Această judecată imperială fiind adusă la cunoştinţa martirului, el a spus doar atât: „Am fost înştiinţat să nu mă încred în aşa-zisul său permis de liberă trecere. Mi-am făcut o mare şi dureroasă iluzie: el m-a judecat înaintea vrăjmaşilor mei."

După această scenă, Huss a fost lăsat în închisoare timp de o lună. Noi sforţări s-au făcut, chiar de către persoane din cea mai înaltă treaptă socială, spre a-l face să se lepede. Sperau că această stăruinţă necurmată unită cu slăbiciunea crescândă a trupului său, vor sfârşi prin a învinge ceea ce numeau ei îndărătnicia sa. Totul a fost în zadar. Acela care îl făcuse să dea, fără să tremure, mărturie pentru Hristos în faţa vrăjmaşilor săi, l-a întărit şi faţă de cele din urmă asalturi ale lui Satan. El a rămas neclintit, şi totuşi gata oricând, spunea el, să părăsească orice învăţătură ce i-ar fi fost dovedită, după Scriptură, ca neadevărată.